VIII.

Moldovenii cunosc leac pentru mahmuri, ori de ce naţie ar fi.

Când gospodina lui Lăzărel Griga, cu aceleaşi mişcări de servă supusă, intră şi aşeză pe masa ospăţului potrocul bun pentru mahmuri, abatele ceru reţeta.

— Întâi gustă, domnule abate, îl îndemnă râzând Alecu Ruset.

Abatele de Marenne gustă şi-şi simţi coroana de păr din jurul tunsorii monahale zbârlindu-se. Închise ochii şi strânse fălcile. Apoi aştepta atent să vadă ce i se întâmplă. Sorbitura acră şi fierbinte îi răcori deodată arşiţa lăuntrică, ş-atunci simţi nevoia să mai guste o lingură. Cercă ş-a treia oară, uitând de reţetă. Însă Ruset i-o dădu cu bunăvoinţă.

— Asemenea preparat, domnule de Marenne, nu vei întâlni nicăieri, în cuprinsul lumii civilizate. Carnea de pasere bine îngrăşată nu-i gătită cu apă, care, după o zicală a breslei noastre, nu-i vrednică de nimic. Moldovenii, oameni cu imaginaţie, adaogă că nu-i bună de pus nici în ciubote. Dacă vrei, notează ş-acest dicton. Apa acestei fierturi e înşelată şi prefăcută printr-o fermentaţie de tărâţă de grâu şi mei. I se adaogă o creangă de cireş. Şi după ce-i aşezată pe cuptor, la căldură, gospodina care a oficiat, după un ritual străvechi, asmuţă glas de ceartă asupra cuiva mai tânăr. Îl asupreşte şi-l loveşte chiar. Numai astfel fermentaţia capătă aciditatea necesară. Eu bănuiesc că se spun şi vorbe de descântec, dar le ştiu numai femeile…

De Marenne înţelegea cum stau lucrurile şi afirma că înregistrează bine în memorie ce i se spune. N-avea însă vreme să întrebuinţeze tabletele, căci mânile îi erau ocupate cu lingura de lemn.

— În orice caz, se întoarse el mirat cătră Ruset, zama asta nu m-aşteptam să-mi pară aşa de rea la început şi aşa de bună pe urmă. E o chimie pe care noi n-o cunoaştem şi reţeta, mărturisesc cu ruşine, am uitat-o îndată ce mi-ai comunicat-o. Am reţinut numai cearta şi bătaia; desigur însă că nu sunt îndestulătoare.

Pe când îşi urma iar cu hărnicie sorbiturile, se auzi afară glasul lui Griga, în zvonul lăutarilor. Venea cu prietini şi neamuri. Larma rămase afară; el intră semeţ înăuntru, dar se închină cuviincios.

— Cinstiţilor oaspeţi, zise el cu tărie, am venit să isprăvim ce-am început.

— Se poate, răzăşule, se învoi Ruset. Noi ne facem datoria; şi la răsăritul soarelui încălicăm şi pornim la drum.

— Mă supun şi încuviinţez, măria ta, răspunse Lăzărel Griga, închinându-se iar. Caii au fost scoşi, slujitorii aşteaptă şi nu rămâne decât să isprăviţi această sorbitură şi vinul care ne-a rămas în acele ulcioare vechi pe care le am dar de la prietinul meu Matiaş. Domniilor voastre au fost juruite. Cu alţii nu mai pot gusta din ele. Iar dacă veţi binevoi a gusta şi din cofăielele pe care le-au adus stăpânii acestui sat şi ai acestor podgorii, venind cu mine şi cu lăutarii, ei foarte mult s-or bucura. De nu veţi putea, s-or mâhni şi pe urmă le-a trece. Însă ce-i legat cu jurământ nu puteţi lepăda. Aşa că, cele rămase ulcioare în număr de două, stau după uşă şi aşteaptă să fie uşurate, ca să răsufle şi ele şi să meargă la hodină.

— Doresc să cunosc discursul acestui om de treabă… vorbi de Marenne, împingând strachina la o parte şi înlorcându-se cătră tovarăşul său.

Beizade Alecu îl vesti despre primejdia care-i ameninţa afară. Abatele rămase gânditor.

— În privinţa vinului din ulcioare, cinstitul şătrar are dreptate… hotărî el.

Ruset se veseli şi simţi şi-n el, cum simţea şi-n oaspete, aţâţarea de viclean îndemn a drojdiilor nopţii. Hotărârea lui totuşi era mai dârză şi mai trează.

Gustă din potrocul gospodinei Avramia, se înălţă şi se încinse. Zâmbetul obişnuit al feţei lui era o mască, după care se încâlceau preocupări subtile.

— Domnule abate, sunt la dispoziţia domniei tale, rosti el, curtenitor.

— Într-adevăr, e nevoie de atâta grabă? oftă de Marenne, găsind iarăşi plăcere în ulciorul lui Matiaş. E ciudat, ce bun pare iarăşi vinul după această zamă neaşteptată. Surprizele pe care le rezervă Dumnezeu oamenilor sunt nesfârşite. Prinţule, cât avem de umblat până la capitala Moldovei?

— Domnule de Marenne, avem de făcut ceva mai mult de două poşte. Umblând bine şi fără întârziere, la ceasul al patrulea din zi după modă orientală, când Vodă se aşază la masă, putem intra la Curtea Domnească.

— Să dăm laudă lui Dumnezeu. Avem vreme destulă.

Griga, oficiind, deşertă urciorul în ulcele. Luă pe-a sa, puse pe-ale cinstiţilor săi oaspeţi în mânile lor şi, deschizând uşa, dădu un răcnet cătră neamuri şi prietini. Ruset ieşi în cerdac. Odihnind o clipă ulcica, trăgându-şi mantia în grabă şi apucând iarăşi ulcica, de Marenne îşi urmă soţul. Griga veni şi el, cu vinul înălţat, jucându-l în lumina rece a dimineţii. Larmă sălbatică îi întâmpină. De Marenne văzu feţe felurite de bărbaţi, – prea vesele pentru acel ceas. Iertă însă acea izbucnire distonantă gândindu-se şi la omeneasca sa îndeletnicire din vremea nopţii. Un orator ridicase glasul cu o silinţă nefirească, din pricina răguşelii, şi cu un nas care-i dădea drept să iasă în fruntea tuturor prin mărime şi coloare.

— Ce doreşte? Ce doreşte? se interesă abatele cu bunăvoinţă.

— Ne explică, domnule de Marenne, pricina nefericirii lor.

— Care nefericire? Nu înţeleg nimic. Îi văd într-o stare care exclude acest cuvânt.

— Domnule abate răzăşul cel cu nasul roş ne informează textual că altceva n-a mai rămas oamenilor, în zilele acestea rele, decât să plângă ori să petreacă. Ei preferă a doua alternativă. Aici, în ţara asta, zice el, nu-i sigur nimic decât birul şi moartea. De aceea veselia lor e fiică a disperării. Mai cer, domnule abate, să bem din cofele cu vin nou pe care le-au adus – fiecare din via sa.

Abatele de Marenne se simţi tulburat, nu atât de acest din urmă îndemn, pe care nu-l socoti decât o glumă, cât de asociaţia de idei şi tablouri, care îi apăru deodată în contrast întunecos, unind apariţia trogloditului în această deşartă larmă care-l împresura. Îi sângeră inima, împunsă de-un spin, şi-şi plecă fruntea aburită. El se lăsase întreg şi docil prietiniei şi petrecerii, pe când în cei din juru-i ora era picurată de venin. La lumina zilei, Turculeţ îi apăru sumbru şi aspru ca un simplu mercenar de jaf; Lăzărel Griga, c-un rânjet strâmb; până şi figura simpatică şi nobilă a lui beizade Alecu părea a avea altă mască şi zâmbea în altă lumină. Se îndoi totuşi de sine însuşi şi de propria-i judecată, umilindu-se şi socotindu-se şi el altul decât în zilele în care nu avea a-şi face nici o mustrare.

Încalecă, alături de Ruset. Iar şătrarul, rămânând neînduplecat în hotărârile şi jurămintele luate, aduse două ulcioare rămase de la Matiaş. Au trebuit amândouă deşertate, stând călare, cu armele puse şi cu frâiele strânse. Griga fu în sfârşit mulţămit şi rânji. Abatele fu mai puţin mulţămit, însă zâmbi.

— Prinţule, vorbi el în clipa din urmă, te rog transmite şătrarului şi doamnei sale cele mai calde mulţămiri pentru acest ospăţ, pe care nu-l voi uita. Trebuie să-mi însemn asupra lui mai multe lucruri, între care, mai ales, două reţete. Şi te-aş ruga stăruitor să-mi comunici în taină partea mea de contribuţie bănească, pentru această găzduire, care, drept vorbind, nu poate fi plătită.

— Domnule de Marenne, răspunse Ruset, ţara n-are oteluri şi hanuri şi particularii nu cunosc altfel de răsplată decât aceea pe care o vezi. Dacă observi, nu numai Griga, dar şi părintele Nicoară sunt foarte întristaţi de plecarea domniei tale şi nu m-aş mira dacă i-aş vedea plângând.

Având încă generozitatea vinului lui Matiaş în partea cea mai delicată a fiinţii sale, abatele nu se putu opri, auzind aceasta, să nu descalece pripit. Se lăsă spre Griga, îmbrăţişându-l. Se întoarse spre fratele său întru Hristos, preotul Nicoară. Şi crezu de cuviinţă să nu uite nici pe jupâneasa Avramia, care se retrase îndată ruşinată şi uimită, cu mâna la gură. După această din urmă ispravă, încalecă iar, ajutat de zeci de braţe. Zvonind cu glasuri felurite, răzăşii cu vinul, deşertară câte o leacă din cuprinsul cofelor în pulbere, întru pomenirea morţilor lor trecuţi la hodină şi în cinstea oaspeţilor străini. Şi abatele de Marenne, împresurat de larmă şi ţipăt de strune, putu în sfârşit pleca spre Iaşi, cu tovarăşii săi.