V.

Domnul abate de Marenne face cunoştinţă cu dumnealui Lăzărel Griga, şătrar.

Cum se potoli deplin vântul, iată sosi şătrarul, prin ultimele scuturături ale ploii. Oamenii îl vestiră când era încă departe şi dădea din când în când câte un strigăt, înfruntând singurătatea.

— Aista-i dumnealui răzăşul nostru, zise lemnarul, râzând.

În revărsarea văpăii, se văzu calul sosind, un cal cuminte şi domol, cu botul plecat spre pământ. În spatele lui, înfăşurat în contăş, se cumpănea dumnealui Lăzărel Griga, într-un chip cu totul deşănţat: când pe spate, când în dreapta, când în stânga, când spre coama calului. Animalul se ţinea bine şi liniştit şi-şi urma poteca, fără să aibă nevoie de frâu. Din când în când contăşul îngheboşat tresărea în sus ş-atunci pătrundea prin noapte acel răcnet întărâtat, împotriva nimănui – ori mai curând împotriva umbrei ori a duhurilor.

Calul veni la foc şi se opri. Şătrarul se cumpăni înainte, mai repezit decât de obicei, şi se prăvăli cu umărul pe lângă coamă, dar nici acum nu căzu, după legea pe care a rânduit-o Dumnezeu băutorilor. Resortu-i de oţel îl aduse iar la loc. Se răsti mai supărat şi mai întărâtat decât până atunci.

— Cine-i acolo, măi?

— Noi suntem, jupâne şătrarule, răspunse cu bunăvoinţă oratorul lemnarilor. Descalică şi dă-ne pita şi brânza: şi primeşte oaspeţii care ţi-au sosit.

— Ce vorbeşti tu, măi Bârliba? Tu eşti, măi Bârliba?

— Eu sunt.

— Ce vorbeşti tu, măi Bârliba? Eşti beat?

Bârliba întoarse un zâmbet plin de admiraţie spre oaspeţi, fără să dea răspuns.

— N-auzi, măi? Care oaspeţi?

— Au căzut oameni străini la vreme de sară, jupâne şătrarule; şi i-a ţinut aici ploaia.

— Care ploaie? Asta-i ploaie? Eu nu vreau să ştiu de ploaie. Eu, cu calul meu, mă duc unde-mi place şi pe ploaie şi pe soare şi nu-mi pasă. Tu socoti că dacă-s aşa cum mă vezi, măi Bârliba, poţi să-mi vorbeşti mie astfel? Să nu îndrăzneşti a-mi spune minciună, căci îţi strămut fălcile. Care-s aceia şi unde-s?

— Aicea-s, jupâne şătrarule.

Atuncea Lăzărel Griga, răzăşul de la Costeşti, făcu o mişcare strâmbă şi se prăvăli de pe cal până la pământ; apoi se înălţă, după legea stării lui, – însă nu se înălţă mai sus decât urechile calului.

Era un moldovan îndesat şi mărunţel. Se scutură cu fudulie, îşi scoase în afară pieptul şi desfăcu în laturi contăşul. Mâna dreaptă în care purta harapnicul şi-o puse în şold, cu stânga îşi dădu pe ceafă cuşma şi privi aprig adunarea de la foc. Gura, împresurată de mustăţi tuşinate şi barbă scurtă căruntă şi ţăpoasă, rânji cu dispreţ.

— Care sunteţi voi, măi, şi ce căutaţi aici? tresări el, ascuţit şi semeţ.

Bârlădeanu se puse între el şi foc.

— Tu eşti, măi?

— Nu-s eu, jupâne Lăzărel.

— Dar cine-i?

— E măria sa Alecu beizade, jupâne Lăzărel, cu dumnealui căpitanul Ilie Turculeţ şi c-un popă din ţara franţuzească.

— Ce spui tu, bre? se minună, rânjind, şătrarul.

Mişcându-se mai repede decât s-ar fi putut părea că-i îngăduie starea lui, ocoli pe Vâlcu Bârlădeanu şi veni sub şopron. Calul rămase neclintit şi cuminte în urmă.

Răzăşul îşi sclipi ochii de jur împrejur şi descoperi pe călătorii străini. Atunci tresări şi păru că-şi intră deodată în sine. Rânjetul îi pieri. Încruntă sprânceana, înălţă mâna stângă şi-şi trase în laturi cuşma de pe plete. Zise cu alt glas:

— Buna vremea şi bine-aţi venit la noi!

De Marenne se sculă din locul lui, înclinându-se, înţe-legând din glas că era vorba de-o salutare amicală. Beizade Alecu socoti că trebuie să se ridice şi el.

— Care-i Ilie Turculeţ? întrebă răzăşul. Acela-i mare ticălos şi bun viteaz.

— Eu sunt, jupâne, răspunse oşteanul, cu veselia îngăduitoare pe care o au oamenii mari pentru copii.

— Bun; mă închin cu plecăciune! Dumneata eşti omul care-mi place mie. Acu mă uit şi să nu credeţi că nu înţeleg care-i măria sa Alecu beizade. Mă închin şi-l poftesc să-mi întindă mâna, ca să i-o sărut.

Alecu Ruset îi întinse mâna.

— Măria ta, aista-i franţuzul?

— Acesta-i tovarăşul meu, şătrarule, şi-l chiamă ava Paul.

— Bine-ai venit la sărăcia noastră, ava Pavăle, vorbi răzăşul închinându-se iarăşi.

De Marenne salută şi el din nou, zâmbind.

— Sunt surprins şi interesat, se întoarse el cătră Alecu Ruset. Aş vrea să ştiu ce doreşte.

— Şătrarule, zise beizade, îţi mulţămim pentru închinăciune şi pentru vorbă bună. Află că ne-a apucat ploaia în locuri singuratice şi ne-am oprit la moara dumnitale.

— Nu mai este moară, măria ta, dar se face iar.

— Văd. Ş-acuma, dacă stă ploaia, trecem mai departe cătră Hârlău, unde socotesc s-ajungem în noaptea asta.

Răzăşul cel mărunt înălţă iar semeţ fruntea.

— Asta nu se poate! hotărî el.

— Nu înţeleg. De ce nu se poate?

— Asta nu se poate! strigă Lăzărel Griga. S-au desfundat puhoaiele şi s-au astupat drumurile. La vreme de noapte, nu mai puteţi răzbate.

— Avem să trecem, şătrarule.

Griga se dădu înapoi doi paşi.

— Nu se poate! strigă el iar cu îndărătnicie. Măria ta, dacă eşti subt acoperământul meu, mai bine păleşte-mă în frunte şi mă omoară decât să-mi spui asemenea vorbă. Cum pot eu să vă lăs – fără să vă stau înainte cu pâne şi sare, ca un bun creştin ce sunt? Cum să vă lăs la vreme de noapte în locuri rele? Mă pun la pământ şi treceţi peste mine! Zdrobiţi-mă şi gata!

Nu fără demnitate, şătrarul se dărâmă la pământ, amestecându-se cu contăşul. Abatele de Marenne îl privea din ce în ce mai uimit, fără să înţeleagă nimic.

— E un om cu care greu avem s-o scoatem la capăt, îl lămuri murmurat Alecu Ruset.

— Pot să aflu şi eu ce doreşte?

— Domnule de Marenne, omul acesta îndărătnic se socoteşte ofensat şi nenorocit dacă nu-l urmăm la casa lui, ca să ne cinstească cu pâne şi sare.

— Hm! ciudat! Aş vrea să ştiu dacă locuieşte departe. N-aş dori să-i fiu displăcut.

În realitate, abatele se simţea foarte trudit şi foarte flămând. Beizade Alecu înţelese uşor asta, cugetând la starea în care se afla el însuşi.

Griga se ridică de jos, dârz.

— Măria ta, vorbi el iar, să nu te uiţi că mă vezi băut. Aşa-mi place mie să umblu la vreme de noapte şi câteodată şi ziua. Am fost de mi-am văzut prisăcile în Fundu-Negru. Acolo, Timofte prisăcarul mi-a dat să cinstesc mied vechi de patru ani. De şi mie mai mult îmi place vinul căci e mai cu dreptate, – am cinstit mied. Într-adevăr, am priceput iar că miedul e mai viclean decât vinul. Dar să n-ai măria ta grijă; pân-acasă, mă trezesc. Sunt eu în stare să stăpânesc câteva păcătoase ulcele. Am fost ş-am rânduit şi pe mişeii cei de la Năstureni şi le-am dat ca să aibă hrană. Acu lăs lemnarilor mei brânza şi pita care li se cuvine. Împlinindu-mi datoriile, sunt slobod şi am mare plăcere să cinstesc în casa mea oaspeţi.

Beizade Alecu zâmbi şi se hotărî.

— Bine, şătrarule, mergem, dacă nu-i departe.

— Da' de unde, măria ta? Nu-i departe.

— Şi dacă nu ne ţii mult.

— Unde se află, măria ta! Cât pofteşti. Cum se face ziuă, vă sunt eu călăuz până la Hârlău.

— De asta nu-i nevoie. Am pe Bârlădeanu, care cunoaşte locurile. El ne duce şi prin întuneric.

— Apoi nu, asta nu se poate, măria ta. Pe întuneric nu se poate.

— Bine, fie. Nu te supăra. Mergem.

Obrazul şătrarului se lumină ca de soare.

— Iată, aşa îmi plac mie oamenii, se veseli dumnealui. Să se-nduplece pentru un gust şi pentru o plăcere. Vă sunt eu mulţămitor şi măriei tale şi lui ava Paul, popa franţuzesc. Şi poftesc şi pe toţi câţi aveţi cu dumneavoastră: tovarăşi şi slujitori; iar mai ales pe căpitanul Ilie Turculeţ, cu care am să am eu o vorbă la un pahar da vin. Umilit, vă rog să veniţi după mine.

După ce zvârli de la oblânc merindea oamenilor şi le lepădă cu asprime câteva porunci, Lăzărel Griga se aburcă pe cal cu oarecare greutate.

Ploaia contenise.