IX.

Drum spre Iaşi.

Drumul cel mare spre scaunul ţării trecea şi într-acea vreme prin valea Bahluieţului ş-a Bahluiului. I se zicea drum mare pentru că era drum vechi de când lumea. Nici unui rând de oameni, însă, nu-i trecuse prin minte, în curgerea anilor mulţi, să facă din această cale veche un drum adevărat. Era o urmă cotită de cară, copite şi paşi, bătută bine şi lucie ca o curea în vreme de secetă, mlaştină cleioasă în vremea ploilor. Apa cerului o pătrundea în scurt, vântul şi soarele o zbiceau cu grăbire.

Părea a merge la întâmplare şovăind spre Târgul-Frumos ori Podul-Iloaiei, da într-o râpă, suia într-un deal; isprăvea însă bine, împlinindu-şi destinul. Bahluiul curgea leneş prin păpurişuri. De Ia păpurişurile lui se desfăşurau fânaţuri pe care brumele şi omăturile le dărâmau necosite. Pe dealuri, la dreapta şi la stânga, creşteau pădurile lui Dumnezeu, în care putea intra cu barda orişicine. Lupii se mutau, când venea vremea, de la pădure în stuh. Ori din stuh la pădure şi căutau mai ales preajmă de sate, ca să poată da război vitelor omului. Rămăseseră însă, în Domnia lui Duca-Vodă, puţine aşezări de creştini pe acea vale bogată, căci, cu puţini ani înainte, iernaseră tătarii fărâmând şi spârcuind, urmând după dânşii răutăţile prădăciunilor leşeşti, foametea neaşezării şi ciuma lui Dumitraşcu-Vodă. Iazurile Bahluiului se potmoliseră, morile stătuseră, hanurile se cumpăneau în trei pereţi cu acoperişurile arse, – locurile satelor pustii se cunoşteau abia, în dudaie nalte; fântâni spurcate de leşuri, cruci însemnând morţi năprasnice, toată priveliştea fericitelor aşezări de odinioară arăta mila domnilor şi-a împăraţilor, precum şi binefacerile năvălirilor şi războaielor care nu mai aveau contenire. Părinţii călugări de la sfânta mănăstire Neamţu dăduseră veste pretutindeni în Ţara-de-Sus că se vor arăta şi alte semne cumplite, nefiind departe sfârşitul lumii. Aşa că nu era alta de făcut pe acest ticălos pământ decât să se întoarcă omul cătră sufletul său la rugăciune şi post, lepădând tot, îmbrăcăminte, podoabe şi bani, spre a se afla gol, curat şi în rugăciune, atunci când va suna trâmbiţa de aramă a judecăţii. Un călugăr adusese ş-o scrisoare de la sfântul mormânt din Rusalim, găsită sub piatră de altar şi având iscălitura şi pecetea Prea-Curatei, îndemnând lumea la pocăinţa din urmă.

Moldovenii ascultau cu luare-aminte aceste istorisiri şi veşti. Femeile suspinau cu amar şi se gândeau pentru întâia oară la păcatele lor. Plănuiau rugăciuni şi daruri preoţilor şi monahilor. Dar bărbaţii, după ce aflau, îşi trăgeau căciula deasupra nasului şi cugetau că, dac-a fi să fie sfârşitul, apoi are să fie al tuturor şi nici cuvioşii părinţi de la Neamţu ori de la alte mănăstiri nimic n-or folosi din jertfele cerute. Nici Sfânta Fecioară nevoie n-are de bucate, vin şi undelemn, fiind în lumină veşnică lângă Tatăl Ceresc. Mai bine încarcă ce au şi trec hotarul, oploşindu-se undeva, în nişte munţi ori în nişte pustietăţi, la un liman de linişte.

Astfel Moldova se găsea în mare parte goală pe tracturile cele mari şi cinstiţii părinţi ai mănăstirilor se tânguiau cu drept cuvânt, în toate rugăciunile şi slujbele lor, de puţina credinţă a proştilor pământeni. Asemenea batjocoritori ai poruncilor sfinte îşi meritau într-adevăr osânda la care erau supuşi.

Pe acest drum mare, în cele dintâi ceasuri de dimineaţă, călăreau beizade Alecu şi abatele Paul de Marenne. Boierul dădu străinului toate aceste lămuriri şi altele. Ajunşi apoi de truda nopţii, rămaseră tăcuţi şi părură a dormita o vreme în şa, lăsându-şi caii la pas.

De Marenne fusese bucurat de numele oraşului, pe care-l auzise rostit şi prin care aveau a trece. Dar Târgul-Frumos era departe de a răspunde imaginii zâmbitoare pe care o evoca. Puţine dugheni cu frică şi prevedere deschise, subt un fel de şoproane de şindrilă, un han cu bolţile dărâmate şi câteva căsuţe nu de mult înălţate şi gata de a cădea în risipă. Bordeie de ţigani robi, în jurul unor şandramale mai răsărite.

— Acolo stă boierul, adică nobilul locului – lămurea beizade Alecu, nemărturisind anume că acelea erau curţi domneşti. Abatele de Marenne încerca să înţeleagă ceea ce nu se poate înţelege. De câteva zile văzuse destule şi auzise deasemeni – ca să se convingă că toate în acest hotar barbar au o pulsaţie proprie şi o lege a vieţii anumită.

— Hotărât, prinţule, acest târg, oricât ar fi de frumos, e cu totul altceva decât îmi închipuiam, zise el, încercând să se trezească deplin. Nădăjduiesc în altă întâlnire. Ce localitate deosebită ne mai aşteaptă?

— Celălalt loc, domnule; abate, pe care văd că-l aştepţi cu nerăbdare, poartă numele unei femei care se zice că a fost deosebit de frumoasă.

— Podul-Iloaiei! se miră abatele, după ce auzi tălmăcirea numelui. Iată în sfârşit un pod în ţara aceasta.

Domnul abate de Marenne avu într-adevăr o surprindere. Mai întâi nu era nici un pod. Al doilea, nu era nici un oraş. Era o imagine repetată a târgului cu nume pompos, şi-n preajma lui bălţile Bahluiujui răsfrângeau, pe lângă subiecte de pictură, acelaşi cer verziu de toamnă, în strălucirea calmă de aur vechi a soarelui.

Făcură un popas la o filosofică fântâna cu cumpănă, care li se închină şi-i cinsti cu apă. După aceea porniră iar.

— Prea iubite domnule de Marenne, zise beizade Alecu, după o lungă tăcere, dă-mi voie să mă folosesc încă o dată de prietinia pe care binevoieşti să mi-o arăţi. În vremea prea scurtă de când ne aflăm împreună, am avut puţin prilej să ne cunoaştem într-adevăr.

— Prinţule, protestă de Marenne, prietinia mea îţi este definitiv asigurată, mai ales că, pe lângă alte multe lucruri simpatice, am găsit în domnia ta un om în desăvârşit dezacord cu ceea ce îl înconjură. Domnia ta eşti mai mult al nostru decât al Orientului.

— Mulţămesc, domnule abate, pentru aceste cuvinte. Ţin totuşi să-ţi dovedesc şi mai mult, că nu te înşeli acordându-mi încredere şi amiciţie. Vreau să-ţi spun o poveste.

Abatele de Marenne privi zâmbind spre boier:

— Calitatea mea, domnule Ruset, se pare că-mi dă dreptul s-ascult confesiuni. O parte din mărturisire ai început-o astă-noapte. Să nu crezi c-am uitat.

— Cu atât mai bine. Acuma vreau să mă întorc ceva mai în urmă. Nu prea mult însă. N-au trecut doi ani, iubite domnule de Marenne, de când peste această ţară şi peste acest popor stăpânea părintele meu Antonie-Vodă. Nu vreau să-l laud pentru că-i sunt fiu. Îl laudă faptele lui şi amintirea care a rămas după el. Eu, domnule de Marenne, n-aş putea spune că am umblat în viaţa mea pe calea adevărului: am greşit mult, mai ales am făcut destule prostii, şi ai să fii mirat poate când îţi voi declara că nu simţesc nici o mustrare de conştiinţă. Faptele părintelui meu au fost însă altfel şi poporul a simţit într-atât blândeţa lui, încât pot circula fără grijă prin lume, ocrotit de lumina amintirii lui. Nebuniile mele au făcut vâlvă; sunt însă feciorul lui Antonie-Vodă. Legi n-au fost să mă pedepsească, iar oamenii m-au iertat. N-aş putea spune că nu mi-au rămas duşmani destui de rangul meu, dar aceia îşi au şi ei ale lor greşale şi toleranţa este reciprocă. Vorbesc de prostime; primirea de astă-noapte, din care te-ai împărtăşit şi domnia ta, stă dovadă.

Ceea ce ai văzut domnia ta în aceste câteva zile, domnule abate, de când ai intrat în domnia războiului şi a invaziei, a molimei şi a foametei, acum doi ani nu exista. Antonie-Vodă. a fost om cu noroc. Şi ţara asta, când Dumnezeu se milostiveşte asupra ei, înfloreşte de azi pe mâni, ca o grădină în primăvară după urgia iernii. Toate în Moldova, domnule de Marenne, sunt scurte, trecătoare şi viforoase: şi cele bune şi cele rele. Acum doi ani aceste locuri erau înflorite şi populate. Acum nu mai sunt.

Vina, pe lângă toate cele pomenite, o are omul care cârmuieşte acum ţara. Tuturor răutăţilor pomenite, se adaogă şi calamitatea unui jaf fiscal pe care, socot eu, nici o regiune a pământului n-o cunoaşte. Acest sistem propriu al Voievodului cade, din nefericire, în împrejurări cu deosebire excepţionale. Antonie-Vodă, părintele meu, n-a înţeles să adune comori, după moda tiranilor orientali; a zâmbit bielşugului public şi a fost mazilit sărac. Duca-Vodă însă a organizat hoţia domnească.

La toate acestea, iubite prietine, se mai alipeşte o consideraţie. Surparea părintelui meu se datoreşte măritului Domn de astăzi. În ţara aceasta tronul se câştigă de la tiranii agareni, obijduitorii creştinătăţii, prin intrigă şi bacşişuri. E adevărat că aceeaşi soartă îi aşteaptă şi pe Duca-Vodă; dar eu nu pot uita că el a pricinuit căderea părintelui meu. Mai ales că rechemarea diplomatică, – cum aţi spune domniile voastre în Franţa, – a lui Antonie-Vodă a fost însoţită de lanţuri şi închisoare. Nu pentru vreo vină, pentru plângerea norodului, ori trădare. Stăpânii de la Stambul l-au schingiuit, l-au împuns cu ace de foc, i-au bătut pene de trestie subt unghii, l-au pus să înghită tulpane de mătasă şi i-au tras intestinele la gură. Au făcut toate acestea ca să-l facă să mărturisească unde are ascunse comorile sale. Era o sugestie binevoitoare a lui Duca-Vodă, nemărturisită şi neştiută, – dar eu o cunosc.

Părintele meu, domnule de Marenne, n-a murit. A fost iertat şi trăieşte liber şi sărac la Ţarigrad. Cu mila lui Dumnezeu, se va întoarce poate iar domn. Aici vine cheia mărturisirii mele, făcându-te să înţelegi că de aceea trăiesc eu aici.

Deşi nimene nu crede că mă pot îndeletnici cu lucruri serioase, eu totuşi, în ceasurile când nu petrec, mă ocup şi cu de-acestea. Aşa se face că mi-am agonisit pe de o parte bune prietinii la scaunul-necredincioşilor. Am fost chemat de câteva ori la Ţarigrad; ca fiu de domn am fost mustrat şi pentru unele fapte de care s-a dus vestea până acolo – însă turcii, domnule de Marenne, asociază uneori o ciudată toleranţă cruzimii lor. Am găsit în serascherul Şişman Ibraim paşa, care atuncea era la Obluciţa şi-acum e la Juravna, un admirator şi mai ales un prietin. E un bărbat care preţuieşte foarte mult vinul şi petrecerile.

— Prinţule, întrerupse abatele, mă îndoiam că necredincioşii pot avea asemenea destoinicie.

— Au, domnule abate, spre norocul binecredincioşilor. Pe lângă această prietinie şi altele, am legături în ţara leşilor. De la aceşti prietini creştini am aflat un lucru surprinzător. Duca-Vodă, după căderea din a doua a sa domnie, într-un moment de răzvrătire, a căutat sprijin de la creştini. Toţi cei îngenunchiaţi de hanger, domnule abate, nădăjduim biruinţa crucii; şi o nădăjduim cât mai grabnică. Deci şi Duca-Vodă a scris cărţi – două – unui castelan de margine, apropiat mie prin prietinul meu Vladimir Kaminski.

— Îmi dai voie, prinţule, întrerupse iar abatele. De şi însărcinările mele n-au nici o legătură cu politica, pot să-ţi confirm că am luat şi eu cunoştinţă de aceste documente prin domnia sa pan Nicoiaus Zaborowski, mare demnitar în cancelaria Republicii şi socru al amicului nostru comun pan Vladimir Kaminski.

— Domnule abate, reluă Ruset, confirmarea domniei tale îmi pricinuieşte o deosebită bucurie. De şi nu te ocupi de asemenea chestii, mi-am închipuit totuşi că poate, din întâmplare, între ştirile adunate din Polonia, să se găsească şi aceasta. Aveam nevoie să mă încredinţez că scrisorile există. Ele alcătuiesc pentru mine o armă dublă.

Abatele de Marenne privi pieziş pe beizade Alecu şi-şi muşcă buzele.

— Să nu fii supărat, iubite prietine, urmă Ruset, că mi-ai trecut un mic secret diplomatic. E o binefacere creştinească. Pe lângă acele scrisori, mai am cunoscuţi boieri fugiţi de binele Ducăi-Vodă, fie în Lehia, fie la munteni, care lucrează aşa cum se obişnuieşte în ţările noastre cârmuite de capriciile vremilor, ale turcilor şi, aş putea zice, ale lui Dumnezeu.

— Deci iată, domnule de Marenne, că te întovărăşesc la Iaşi punându-mă puţin şi sub protecţia domniei tale – căci îţi închipui că Duca-Vodă nu mă poate privi, în oraşul său de reşedinţă cu prea mare simpatie. Am şi-n Iaşi prietini care-şi mai aduc aminte de Antonie-Vodă şi care nu iubesc pe stăpânul de azi. Am nevoie să cunosc veştile pe care le au ei; mai sunt în sfârşit şi altele, care poate nu te interesează. Lucrul cel mai de căpetenie însă, domnule de Marenne, după toate acestea, e legătura mea de iubire, pe care ţi-am povestit-o bând vin în casa cinstitului nostru prietin şătrarul.

— Într-adevăr, găsi de Marenne prilej şi timp să-şi arate mirarea stăpânită, doresc foarte mult să mă faci a înţelege, domnule Ruset, cum împaci domnia ta acest sentiment cu toate câte mi-ai spus acum.

— Domnule de Marenne, domniile în Moldova sunt trecătoare. Duca-Vodă, nădăjduiesc că va pleca. Domniţa Catrina va rămânea aici. Şi vom aştepta amândoi timpuri mai bune. Vom ierta atunci poate de o parte şi de alta. Deocamdată, mă apăr de războiul pe care mi-l poartă bătrânul, – nu făţiş, ci încurcat în reţele suprapuse, după metoda strămoşilor noştri de la Bizanţ. Am făcut acest lung ocol, iubite domnule de Marenne, ca să isprăvesc printr-o rugăminte.

Abatele îi cuprinse mâna în tăcere.

— Îndrăznesc să te rog, vorbi cu voce mai scăzută Ruset, să spui, dacă ai prilej, un cuvânt de mângâiere şi de încurajare aceleia pe care o iubesc. Din toate câte se petrec, suferinţi şi catastrofe, poate nu va supravieţui decât acest sentiment.

De Marenne oftă.

— Prinţule, sentimentul acesta l-aş dori pur. Să nădăjduim că va urca deasupra, ca un ulei fără prihană. Îţi făgăduiesc ce-mi ceri, numai să am prilejul să văd pe stăpâna inimii domniei tale.

— Domnule abate, vei vedea-o dacă-ţi vei exprima dorinţa cătră Domn. Vei cunoaşte astfel şi pe Doamna Anastasia, care este o sfântă şi nobilă prinţesă.

Părerea lui Ruset despre Doamnă s-ar fi putut exprima în cuvinte mai mici; însă boierul simţea că abatele are nevoie de un accent mai înalt. Într-adevăr ava franţuz păru convins.

— Dacă într-adevăr mă pot bizui pe asemenea sprijin pe care niciodată nu-l voi uita, sfârşi beizade Alecu, atunci nădăjduiesc că, ştiindu-mă aproape, domniţa Catrina va încerca să mă vadă.

— E foarte cu putinţă, zâmbi abatele. Din toată povestea, prinţule, am înţeles multe şi triste lucruri. Voi vedea pe Antonie-Vodă la Constantinopol şi, cine ştie, poate-i voi fi de folos. Vei vedea pe domniţă – şi doresc iubirii să biruiască tot ceea ce nu-i iubire. În sfârşit, cu puţină ruşine, trebuie să mai adaog că acum regret şi mai mult despărţirea noastră care se apropie. Nu sunt diplomat, dar mi-ar fi folosit lecţiile domniei tale.

Beizade oftă – strângându-şi şi el buzele subţiri, o clipă. De Marenne îi văzu faţa palidă uşor însufleţită şi-i strânse mâna, corectând în chip delicat ironia sfârşitului său de frază.

Tăcerea se statornici iar între ei, despărţindu-i oarecum, şi-n acest răstimp sosi din urmă Bârlădeanu, pe-un cal proaspăt din grajdurile de la Hârlău. Din fugă se alătură de Russet şi-i trecu, aproape neobservat, o tăşcuţă de piele cuprinzând poate scrisorile aşteptate.