X.

Scaunul ţării Moldovei, măria sa Georgie Duca-Vodă şi curtea sa.

Iaşii era şi-n vremea aceea un oraş vechi şi cu faimă. De o sută şi mai bine de ani aflându-se capitală statornică a Moldovei, mahalalele i se umflaseră, uliţile din mijloc i se îmbulziseră de case nouă ale negustorilor şi boierilor, iar Curtea Domnească îşi înoise turnul, rândurile de sus şi odăile oştimii. Totuşi, cu tot sporul lui şi mai ales cu toate strălucitele-i lăcaşuri dumnezeieşti, rămăsese o aşezare a Orientului. Nu se cunoştea, în rânduiala sau mai degrabă în neorânduiala uliţilor lui, nici un plan. Fiecare pământean, aşezător în el, fie boier, fie prost, punea să i se clădească, rareori cu mistria, şi mai ales cu toporul, acareturile şi casa după fantazia momentului, având chiar o deosebită plăcere să întoarcă dosul ori coasta cătră alţii, ghiontindu-i, aşa că, fiind casele ca de un vânt vesel semănate, în chipul cel mai capricios, în grădinile şi ogrăzile lor, trecătorul se rătăcea, ca să găsească ce-i trebuia, în uliţi, ulicioare şi fundături cotite, printre garduri de nuiele, zăplazuri dărâmate, ziduri risipite, bălţi urât mirositoare şi mlaştini de cişmele, urmărit de urlete şi zăpăituri întărâtate. Lângă o curte de cărămidă şi piatră de Orhei boiereşte răsfăţată, se tupila o căsuţă strâmbă de bârne acoperită cu paie ori cu stuh. De multe ori căsuţa avea o podoabă de flori înaintea uşii. pe când curtea de alături, pustie, lăsa să-i cadă tencuielile şi olanele şi să-i atârne ca aripi moarte ferestrele. Asemenea mărit şi slăvit târg părea că nu ţine să fie curat şi spălat, nici să-şi arate faţa: dimpotrivă. Şi nici voia să amăgească pe străinii iubitori de forme goale. Gunoaiele şi hoiturile stăteau aruncate pe toate drumurile şi-n toate medeanurile şi cânii dădeau lupta în jurul lor cu porcii. Aceşti câni, de la zăvozi până la cotei, înfăţişau varietăţi şi măşti extraordinare. Luptătorii ceilalţi păreau nişte mistreţi degeneraţi; grozav de slabi, însă de-o îndârjire nespusă. Războiul lor prezintă întrucâtva, pentru târg, un avantaj sanitar.

Ondulând ca pe valuri, căruţele şi chervanele negustorilor şi prostimii străbăteau acele locuri primejdioase numite uliţi şi făceau popas în medeanul cel mare de lângă Beilic. Acolo, în zile de sfântă duminică şi-n sărbători, erau deschise crâşme, cântau lăutari, hăuleau cerşetori schilozi ori orbi, şi negustori din toate breslele îşi aveau înşirate tărăbi, aşteptându-şi cu răbdare muşteriii.

Mănăstirile cele mari, Golia, Sfântu-Sava, Trisfetitele, precum şi altele mai mici, stăteau închise în zidurile lor; şi bine-credincioşii egumeni graşi îşi rânduiau gospodăriile pline ca stupii, deosebind partea cuvenită Atonului, Rumeliei şi Rusalimului. Sub bolţile luminate cântau slăvi elineşti sfinţi părinţi, legănându-se în strane, visând cele cereşti într-un veac de apoi şi cele pământeşti în acea zi şi-n acel ceas.

Acest amestec de chinovii, de curţi, de căsuţe, de dugheni, gloduri, toloace şi medeanuri ţinea din uliţa de sus de la Sfântul-Neculai cel Sărac până-n Căcaina şi Bahlui şi până la Cetăţuia Curţii Domneşti. Acolo, în preajma Curţii, era temeiul negustorimii, cu carvasaraua şi hanurile. Iar în râpa Bahluiului se prăvăleau bordeiele ţigănimii, a breslei calicilor şi lăutarilor până-n iazul cel mare de la Frumoasa, în luciul căruia se oglindeau între scai voiniceşti, furcile spânzurătorii răilor. Peste Bahlui se vedeau poduri spre Repedea, Hlincea şi Bârnova, cătră popasul domnesc de la Şanta. Şi pe ţanc, deasupra Frumoasei, mănăstirea cea nouă cu ziduri albe a Cetăţuii. Tot peste Bahlui, la asfinţit, mănăstirea Galatei, între alte ziduri. Iar cătră miazănoapte viile din preajma cişmelei Păcurarului şi dealul şi pădurile Copoului.

Aici stăpânea Duca-Vodă cu topuzul său şi cu cele două tuiuri în a treia a sa domnie. Lângă biserica cea veche de la Ştefan-Voievod Bătrânul, a Sfântului-Nicolaie cel Bogat, în capătul uliţii mari, se înălţa poarta cu turn şi paraclis, păzită de slujitori armaţi. De la turn, zidul mergea în patru laturi, având la colţuri turnuleţe cu meterezuri. În cuprinsul acestor ziduri, casa cea mare a Domnului, a spătăriei şi a divanului era deosebită de casele cele mici ale Doamnei. Spre Sfeti-Neculai mai era o poartă joasă, cu odăi, a drăganilor, şi spre Bahlui alta, cu alte odăi, a siimenilor. Mestecate în neorânduială, se înşirau cătră ziduri chilii de slugi, grajduri de bârne, acareturi, cămări, lagumuri şi beciuri. Era o forfotă neîntreruptă în toate, căci de la întâiul ceas din zi Vodă era sculat, după obiceiul său, şi coborâse în divanul cel mic, ca să cunoască treburile zilei, să ieie socotelile vistieriei şi să împărţească dreptate norodului. Porţile cele mari erau deschise; deasemeni uşa divanului; şi o samă de prostime aştepta în genunchi, cu căciula alături, cu fruntea plecată, cu pletele în ochi. Se aflau alţi pricinaşi care aşteptau în picioare, însă cu prea multă cuviinţă, strigarea aprozilor. Erau răzăşi sosiţi călări ori cu căruţele încă de cu noapte, pentru înfăţişarea sorocită de luminatul Divan. Aducând, în tăşti de piele, îndreptări şi mărturii, urice şi ispisoace, veneau pentru vechi procese, – cu multă îndoială faţă de judecăţile vremelnice şi cu o nedesluşită credinţă în judecata fără greş, cea din veci şi de obşte. Întâi mâncaseră de nădejde în chilnele căruţelor ori la coburul calului, de cum răsărise soarele; ş-acuma puteau aştepta şi până în sară pe lângă ziduri şi pe sub streşini.

Mai erau şi alţii care nu stăteau cu fruntea în pulbere. Aceia veniseră cu jalobă cumplită împotriva starostelui lor. Erau o samă din mişeii târgului, unii calici de-o mână ori de-un picior, alţii chiori şi orbi, alţii în plină şi înfloritoare sănătate – şi mai cu samă aceştia aveau glasuri frumoase de cântăreţi. Pentru nedreptăţi de împărţire a vadurilor de cerşit se înfăţişaseră buluc, cu straşnică scârbă şi îndârjire. Aşteptau la cerdacul cel clădit de Antonie-Vodă, cătră odăile Doamnei. Nădăjduiau să-şi poată răcni plângerile lor cătră Vodă Georgie însuşi, când va trece la Doamna sa Anastasia, ori cătră Doamnă, când, lăsându-şi o clipă gospodăria, s-ar îndupleca să s-apropie de ei. Lor le trebuia alt staroste – căci al lor, Agapie Chioru, nu era beteag numai de ochi, ci şi de minte. Ş-atâta răutate a stârnit în breaslă, cât nu-i chip altfel decât să-l bată măria sa cu buzduganul, ori mai bine să puie pe nişte siimeni să-l zvârlă în Bahlui, dacă nu cumva luminata socotinţă gospod n-a găsi că-i mai potrivit juvăţul şi furca pentru asemenea puturoasă dihanie.

Boierii soseau la divan, cei mai mulţi călări. Cel dintâi, înaintea tuturora, se înfăţişase Sandu Buhuş, hatmanul. Cum descălecase, trimesese cuvânt de veste grabnică lui Vodă, şi măria sa îl şi primise, în chilia lui de taină, lângă divanul cel mic.

Buhuş era cărunt, mai înalt decât Domnul şi tot aşa de gros. Avea ochi bulbucaţi şi vorbirea repezită.

Duca-Vodă îl cercetă ager. înţelese că hatmanul Sandu plesneşte de-o veste deosebită, deci s-a petrecut ceva peste noapte în ţara Moldovei. Voi să-şi cuprindă barba, căutând ori aşteptând cele dintâi vorbe, dar îşi stăpâni gestul obişnuit, pentru că de abia îşi cănise această parte a obrazului. Naramzi grecul, bărbierul lui, întrebuinţase un ceas la această lucrare, în dimineaţa aceea.

— Ce ai a-mi spune dumneata, hatmane? întrebă Domnitorul, încruntând puţin sprânceana şi micşorându-şi privirile. Nu cumva s-a întâmplat ceva acelui sol de la Franţuz, pe care-l aşteptăm? Ar fi într-adevăr lucru urât asta.

— Măria ta, nu numai urât, ci şi păgubitor pentru noi. Mai ales acuma, când craiul franţuzesc arată mai mare prietinie lui Mehmet-Sultan, vrând să-l îndârjească pe cât a putea mai rău împotriva împăratului. Pătimind ceva solul, s-ar burzului agarenii şi noi cei credincioşi măriei tale am avea mare mâhnire. Dar franţuzul n-a pătimit nimica. Am bună veste, poţi fi măria ta fără grijă dinspre partea asta.

— Prin Săbăoani cum a trecut?

— Putea trece; însă n-a trecut. Turculeţ, care-l întovărăşeşte, a înţeles se vede că este ceva înaintea lor; ş-au ocolit. Acel Turculeţ este vrednic oştean şi eu l-aş dori în slujba măriei tale.

— Bine; om vedea. Mie nu mi-s dragi pământenii care se bagă slugi la străini.

— Măria ta, trebuie să căutăm la braţul, nu la mintea lor. Aşa am făcut ieri cu Constantin serdarul, care, în vremea lui, a fost rohmistru la Craiul. Cum am oblicit că la Săbăoani s-a schimbat vremea, l-am trimes pe el cu steag de slujitori, după porunca măriei tale. Le-a dat nemţilor mare dezghin; pe unii i-a tăiat; ş-a prins şi limbă. Apoi măria ta ai avut dreptate să te gândeşti c-ar fi nişte lotri şi nişte derbedei, scrisoarea de la Leah dând bună credinţă de pace. Nu putea pune pan Valerie pe de altă parte nemţi să prindă ori să prade solul, – cunoscând noi prea bine pe pan Valerie ca un şleahtic cu credinţă şi dreptate. Ca dânsu' sunt puţini Ieşi; şi-i şi prietin măriei tale, nu pe faţă, aşa cerând vremurile, dar bun prietin. Aşa, de la neamţul prins, Cantemir a înţeles că acei nebuni care au năzuit până în valea Siretului n-au fost cu ştirea leşilor. Vor fi fost împinşi de o tainică poruncă dinlăuntru, de la comisarii împărăteşti? Socot că asta este.

— După cum ţi-am spus ieri… amestecă Vodă cuvânt.

— Întocmai după bănuiala măriei tale; aşa este. Mare lucru să fi scăpat vreunul până la margine. Dacă s-au împrăştiat, îi omoară ţăranii. Pe cel viu l-am vârât la beci. În privinţa franţuzului, nu-i un ceas de când am primit răspuns printr-un călăraş al lui Turculeţ, că ei au pălit pe la Târgul-Frumos. Au mas acolo într-un sat. Înaintea amiezii au să intre în Iaşi – aducând pe sol în bună stare la scaunul măriei tale. Cu dânşii vine şi Alecu Ruset beizade.

— Cum? Am auzit bine? tresări Domnul, fulgerând cu ochii în lături.

Dar hatmanul nu-şi slobozea nici acum vestea. Se ţinea încă.

— Da; am cercetat pe om. Vine pân-aici din prietinie pentru franţuz. Ar fi cunoscând pe popă de mult; şi vorbesc ei cu mare dragoste pe limbă latinească. Dar de la Alecu Ruset supărare nu mai putem avea, măria ta. Şi dinspre partea asta sunt bune toate, măria ta.

— Hm! cu acel nebun mai am eu şi altele. Să-l pofteşti să se înfăţişeze aici, la porunca mea.

— Va veni, măria ta, să n-ai grijă. Trebuie să se supuie puterii. Măcar că are bun prietin cu trei tuiuri pe serascher Şişman, înţelege că trăieşte cu noi, nu cu acela. Măria ta, am a-ţi pune la picioare alte veşti, pe care mi le-a adus căpitanul de Orhei Decusară.

— Ce veşti?

— Veşti rele, măria ta! se dezumflă Buhuş, holbat.

Fără să se clintească, Vodă privi ţintă, cu luare-aminte, pe marele hatman. Îşi scutură capul.

— Hatmane, dac-ar fi fost ceva într-adevăr aşa de rău, mi-ai fi lepădat vestea cum ai intrat şi n-ai fi aşteptat nici o clipă.

— Nu-i ceva care să privească de-a dreptul pe măria ta, răspunse Buhuş. Priveşte ţara.

— Vorbeşte! porunci Domnul, cu linişte prefăcută.

— Măria ta, orheienii şi lăpuşnenii umblă să se burzuluiască iar.

— Ha! vor să-i mănânce iar corbii şi viermii? Spune! Cine zici că ţi-a adus vestea? Căpitanul Decusară? Ce ştie el? Vor să se burzuluiască? Cum vor să se burzuluiască? Nu s-a mântuit neamul răzvrătiţilor? Au uitat patimile celor care s-au potrivit lui Mihalcea Hâncu?

Începu să umble deodată prin chilie cu mânile la spate şi cu barba-n piept. După ce trecu de două ori pe dinaintea lui Buhuş, se opri făcându-i faţă şi pufnind cu supărare:

— Ei?

— Măria ta, răspunse bătrânul hatman, am spus că au de gând. De la sfat şi vorbă până la faptă – mai este cale. Decusară, ieri chiar, a prins cărţi la mâna orheienilor. I le-au adus cunoscuţi ai lui. Acele cărţi, din partea lui Dumitraşcu Cantacuzin-Vodă, făgăduiesc unele şi altele răzvrătiţilor, îndemnând să se mişte, să iasă cu zurbale şi pâri.

— Cum din partea lui Dumitraşcu Cantacuzin? Se poate asta? Vorba nu este de crezut.

— Măria ta, cu toate acestea Decusară mi-a adus cărţile. Iată, le pun subt ochii măriei tale. Le-a înfăţişat răzăşilor şi mazililor orheieni Lupul sulgerul.

— Ha! Lupul sulgerul? se veseli, mânios, Vodă, şi smulse scrisorile pe care le scotea de sub contăş hatmanul. Adă-le încoace. Lupul sulgerul pe care l-am miluit şi l-am pus în pâne? Se vădeşte ş-acum ca totdeauna, hatmane, că binele n-are niciodată răsplată. El a dus cărţile şi le-a dat?

— El, măria ta. Aşa spune Decusară.

Vodă, tăcând şi gâfâindu-şi mânia stăpânită, desfăcu pripit hârtiile şi le cercetă în fugă. Îşi apropie ochii de iscălituri şi de peceţi, amirosi oarecum asupra lor şi înălţă fruntea, privind ţintă spre Buhuş.

— Ce zice Decusară?

— Măria ta, el a încălicat şi a ţinut o fugă până aici, oprindu-se numai ca să schimbe caii. În urma lui a lăsat încă linişte; dar în acel ţinut răzăşii şi mazilii s-au dovedit în multe rânduri vicleni.

— Te întreb ce zice Decusară de cărţi. Le-a văzut şi le-a înţeles?

— Bag de samă că măria ta eşti cu îndoială, ca şi mine. Decusară, care-i om ascuţit, deasemeni a stat ş-a cugetat. Nu poate fi un ţărigrădean aşa de lipsit de judecată încât să deie în lume scrisori cu iscălitură şi pecete. Poate trimete vorbe, dar nu slove. Întocmai aşa precum socoteşte măria ta. Aşa au socotit şi mazilii care au adus lui Decusară scrisorile, temându-se de-o capcană.

— Nu înţeleg.

— Măria ta, pe nişte oameni ca aceia îi poţi ierta. Au îndrăznit a-şi închipui că aceste cărţi sunt mincinoase şi că ele vin, nu de la Ţarigrad, ci de la Domnie, ca să-i mişte pe dânşii şi să-i facă vinovaţi, – pentru ca să poată intra apoi slujitorii în ei cu sabia. De cum te-ai întors iar în ţară, se tem de mânia măriei tale. Ştiu că i-ai urât de când s-au sculat cu Hâncu. Li s-a părut că răsuflă când a vrut Dumnezeu să ne părăseşti. Acuma iar stau cu frică, de când a vrut Dumnezeu să te aşezi de iznoavă cu bine în scaun.

— Nu judecă rău, răspunse încruntat Duca; de ceea ce se tem, nu scapă. Avem să vedem degrabă dacă aceste cărţi au purces de la Iaşi. Ascultă. Porunca mea este astfel: pe loc, în acesta ceas, să plece un om harnic, cu slujitori destui, aleşi dintre siimeni, să prindă pe Lupul sulgerul, credincioasă a noastră slugă, oriunde l-ar găsi şi să-l aducă în taină, fără oprire, la Domnie. Cum îl aduce, intră în zidurile curţii, îl închide în beciul de sub casa cea mică, singur, şi mă înştiinţează. Dacă-i noapte şi dorm, mă trezeşte din somn. Iar alt om de credinţă şi viteaz să ia cu sine alţi lefegii două sute şi răzăşi vasluieni, care intră în slujba rânduită, şi să steie pe hotarul zurbagiilor: ca să-i ieie de grumaz cum s-ar mişca. Cel dintâi cap care se ridică îl taie şi mi-l trimete să-l cunosc şi eu.

— E bună rânduiala, măria ta, şi tare, dacă încuviinţezi să te slujească întru aceasta oamenii cei mai harnici pe care-i cunosc eu de când hătmănesc. Unu-i Gheorghiţă Ciudin: el e cel mai sprinten, ş-a aduce pe Lupul. Al doilea-i Constantin serdarul Cantemir: el e cu mintea mai coaptă şi cu mâna mai grea. Îl întorc de cătră nemţi şi-i poruncesc să meargă la Orhei, dându-i şi spor de săbii.

— Bine.

După acest schimb de vorbe, tăcură, fiecare mai având ceva după perdea. Toată întortocherea fusese pricinuită de bătrânul curtean, care, ca om încercat, voia să aibă deplină credinţă că nu încurcă vreo rânduiala tainică a Domnului. Acuma lucrul fiind dat pe faţă şi pe jumătate înţeles, vestea avea mare greutate; la asta cugetau amândoi. Lupul nu putea fi decât o unealtă. Capetele vicleniei se vor fi găsind între veliţii din jurul scaunului, ca totdeauna, aşa fiind blăstămatul obicei al boierilor pământeni, totdeauna tresărind şi împungând în toate părţile, cu inimă uşoară şi cugete nestatornice.

— Prietine şi cumnate Sandule, zise blând Duca, eu în puţini am credinţă, şi domnia ta eşti dintre aceia. Ca şi mine, domnia ta ai un Dumnezeu, ş-un jurământ.

Amândoi se întoarseră cu frunţile plecate spre candela care ardea la răsărit subt icoana lui sfântul Neculai, mare episcop al Miralichiilor.

— La ce te gândeşti, măria ta?

— Mă gândesc că dincolo, la divan, poate au intrat făptaşii pe care nu-i cunoaştem. Fii deci mut. Nimeni să nu simtă nimic, până ce nu deslegăm, cu cheie de foc, limba sulgerului Lupu. Du-te, şi, după ce slobozi poruncile, întoarce-te dincolo, dându-mi răspuns cu glas, despre sosirea solului franţuz. Văzându-mă pe mine vesel şi nebănuind nimic, dacă sunt lângă noi, unii din vinovaţi nu vor scăpa.

— Măria ta, voi face precum porunceşti. Iar franţuzului îi iese înainte Fliondor armaşul cu douăzeci de coconi, pe care mi i-ai spus măria ta. L-or duce în grabă la popii unguri, ca să fie el cu papistaşii Iui. Şi mâni îl înfăţişăm măriei tale.

— Aşa este; bine este, prietine. Du-te.

Hatmanul ieşi pe uşa cea mică, trecând prin ea pieziş. Duca rămase o vreme cugetând, cu mânile împreunate sub pântece şi cu grumazul aplecat. Apoi îşi înălţă fruntea, îşi netezi cu palmele părul pieptănat lins în două părţi şi-şi făcu semnul crucii, înturnându-se iar spre sfânta icoană. Deschise uşa cea mare cătră divan şi intră cu bucurie, zâmbind zilei şi oamenilor.

Boierii se închinară adânc şi Vodă-i pofti pe scaune. Îi întrebă pe unii şi pe alţii de treburi ale lor, de jupânese şi coconi, cu o blândeţă pe care o arăta destul de rar. Fără să pară, cercetă cu luare-aminte neadormită fiecare chip, fiecare mişcare, fiecare schimb de priviri. Erau totuşi în juru-i oameni care-i dovediseră credinţă în două domnii şi de care-i venea greu să se îndoiască. Erau unii care fuseseră fugari şi-i iertase: aceia erau acum cei mai harnici în slujba lui.

Se aflau în divan boieri mari ca Miron logofătul, Neculai Racoviţă, vel-spătarul Ion Milescu, Tudose Dubău, Toderaşu Cantacuzin feciorul lui Iordachi cel bătrân, Savel Zmucilă vel-medelnicer, Ion Paladi, Ion Motoc, Ilie Ţifescu, Vasile Gheuca vel-vistiernic, Gheorghe Bogdan vel-jitnicer şi alţii mai mărunţi, deci şi boieri tineri de la logofeţie. La aceştia din urmă Domnitorul nici nu catadicsi să-şi alunece privirile. Pe cei mai de frunte, mai bogaţi şi mai cu neamuri îi cernea ca printr-un ciur, aducându-i cătră sine necontenit cu privirea. Cel mai cu grea avere dintre toţi, Ursachi bătrânul, nu se afla de faţă. „Nu mi-ar părea rău să fie acela amestecat, gândea Duca-Vodă, căci are atâtea prisăci, herghelii, cirezi şi hanuri şi mai ales atâtea pungi de aur, încât ar avea cu ce-şi plăti viclenia.”

— Iubiţi ai mei boieri, vorbi el, privind cu plăcere în juru-i, ca şi cum ar fi vrut să îmbrăţişeze acel cinstit divan, când este rânduită, în spătărie, masă întru cinstea acelui prea învăţat boier şi popă franţuz, care trece pe la noi la împărăţia slăvitului stăpân al nostru, biruitorul tuturor limbilor, Sultan şi Padişah Mehmet. Vă poftesc pe toţi câţi vă aflaţi aici.

— Vom fi aici, măria ta, răspunse logofătul Miron.

— Mai ales de domnia ta am nevoie mare, iubite jupâne Miroane, ca să ne fii tălmaci, deoarece nu cred să cunoască franţuzul altă limbă decât latinia lui. Nici elineşte, nici turceşte, nici leşeşte nu cred să ştie.

— Dumnealui logofăt Miron e bun pentru latinie, se amestecă Ţifescu, boier dintre cei mai tineri şi falnic din firea lui. Iar dacă domnia sa are cumva altă socotinţă, aş putea şi eu, măria ta, să mă înţeleg cu acel străin, ca să cunoască toate cele slăvite ale noastre. Învăţând şi eu în Lehia, ca şi jupânul logofăt Miron, am văzut multe şi cunosc lumea, putând să încredinţez pe măria ta şi pe cinstiţii ceilalţi boieri că, oricât ar fi alţii, la alte neamuri, de bogaţi şi de mândri, nici la avere, nici la ştiinţă şi deşteptăciune nu pot întrece pe unii dintre ai noştri.

— Se îndoieşte cineva de asta? întrebă zâmbind Miron. Cunoaştem toţi vrednicia întru toate a domniei tale. Sunt gata să te lăs pe domnia ta, Ţifescule, să ispiteşti şi să descoşi în amănuntul pe ava Paul de Marenne, franţuzul.

— Aşa-l chiamă?

— Da.

— Şi-i avă?

— Se-nţelege, adică stareţ de mănăstire, prea-învăţat, – iar de neamul lui boier, cum îl arată alcătuirea numelui.

— Apoi atuncea rămâi tot domnia ta, cinstite logofete Miroane, că eu nu vreau să mă-ncurc în vorbe c-un călugăr. Poate să-mi spuie ceva care nu înţeleg ori ceva care să mă supere. Eu sunt om iute. Altfel însă îmi trece repede. Aşa, vorbeşte domnia ta, ş-apoi ţi-a spune el toate câte sunt pe la dânşii. în privinţa boierilor lor, îi cunosc eu şi-i ştiu. Au. ale lor, dar şi noi le avem pe-ale noastre…

— Cinstite boier Ţifescule, îl întrerupse Duca-Vodă, zâmbind; ai să fii şi domnia ta mâni ş-om vedea ce-om face cu franţuzul.

— Numaidecât, măria ta.

— A şti ale noastre, bine. N-a şti, iarăşi bine; căci va şti logofătul Miron ale sale.

— Ştiu şi eu, măria ta, dar e adevărat că dumnealui logofătul Miron le ştie mai bine.

— Mulţămesc domniei tale pentru vorbă bună. răspunse Miron.

Boierii râdeau în bărbile lor, şi-şi aruncau priviri, plăcându-le foarte semeţia Ţifescului, care nu se socotea întru ale sale mai prejos decât nimeni şi avea hârtii bine alcătuite, dovedind că se trage din oameni tot aşa de aleşi ca şi dânsul, împăraţi vechi ţărigrădeni.

— Să ne începem divanul pentru pricinile sorocite astăzi. hotărî Vodă.

Ridicându-se, trecu în uşa deschisă asupra curţii, unde aşteptau oamenii. C-o mână în şold, aruncă o privire mândră şi posomorită asupra lor. Apoi îşi luă locul în jilţ şi spătarul Ion Milescu se aşeză îndărătul său cu spada şi buzduganul.

Atunci intră şi hatmanul Buhuş.

— Măria ta, vorbi el, toate ale oaspetelui franţuz sunt bine puse la cale. Armaşul Toader a pornit chiar acum să-l aştepte la cişmeaua Păcurarului.

Duca privi în juru-i încă o dată, fără să poată ceti nimic prin măştile care-l înconjurau. Oftă, înghiţind veninul care i se suise în fundul gurii şi ridică degetul arătător al mânii drepte lângă barbă.

Aprodul de la uşă porni atunci să răcnească, după izvodul pe care-l ţinea în mână, nişte nume de răzăşi şi de mazili. Parcă era supărat pe ei aşa-i răsucea, îi trântea şi-i lepăda. La răcnetele lui începură s-alerge oameni, îmbulzindu-se la uşă, cu căciulile în mâni.

Judecata divanului începu; dar Duca-Vodă nu era cu luare-aminte decât la judecăţile dinlăuntrul său.