IV.

Urmează alte apariţii din ce în ce mai minunate.

Relaţia manuscriptă a domnului Paul de Marenne, abate de Juvigny, rămasă la biblioteca naţională parisiană, cuprinde lungi consideraţii morale şi filosofice asupra acestei călătorii Vers le grand Turc. Omul timpului, său pe de altă parte nu putea să nu amestece tot ceea ce era necesar folosului său personal, slăvind epoca Regelui Soare şi adăogând laude protectorului său domnul Charles Colbert marchiz de Croissy, ministru de externe, fratele marelui Colbert. Toate aceste lucruri acum ne interesează mai puţin. Preferăm să-l urmărim pe călătorul nostru în nişte amănunte de care ne mirăm acum şi care, pe vremea lui, poate păreau ridicole. Îndată după apariţia grotescă a sălbaticului cu parul, abatele, trecând iarăşi în locuri singuratice cu tovarăşii săi, văzu o fântâna cu cumpănă. Lângă ea se înălţa un frumos măr rotat, care mai păstra încă pe smicelele vârfului câteva poame roşii ca sângele. Fântâna era veche după cât arătau ghizdelele şi furca de stejar; avea însă cumpănă nouă şi ciutură de curând pusă. Mai la vale de măr şi de fântâna, câteva movili proaspete de ţărână şi câteva cruci albe de lemn abia cioplite.

Domnul de Marenne împărtăşi tovarăşului său impresia şi părerea pe care o avea despre mormintele proaspete:

— Fără îndoială că aici au fost îngropaţi acei oameni sărmani despre care mi s-a vorbit şi care au pierit luptând cu hoţii pentru avutul lor.

— Nu rămâne îndoială, răspunse Alecu Ruset.

— Nu înţeleg însă ce rost are o fântâna construită aici. Cine-a putut avea această idee bizară şi la ce i-a folosit osteneala? Am lăsat în urmă Siretul şi se mai vede încă în fundul văii, în ceaţa amurgului, lacul.

— Odată am avut şi eu această mirare, domnule abate, răspunse boierul, şi mi-am pus aceeaşi întrebare. Şi am aflat răspunsul de la slujitorul acela al meu care-ţi este domniei tale simpatic.

— De la Bârlădeanu?

— Da. E fântâna pentru călători străini, întru amintirea morţilor. Bând cei vii, îşi potolesc şi cei morţi setea, pe cealaltă lume. O superstiţie ca multe altele.

— Cine ştie. răspunse visător abatele de Marenne. Atunci şi mărul acela cu fructe de sânge este tot al morţilor.

— Aşa se pare. Deşi mă vezi întrucâtva ruşinat, domnule abate, de primele impresii pe care le poţi avea călătorind în ţara mea, vei întâlni în multe locuri dovezi de circumstanţe atenuante. Trăim timpuri grele şi nu înţeleg de ce Dumnezeu a găsit cu cale să ne aşeze aşa de rău.

— Nu se vede asta, prinţule. Dumnezeu a pus aici un paradis.

— E adevărat: un paradis devastat.

— Hm! crezi că pentru barbarie şi devastare e vinovat Dumnezeu? Domnule, nu blăslăma.

— Poate ai dreptate, domnule de Marenne; în ce mă priveşte însă, nu vreau să fiu pus între cei din urmă dintre oameni, căci am avut şi plăcerea şi fericirea să văd ţara domniei tale, să studiez în Polonia, să trăiesc o parte din timp şi la Stambul, între urmaşi ai Bizanţului. Câte-odată, domnule abate, cuget cu întristare că am avut o soartă vitregă. S-ar fi cuvenit să mă nasc în timpuri de pace – căci ţara-i îmbielşugată şi grasă. Totuşi, prin contrast, odihna poate părea mai bună, mierea mai dulce şi vinul mai fin. Să ne plecăm fruntea, căci, după cum spune un compatriot al meu, cărturar ca şi domnia ta, nu sunt vremile sub cârma omului.

— Nu înţeleg, prinţule, ce se întâmplă aici, căci populaţia pământului e din familia noastră creştină şi găsesc oameni ca domnia ta.

— Nedumerirea domniei tale e justificată, domnule abate; nu-mi cere însă explicaţii, căci n-aş putea să le dau. Nu m-am ocupat în viaţa mea de asemenea studii grave. Constat însă că domnia ta vii dintr-un stat care trăieşte rânduit şi fericit sub mâna Domnului său. Ştiu că la răsărit, – începând de la Ţarigrad unde-i în slavă Sultan Mehmet, şi sfârşind la India, unde-i mare împărat şi han Aurengzeyb, Dumnezeu a grămădit comori de clădiri, aur şi nestimate. Aicea însă, între lumi fericite, Domnul Dumnezeu a însemnat cu degetul hotar. Împăraţii lui Belzebut şi împăraţii Mielului lumii aici au ales loc al războiului lor. Fiind aşa, ţara cade şi se pustieşte de oameni.

Abatele de Marenne călări o vreme în tăcere, gânditor şi mâhnit, alături de tovarăşul său. Sara acoperise valea şi de pe răsărit năştea luna, din nouri şi codri.

Alecu Ruset avu râsul lui pripit.

— Domnule de Marenne, zise el, turcii, care sunt buni oşteni şi proşti filosofi, au totuşi o vorbă potrivită.

— Ce vorbă? vreau s-o cunosc şi eu.

— Toate trec. Deci vor trece şi aceste neplăceri.

— Îmi atribui, domnul meu, un sentiment pe care nu-l am.

— Vor trece toate, domnule de Marenne, ca şi ploaia care vine.

— Adevărat să fie? Vine ploaia? Unde-i adăpostul de care avem nevoie? Mai este mult până la un sat, ori un oraş?

Beizade Alecu râse iar.

— Prinţule, ai dreptate să râzi. Am pierdut însă din vedere să complectez descrierea năcazului meu, după ce am rămas fără cai. Furii de la marginea Ţării Leşeşti au găsit de cuviinţă să ia cu ei şi balotul meu de haine, – cu care n-au ce face. Desigur că, după ce au înţeles asta, le-au aruncat. Şi eu şi ei suntem păgubaşi. Ei au totuşi hainele lor: eu pe-ale mele nu le am. La vreme de ploaie înţeleg că proasta mea aventură e un adevărat dezastru.

— Mângâie-te, domnule abate. Căutând, vom găsi tot ce ne trebuie. Dacă n-avem noi, vom lua de la alţii. Aici aşa suntem deprinşi.

Abatele de Marenne mormăi cu îndoială o mulţămire. Punând mâna dreaptă pe crupa calului şi sucind capul, văzu nourii care se îmbulzeau deodată din apus deasupra văii. Pe neaşteptate, peste vântul care curgea lin, se prăvăli altul, furios şi rece, cu zvon de frunze moarte.

Beizade Alecu se înălţă, chemând:

— Bârlădene!

— Porunca, măria ta! strigă pădurarul oprindu-şi căluţul.

— Bârlădene, este moară la heleşteul din vale?

— Este, măria ta, cum nu? moara lui Popa Nicoară. Chiar dac-o găsim pustie, putem intra cu caii într-însa până ce trece vântoasa asta. Ca să nu rebegească papistaşul. Am înţeles de la slujitorii lui franţuji că i-au furat blana nişte ruşi calici, la Colomeea.

— Atuncea, Bârlădene, bate-n cal şi chiuie la toţi să se lese la vale de-a roata, că iaca, ne-ajunge vârtej din urmă.

Rupându-se de lângă stăpân, pădurarul se repezi dând chiot cu străşnicie. începu o goană, pe care abatele o socoti sălbatică, totuşi, cu mândria nobleţii şi tinereţii lui trecute, se ţinu dârz şi-şi lăsă calul să galopeze până ce-I simţi plin de spumă. Atunci începură a bate şi picăturile de ploaie, ca halicele.

— Am ajuns! se auzi înainte strigătul lui Bârlădeanu. Beizade Alecu împărtăşi din fugă oaspetelui său vestea, şi abatele dădu laudă lui Dumnezeu. Pe când cu toţii descălecau îmbulzindu-se, furtuna se rupse într-o ploaie compacta.

— Este aici o moară, strigă boierul; ş-o lumină de jar îi izbi.

Nu era însă nicăieri nici moară locuită, nici moară pustie. Era o bucată de ruină spârcuită şi pe jumătate arsă: ajungea până la dânsa lucoarea unei vetre, în care ardeau în vâlvătăi dărâmături de copaci. Acest foc uriaş pâlpâia într-un fel de colibă naltă, întruchipată între două furci de fagi bătrâni dintr-o plasă de acoperiş de şindrilă a morii stricate. Sub şandrama, un uncheş lucra aplecat, cu barda sub pletele-i albe căzute. în jurul focului, bolovani şi trunchiuri arătau locuri de sfat.

— Aici, cu câteva clipe înainte de a sosi noi, au stat oameni… observă abatele privind mirat în juru-i.

Şi beizade Alecu, şi Turculeţ căpitanul băgaseră de samă scule de lemnărie şi trăisti risipite pe lângă locurile de şedere.

Bârlădeanu ieşi în ploaie şi-n vântul domolit de pâlcul de pădure şi dădu un chiot:

— Întoarceţi-vă, măi oameni buni, că nu-s tătarii l

— Ce spune pădurarul? întrebă abatele.

— Chiamă pe locuitorii insulei… răspunse boierul.

Oştenii şi ţăranii îngrămădeau caii în marginea adăpostului. Nimeni nu răspunse la strigătul năprasnic al Bârlădeanului amestecat cu freamătul ploii.

Bătrânul, care lucra aplecat, se înălţă din locul lui şi rămase într-o atitudine de spaimă holbată. Făcu din gâtlej: Ha! – şi barda-i scăpă din mână.

— Ce-i moşule? întrebă pădurarul.

Înfricoşat, bătrânul slobozi acelaşi sunet răguşit şi dădu înapoi, voind să se mistuie undeva, ca o dihanie.

— Bătrânul e surd… observă, râzând, beizade Alecu.

Constatarea aceasta răspundea unui adevăr. Oamenii îl împresurară cu întrebări amestecate. Moşul, văzând în juru-i râsete şi feţe fără duşmănie, se îmblânzi şi se întoarse. Căută cu ochii tovarăşii pe care-i ştia în preajma lui şi, negăsindu-i, înţelese. Culese de lângă lemnul pe care-l cioplea un corn şi, înălţându-l, suflă în el de câteva ori, cu înmlădieri scurte.

— Au s-audă ş-au să se întoarcă, zise el c-un fel de stranie veselie, în care pătrundea încă o rămăşiţă de teamă.

Abatele de Marenne pricepu întrucâtva jocul acesta grăbit de gesturi. Cu milă, văzu apărând câteva capete hirsute şi, din umbra de aproape, lucrătorii lemnari intrară înlăuntru, şiroind de ploaie. Se înfăţişară şi se închinară. Văzură că au de-a face cu boieri şi domni străini şi rămaseră în picioare, cu capetele descoperite şi plecate.

— Ce s-a întâmplat aici, oameni buni? întrebă beizade Alecu.

Ţăranii tăceau. Slujitorii boiereşti îi împinseră de la spate. Bârlădeanu îi îndemnă:

— Pas la măria sa şi spuneţi.

— Apoi ce să se întâmple, măria ta? se hotărî unul din ei să înceapă. Nu s-a întâmplat nimica, fără decât a ars moara. I-au dat foc săptămâna trecută, când au prădat în sat la Năstureni.

— Cine-a prădat? Cine-a dat foc?

— Apoi noi de unde să ştim, măria ta? Au fost oameni răi şi varvari, care s-au arătat de câtăva vreme pe lume. Moş Irimia Surdu zice că de-acu iese Antihrist între noroade. Au ars şi moara, şi noi acu ne silim s-o ridicăm iar. Asta-i moara lui Popa Nicoară ş-o stăpânesc răzăşii de la Costeşti. Ei ne-au trimes s-o tocmim. În două săptămâni cred că-i gata iar.

O clipă vorbitorul se opri şi privi în juru-i. Bătrânul Irimia Surdu îi făcu un semn.

— Aşa-i, reluă omul cu grabă, iaca, şi moşneagul şi noi vă poftim cu dragă inimă la sărăcia noastră: da' n-avem cu ce vă sta înainte; şi ne rugăm de iertare. Numai socot aşa că, dacă se alină ploaia, numaidecât cade la coliba asta răzăşul nostru pe care-l slujim şi la care lucrăm. El şi-a face datoria, că are de unde.

— Ce răzăş? Cum îl chiamă?

— Lăzărel Griga, şătrar, măria ta.

— Ce treabă are aici la vremea asta?

— Apoi trece cătră Costeşti, la aşezarea lui, venind din Fundu-Negru. Are el în pădure, depărtare de-aici un ceas, două prisăci în două poieni, în acel loc căruia-i zice Fundu-Negru. Şi s-a abătut să-şi vadă şi vecinii de la Năstureni care-s aşezaţi pe pământul Costeştilor: acei vecini pe care i-au fărmat şi i-au prădat răii. Acuma s-au tras în pădure şi şi-au săpat în grabă bordeie, într-un loc ferit. Iar dumnealui Lăzărel Griga şătrar s-a dus să-i vadă şi să-i deslege de foame şi de groază.

— Cum să-i deslege?

— Le-a deschis o groapă de orz, măria ta, ca să se sature şi să aibă şi pe iarnă. Cum stă ploaia, trece pe-aici întorcându-se la dumnealui acasă.

Oameni şi animale se liniştiră în adăpost, – caii cu capetele plecate spre umbră, oamenii cinchiţi pe vine în jurul pojarului. Bătrânul cel surd mai zvârli în foc o creangă de copac, apoi se întoarse la barda şi la lemnul lui, începând iar a bocăni ş-a ciopli. Beizade Alecu pofti pe domnul abate de Marenne să ia loc pe un butuc de fag şi, după ce-l aşeză ca pe-un jilţ scump, îi lămuri convorbirea cu oratorul locului.

Oaspele străin privi încă o dată pe sălbaticii pământeni, cu mare curiozitate, apoi rămase tăcut la locul său, primind în faţă dogoarea flăcărilor, pe când deasupra vântul contenea şi rămânea numai ploaia, fremătând.