VI.

Vorbeşte tot despre dumnealui răzăşul Griga şi despre un vin de la Matiaş, precum şi despre nişte lăutari şi nişte sarmale, – totul spre desfătarea domnului abate Paul de Marenne.

Pâlcul, sporit cu călăuzul cel din frunte, intră dintro-dată în codru şi-n întuneric. Caii, cu frâiele slobode, umblau unul după altul în şirag liniştit.

— Măria ta, zise glasul lui Griga, aista-i drum tainic al nostru. Cine nu-l cunoaşte, se duce în prăpăstii; şi pe cine nu ni-i prietin îl putem vina ca pe lup. Fără decât noi, nimeni nu îndrăzneşte să intre aici.

— Să nu fie cu înconjur, şătrarule? întrebă glasul boierului.

— Măria ta, după asemenea ploaie, drumurile cu înconjur sunt cele bune, pentru că cele de-a dreptul vrea Dumnezeu să nu mai fie. Aicea la noi, măria ta, nu-i ca-n ţara acestui avă franţuz: să ai pe drum împărătesc piatră bătută cu ciocanul, şi poştă rânduită, şi toate ca-n palmă. Aici la noi Domnul Dumnezeu ne-a poruncit să n-avem căi statornice, ca să nu ne găsească duşmanii. Dacă n-avem oştile crailor, ne împresurăm de pustie.

Domnul abate Paul de Marenne era curios să afle ce vorbe pot schimba oamenii pe asemenea drum cotit şi pe asemenea întuneric de păcură. Ceru lămurire cu glas scăzut lui Alecu Ruset şi beizade îi tălmăci cu plăcere numaidecât observările filosofice ale şătrarului. Toate şoaptele conteniră şi urechile se ciuliră, ascultând fără să înţeleagă limba străină de la marginea pământului, care suna în acel colţ îndepărtat al lumii, pe tărâmul celălalt.

        „Pf! pufni mai mult în sine şi mai mult cătră urechile calului, cu dispreţ, şătrarul Lăzărel; pe mine nu m-ajunge mintea cum se pot pricepe oamenii cu asemenea vorbe pocite.”

Beizade auzi observarea şi, râzând singur, voia s-o tălmăcească abatelui. Dar dintr-odată, brusc, ca şi cum s-ar fi tras o perdea, codrul se desfăcu în dreapta şi-n stânga şi, în lumina lunii atârnate în cer, sclipi o poiană largă din toate ierburile ei udate de ploaie. Izbucniră mugete. Umbre se mişcară năprasnic şi, cu salturi agile, pieriră sub bolţile de întuneric în partea dimpotrivă.

— Aiştia-s boii pădurii, zise Griga întorcând capul şi sticlindu-şi dinţii în lună.

— Ce este? întrebă, mişcat, de Marenne.

— Am tulburat păşunea zimbrilor, răspunse Alecu Ruset.

Abatele se simţi pătruns de un simţământ de evlavie, privind minunea dumnezeirii, într-o clipă strălucită şi fără păreche în eternitate. Îi păru că are nevoie de vorbe explicative şi de elanuri lirice; dar tovarăşii săi îşi urmau calea, nepăsători. Dădu şi el pinteni calului, înţepat în inimă încă de o nemulţămire. Apoi se mângâie, cugetând că-i obosit şi-l aşteaptă, la capătul acelei cărări cotite, odihna.

În fruntea şiragului, dumnealui şătrarul, pătruns de puterea miedului şi de umezeala caldă a contăşului, se aplecase cu totul înainte şi abatele nu mai avu îndoială că acel care-i călăuzea prin templul lui Dumnezeu doarme, ori cel puţin dormitează, cu obrazul în coama calului, singura perină pe care o avea la îndemână. Înţelese îndată însă că nu şătrarul era adevăratul călăuz, ci animalul cel cuminte al şătrarului, care păşea harnic pe drum ştiut, cumpănindu-şi spre pământ botul şi afirmându-şi la fiecare pas înţelepciunea. Din lumina poienii, dădură iar în întuneric şi umblară aşa multă vreme. Domnul de Marenne fu şi el ispitit să imiteze pe şătrar şi, cu greutate mare, izbutea să se ţie treaz şi dârz în şa, socotind slăbăciunea cu care lupta drept o înfrângere a naţiei sale ş-a regelui său. Biruinţa-i fu îndoielnică, totuşi nimene nu putea să se laude că l-ar fi văzut oscilând în şa, deoarece toţi trecuseră prin eclipsele plăcute ale somnului. Toţi se priviră însă treji şi semeţi când Lăzărel Griga, împlinindu-şi timpul, se opri în marginea codrului şi dădu un strigăt ascuţit şi spăriat.

A doua oară bătea luna, şi, subt o pâclă argintie, pe-o costişă, se zăriră aşezări negre de oameni.

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns, măria ta… vorbi şătrarul. Acum îmi dai voie, măria ta, să mai răcnesc o dată.

— Răcneşte, şătrarule, dacă ai plăcere, se învoi râzând beizade Alecu.

Răzăşul slobozi încă un chiot ascuţit. Îndată se aprinse o lumină la casele cele mai apropiate, în livezi şi între saraiuri.

— Aista-i semnul meu, măria ta, ca să ştie baba că nu mă-ntorc singur acasă.

Oftând cu plăcere, de Marenne se opri la porţi. Apoi împreună cu soţiile sale intră în gospodăria şătrarului într-o larmă întărâtată de câni. În casa cea mare ardeau luminări, în casa cea mică pâlpâia focul în vatră. În pragul acestei din urmă încăperi, gospodina îşi aştepta domnul şi oaspeţii, potrivindu-şi cu grabă părul cărunt subt o broboadă neagră de matasă.

— Avramie! strigă şătrarul descălecând şi lăsând calul să se ducă singur la ale sale; iată. Ţi-am adus oaspeţi de soi. Vină şi te închină în faţa măriei sale beizade Alecu. Şi să ştii că lângă el se află un popă vestit de la ţara Franţuzului. Fiind papistaş şi iritic, adică nefiind de-o naţie şi de-o lege cu noi şi neştiind nici limba noastră, lui să nu-i săruţi mâna, însă de ospătat să-l ospătăm, muiere, ca să-şi aducă aminte în toate zilele vieţii lui. Aşa doreşte şi măria sa beizade, după cât am înţeles.

— Şătrarule, răspunse Ruset. Noi nu cerem decât o fărâmă de pită ş-un ceas de odihnă. Rugăm pe cinstita gospodină să nu se tulbure şi să nu se ostenească.

Gospodina se închină în faţa beizadelei, sărutându-i mâna întinsă, fără s-o atingă cu degetele sale.

— Măria ta, zise ea, bine-ai venit la noi şi te rugăm să nu te superi de pat rău şi de hrană puţină. Din ce ne-a dăruit Dumnezeu, dăm şi noi cu dragă inimă.

— Ai spus vorbă potrivită, Avramie, îşi lăudă şătrarul soţia. Măria ta, te rog să afli că această femeie a mea, cu care trăiesc în bună înţelegere de treizeci de ani, cunoaşte slovă şi a primit în pruncie învăţătură la mănăstirea Agapiei. Am fost binecuvântat cu patru feciori şi două fecioare. Toţi, şi băieţi şi fete, au ajuns cu bine stăpâni în gospodăriile lor. Ş-acuma trăind noi amândoi singuratici şi aşteptând sfârşitul cel de obşte, avem mare bucurie de oaspeţi.

Fără a mai rosti vreo vorbă, jupâneasa Avramia se întoarse cătră cele două serve ale sale, care aşteptau la uşa casei mici şi, aplecându-se spre ele, le şopti porunci pripite.

Pe când oaspeţii se suiau în casa cea mare, domnul abate de Marenne auzi cârcâiri de spaimă şi bătăi de aripi în poiată şi-l gâdilă o ascuţită plăcere, uitând cu desăvârşire filosofia şi sentimentul milei. Gospodina împresură numaidecât, în odaie, pe cei doi oaspeţi de soi şi pe Turculeţ, oaspetele deosebit al şătrarului, cu care avea el o vorbă: le împinse scaune acoperite cu poclăzi, încarcă pe braţe hainele groase, ca să le usuce de jilăveală la focul de jos; apoi se întoarse îndată şi aruncă din fugă pe masă faţă albă de pânză de in. Aşeză sfeşnicele de alamă cu luminări de ceară pe aceeaşi faţă şi, între ele, o pită mare de grâu. Lângă pită, brânză de burduf în strachină de lut. Lângă brânză, cepe. Şi lângă cepe, un ulcior de vin.

— Slujitorii şi oamenii dumneavoastră îşi au rânduiala lor în casa cea mică, lămuri ea cu umilinţă, plecându-se cătră beizade Alecu.

— Dar şătrarul Lăzărel unde-i?

— Vine şi dumnealui numaidecât, măria ta, după ce tocmeşte cele de cuviinţă. Vă rog să nu vă supăraţi şi să gustaţi puţin din ce se găseşte gata, până oe-aducem altele.

Şătrăreasa se retrase cu grabă. Domnul abate de Marenne înţelegea că au loc jertfe şi încep oficii culinare. îi reveniră mai mult sub limbă decât în imaginaţie savuroase reţete de mâncări care se puteau face din acele jertfe, pe care şi le închipuia jumulite, trecute prin pară de foc, albe şi grase. Ţinând socoteală însă de acea – după cât se părea – brânză primitiv conservată şi de acele legume usturătoare, bune numai în compoziţii de sosuri, se îndoia că va avea parte să vadă înainte-i o bunătate de pasere domestică măcar străpunsă de ţiglă şi rumenită în ton de aur vechi. Se hotărî să guste întâi vinul. Era un vin acruţ, pe care-l preţui de puţină valoare.

Oftă după obicei, căci avea inima cam grasă, şi se întoarse c-o figură destul de jalnică spre însoţitorii săi. Ei nu păreau impresionaţi de frugalitatea şi lipsa de fineţă a gustării. Căpitanul Ilie Turculeţ, cu gravitate, cuprinsese în mâna stângă o ceapă, care i se păruse mai în culoarea racului fiert. Potrivind-o la marginea mesei şi ţinând-o strâns, izbi scurt cu pumnul drept, zdrobind-o. Plecându-şi spre ea nasul, alese o bucată albă de miez, o presură cu sare, frânse o margine de pâne şi începu să mestece cu plăcere, din aceste două elemente, adăogind şi brânză. După ce înghiţi de câteva ori, îşi turnă o ulcică din vinul acrişor ş-o deşertă pe nerăsuflate, c-o poftă nemaipomenită.

— Domnule abate, îi zise zâmbind Alecu Ruset, care-l pândea de câteva clipe cu viclenie; aşteptând o mâncare caldă, poate n-ar fi rău să încerci şi domnia ta metoda căpitanului Turculeţ.

— Să încercăm, răspunse domnul de Marenne, după o clipă de şovăire. Într-adevăr, n-avem de-a face cu ceea ce vedem, primitiv, simplu şi gol, ci cu o complicaţie întreagă în care intră şi foamea, setea şi truda.

Pregătindu-şi gustarea după metoda oşteanului, o înghiţi şi se miră:

— Pâne, ceapă şi filosofie: bun lucru!

— Cu condiţie să nu fie prea des, adaose Ruset.

De Marenne gustă din nou vinul şi-l aprobă, cu desăvârşilă îngăduinţă. Atunci, păşind cuviincios, se înfăţişă oaspeţilor săi şi dumnealui şătrarul Lăzărel Griga. Era cu capul gol şi cu pletele pieptănate. Ochii şi-i stropise cu apă rece. Se închină cătră oaspeţi şi le zise:

— Iertaţi-ne şi primiţi ce avem.

Fără să se aşeze, se îndreptă spre boier.

— Măria ta, am două rugăminţi şi te poftesc umilit să-mi îngăduieşti a le arăta. Măria ta, baba mea, ca muiere ce se află şi cum e obiceiul muierilor, nu s-a putut stăpâni să nu înceapă c-un şiretlic, punând pe masă bucate reci şi proaste înainte de a aduce zama şi sarmalele, pe care le ţinea în spuză, pregătite pentru soţul său. Te rog s-o ierţi.

Cum sfârşi şătrarul aceste cuvinte, jupâneasa Avramia intră cu zama de găină aburind în străchini, având şi pe servele sale după sine, cu alte străchini de zamă şi de sarmale. Domnul de Marenne primi în nări mireasma şi ochii i se înduioşară.

— Poftiţi. şopti gospodina, cu fruntea plecată, împărţind linguri albe de lemn de paltin, şi ieşi îndată cu femeile.

Şătrarul aştepta să-şi vadă musafirii gustând. Când observă pe faţa lui ava Paul ceea ce aştepta şi ceea ce dorea, rânji uşor în colţul stâng al gurii, între ţepii de arici ai bărbii, însă nu cu înfruntare. Aşteptă pe franţuz să-şi deie părerea în limba lui străină, cătră beizade, şi înţelese că se spun lucruri de laudă, deşi puţine, căci lingura nu dădea pas.

Luându-şi răgaz, după ce împinse la o parte strachina înflorită cu smalţ, abatele privi curios la sarmale. Ochii nu mai văzuseră aşa ceva, însă nările îi dădeau o bună înştiinţare; aşa încât urmă pilda boierului ş-a căpitanului Ilie, aducând cu lingura la buzele-i cărnoase unul din bulzişorii aurii. Îndată ochii îi crescură rotunzi şi sprâncenele i se înălţară.

Şătrarul râse în sine cu fudulie şi nu-şi uită rânduiala vorbirii lui, înturnându-se iarăşi cătră beizade Alecu.

— Măria ta, grăi el, sunt foarte bucuros că vă plac aceste bucate ale Avramiei, însă ştiu că vinul nostru de-aici nu-i vrednic de obraze ca ale domniilor voastre. De aceea să-mi dai îngăduinţă, măria ta, să fac a doua rugare.

— Slobod, şătrarule; vorbeşte.

— Măria ta, să dai învoire să spun o istorisire.

Răzăşul aşteptă cu respect până ce măria sa mestecă şi înghiţi o sarmală prea fierbinte. Atunci i se rosti învoirea.

— Ascult, şătrarule.

— Mulţămesc, măria ta. Deci dar, ducându-mă eu odată la Cotnari, am făcut o petrecere cu unul Matiaş, care – zice el – ar fi fiind strănepot acelui vestit Feltin Sasu, pivnicer al lui Ştefan-Vodă Bătrânul. Măcar că-i papistaş, eu cu dânsul m-am înţeles; ş-am petrecut noi ca fraţii. Acu, Ia despărţire, zice acel Matiaş că tare i-a plăcut întâlnirea şi lucrarea aceea a noastră şi că el vra să pomenească precum ştie prietinia pe care am legat-o. Am, zice el, în nişte ulcioare bine smălţuite şi bine pecetluite, cu ceară, un vin vechi de la părintele meu, care vin mie foarte mult îmi place. Vreau să-ţi dau din el, ca, gustând câte-odată, să-ţi aduci aminte de mine. Acesta vin – zice Matiaş – are asemenea putere într-însul încât, când vrea Vlădica nostru cel bătrân de la Cotnari să slujească, apoi bea numai un pahar – şi se poale scula şi poate umbla şi sluji. Altfel nu poate. Deci, iubite al meu prietin – zice Matiaş, – primeşte aceste ulcioare care au rămas de la cei vechi pivniceri şi adă-ţi aminte de mine.

— Aşa, măria ta, eu am adus în pivniţă la mine zece ulcioare. Şi patru le-am băut cu oaspeţi pe care i-am avut. Iar cele rămase ţi le închin măriei tale şi acestui popă franţuz, dând deocamdată la o parte vinul cel tânăr şi fără putere.

— Foarte bine şi foarte frumos! răspunse cu tărie beizade Alecu. Cum oi spune vestea bună lui ava Paul, el are să te binecuvinteze.

— Întâi s-aduc un ulcior să-l gustăm. răspunse, cumpănit, şătrarul. Iar pentru binecuvântare să mă Ieşi. măria ta, s-aduc pe popa nostru Nicoară, moşul meu după mama.

Griga ieşi şi se întoarse curând c-un ulcior smălţuit verde cu carele împingea dintr-o lăture înaintea sa pe părintele Nicoară. Clericii se salutară cu frăţească dragoste, fiind la o omenească îndeletnicire; şi domnul Paul de Marenne observă cu oarecare mirare, însă discret, coada lungă împletită la spate a popei şi vârâtă subt anteriu, precum şi barba revărsată în neorânduială, ca un măturoi cărunt, pe pieptul şi pe pântecele său.

Griga coborî ulciorul cu grijă între ochii aţintiţi, şi de Marenne aşteptă întâi să vadă ce cuprinde, după povestea pe care i-o tălmăcise Ruset. Ulciorul cuprindea bun lucru. Ochii săi se sfinţiră şi se limpeziră.

— Binecuvintează, părinte! grăbi şătrarul pe popa Nicoară.

— Binecuvintează, Doamne, masa aceasta! cuvântă părintele, făcând cu dreapta semnul crucii asupra bucatelor.

De Marenne înclină o clipă fruntea în faţa semnului; apoi mai gustă o dată:

— A! a! a! făcu el pe trei tonuri felurite şi binecuvântă şi el. Bonum fuit istud, optimum hoc est!

— Ce zice papistaşul? întrebă popa Nicoară.

— Zice că n-a fost rău nici celălalt, dar decât aista altul mai bun nu poate fi.

— Bune sunt toate, măria ta, mormăi apăsat preotul, cu privirea piezişă. Toate sunt bune, căci sunt de la Dumnezeu. Spune-i asta, măria ta.

— Părinte Nicoară, răspunse beizade, îi spun orice vrei şi te vestesc că ava Paul nu se dă înapoi să dezbată cu sfinţia ta orice fel de lucruri filosofeşti, căci e bărbat învăţat.

— Ba asta nu, căci eu nu-s om învăţat, măria ta. Noi aicea abia ne vedem capul de treburi. Ba cu vitele, ba cu ştiubeiele, ba cu vinul. Ba cu botezurile, ba cu înmormântările. Fug de colo-colo calare şi nu pot dovedi. Nici n-am vreme să slujesc la biserică. Aşa câteodată mă opreşte acest nepot, din fugă, la un pahar de vin. Spune-i aşa papistaşului că noi n-avem ştiinţă multă, dar slujba ne-o facem; şi că nu vreau să mă clănţănesc cu el pentru că Dumnezeu vede şi înţelege.

Ruset tălmăci abatelui această cugetare.

— Foarte adevărat şi adânc spus! zise de Marenne zâmbind cătră preot; şi îşi aplecă spre ulcică ochii înduioşaţi.

— Măria ta, urmă cam înfierbântat părintele Nicoară; dacă vra papistaşul să cunoască ştiinţă de învăţătură, apoi, când a ajunge la Iaşi, să se înfăţişeze la înalt prea sfinţia sa kirio kir Dosoftei. Acela ştie nu numai sârbeşte, ci şi elineşte şi latineşte. Să se ieie amândoi la harţă, să se taie în vorbe ca-n săbii; ş-apoi a vedea franţuzul pe dracu!

Cu aceeaşi întărâtare, părintele cel zbârlit se repezi la mâncări şi-şi turnă îmbielşugat din vinul acruţ. El nu voia să ştie de saşi şi de papistaşi, nici de vinuri din alt loc decât din satul lui şi din podgoria răzăşască, pe care le-au băut moşi şi strămoşi. Griga nu era de aceeaşi părere, şi preţuia în vârful limbii şi-n nări nobleţea anilor vinului de la Cotnari. Domnul abate de Marenne împingea plăcerea şi mai departe: simţind în el năvală de sentimente de recunoştinţă, şi le înfrâna şi tăcea într-o reculegere pioasă, gustând necontenit, puţintel şi delicat.

Într-această primă parte a ospăţului, răzăşiţa lui Griga intră cu claponii în ţiglă. Atunci şi Griga, se duse la beciul lui şi mai aduse un ulcior pecetluit. Cu rânduială şi domol lucrând, pricepură atât domnul abate, cât şi beizade, cât şi ostaşul, că la acea gospodărie, din pătrar în pătrar de ceas, toate ale mâncării şi băuturii par mai bune.

Într-o vreme, părintele Nicoară găsi de cuviinţă să cânte ceva. Dar Griga Lăzărel îşi astupă urechile cu spaimă şi, mergând spre uşă şi dând-o de părete, făcu semn la lăutarii lui, care de mult aşteptau, să păşească înainte. Strecurându-se ţiganii cu diblele şi cu ţimbala lor, începură a cânta o melodie care nu fermeca deloc urechile abatelui; totuşi, întovărăşind-o cu vinul nepreţuit, o găsi acceptabilă şi în armonie cu pădurile şi cu sălbătăciile săracei Moldove. Mai mult decât suspinurile şi plângerile instrumentelor îl interesau chipurile negre cu ochi scăpărători ale robilor, şi zdrenţele lor petecite şi felurit colorate şi gurile lacome cu dinţi albi de fiară tânără. – „De ce-or fi suspinând aşa aceşti ţigani? se întreba întruna, fără să afle răspuns, abatele; şi de ce s-au întristat tovarăşii mei? De ce mai ales plânge acest popă, cu coama împletită şi cu barba fără sfârşit?”

— Vinul însă e fără rival… vorbi el cătră Ruset, cercând să-l scoată din gânduri negre.

Atunci boierul, fără să mai păstreze nici cel mai mic respect pentru cântările artiştilor, le făcu semn să tacă şi răcni la ei, zvârlindu-le câteva bucăţi de pâne şi rămăşiţi de friptură; şi ţinu domnului de Marenne un discurs. Întâi crezu de cuviinţă să râdă zgomotos.

— Domnule abate de Marenne, zise el, bine e să bei vin bun; rău e să umbli după aceea. Deci, să mai stăm aici, cât avem ulcioare. Bine-i să taci; dar mai bine-i să spui prostii. Rău e să nu bei. Şi mai rău e să bei vin prost, după ce ai băut vin bun. Aşa că trebuie să isprăvim ulcioarele pecetluite. Căci vinul ales, domnule abate de Marenne, îmblânzeşte mădularele, mintea şi sufletul. Îmblânzindu-le, face pe om mai bun. Îmbunătăţind pe om, Dumnezeu îl va primi bine la judeţul său.

Abatele ascultă cu luare-aminte şi aprobă. Trei lucruri – susţinu el la rândul său, – trei lucruri, dacă nu sunt foarte bune, – sunt rele: carmina, vina, pepo; stihurile, vinul, harbuzul.

Ca şi cum s-ar fi înţeles deplin asupra unor grave chestii, amândoi deodată se îmbrăţişară; ceea ce văzând lăutarii, începură din nou să hăulească şi să plângă. Atunci beizade Alecu, înălţând fruntea, îi privi crunt şi le porunci să-şi închidă clonţurile.

Jupâneasa gazdă se strecură grăbită pe uşă aducând veste nouă: plăcintele. Dumnealui şătrarul puse la locul de cinste alt ulcior. Şi de Marenne făcu altă profesie de credinţă în ceea ce priveşte nemaipomenita potrivire între acea băutură veche şi acele lucruri fierbinţi şi picante, cu crusta aurie. Ceru numaidecât reţeta şi începu s-o scrie în tabletele sale. N-ajunse să înţeleagă însă raporturile şi proporţiile, din pricină că toţi din jurul-său ajunseseră la o însufleţire înaltă. Îndeosebi căpitanul Ilie avea o figură disperată şi prietinul său şătrarul îl mângâia sărutându-l, îndemnându-l să uite toate şi să dea totul la spate în noaptea aceea.

— Prinţule, zise domnul abate, deschizându-şi tot sufletul şi tot zâmbetul, cătră tovarăşul său; nu mă înşel afirmând că aceşti doi oameni sunt cu desăvârşire fericiţi în felul lor. Eu, după cât ai putut să te încredinţezi, sunt în stare să fac faţă celor mai ciudate feluri de bucate şi să le apreciez. Pot să le şi onorez îmbielşugat, udându-Ie în aceeaşi măsură cu vin generos; însă desfid pe oricine în această lume să mă vadă în starea în care se află domniile lor.

— Adevărat, răspunse Alecu Ruset; şi mă mândresc că-n privinţa aceasta pot sta alături cu domnia ta. Frăţia noastră începe bine şi se cuvine să ne îmbrăţişăm şi noi.

— Nu însă înainte de a istovi cu desăvârşire ulciorul care ne desparte… încuviinţă domnul abate.

După ce istoviră ulciorul, binecuvântând conţinutul lui, domnul Paul de Marenne, având spiritul limpede şi foarte uşor, îşi simţi deodată picioare de marmură. Primi de la soţul său sărutarea de frăţie cu oarecare nelinişte; după aceea se veseli nespus, absolut fără nici o pricină.

Fără îndemn, lăutarii îşi porniră iar tânguirea lor bizară – ca un freamăt al pădurilor şi ca un susur teluric. Dar beizade Alecu zvârli între ei oala, care se făcu ţăndări, şi ei amuţiră, plecându-şi grumazurile.

— O, prietinule al meu nepreţuit, zise suspinând beizade Alecu, plecându-se spre abate şi cuprinzându-i palmele pline şi moi ca nişte pâniţi proaspete; dă-mi voie să-ţi spun că trebuie să aduci laudă lui Dumnezeu că te-a făcut om şi nu fiară, – franţuz şi nu moldovan, – nobil şi nu prost, – abate şi nu sfânt. Căci astfel poţi vedea mişelia întru care ne nevoim aici, noi dezmoşteniţii, la hotarul barbarilor…

— Având asemenea vinuri şi asemenea reţete de plăcinte, puteţi fi nefericiţi? întrebă cu nevinovăţie abatele, fără să izbutească a se clinti din loc.

— Putem fi, căci nimic nu poate răscumpăra dezechilibrul nostru. Ai putut să te încredinţezi că trăim, domnule de Marenne, într-un loc unde nasc şi trec vârtejurile lui Dumnezeu ş-ale oamenilor; unde calamităţile stau în lucruri ca mierea în flori. Aici ne veselim şi în altă parte pier oamenii de ciumă şi de sabie. Dumnezeu a îngăduit împăraţilor, foametei şi molimelor să-şi aducă aici cortegiul. Aici, pe acest colţ de pământ, care a fost cândva paradis, nu mai este nimic statornic. Şi domniile îndeosebi sunt mai schimbătoare decât toate. Pentru asta mă vezi pe mine, nobil şi fecior de voievod, stând alături de oameni de rând şi de sclavi, pe când părintele meu, care a fost uns cu mir, îşi pleacă fruntea în pulbere la Belzebut, având asupră-i sabie ameninţătoare. Vai de noi! – mai ales când se întâmplă să ne lovească şi altă nefericire, mai cumplită decât toate!

— Pot să aflu şi eu, prinţule, ce altă nenorocire mai poate avea loc după atâtea câte mi-ai înşirat?

— Pentru mine, domnule şi iubite prietine, cea mai crudă este iubirea.

— Ah! dumneata numeşti asta nenorocire? Faci probabil o greşală de dicţionar.

— Ba o numesc astfel şi am dreptate. Am aici, la piept, o scrisoare de la acea care mă iubeşte şi căreia mă închin. Această scrisoare cuprinde puţine cuvinte şi multe lacrimi. Stăpânii fireşti ai aceleia care mi-i dragă, domnule abate, n-ar primi niciodată să mă vadă alături de dânsa.

— De ce, prietine?

— Suntem despărţiţi cu blăstăm, domnule abate. Părintele meu a căzut, aşa cum am avut cinstea şi durerea să-ţi spun. Antonie-Vodă Ruset e mazil la Ţarigrad. Asemenea cădere şi soartă – i-a pregătit cel care-a venit la Iaşi luându-i locul, adică Georgie Duca-Vodă. Eu, pe de altă parte, sunt pentru acest Domn nou un spin pe care cu greu îl sufere şi pe care ar dori să-l smulgă şi să-l calce în picioare. Nu poate face asta pentru unele legături bune ale mele cu serascherul de la Obluciţa. Mă îngăduie în ţară şi deoarece mă socoate nebun şi cu puţină minte – căci îmi plac prea mult petrecerile şi vinul. Ai să înţelegi îndată de ce-ţi spun toate acestea, când vei afla că dragostea de care-ţi vorbesc o am cu domniţa Catrina, fata lui Duca-Vodă.

Domnul de Marenne suspină, neavând nimic de adăogat acestei catastrofe. Beizade Alecu urmă, râzând cu amărăciune:

— Să nu crezi, iubite domnule de Marenne, că nu-mi dau socoteală de ce spun. Dar tocmai starea în care mă aflu îmi îngăduie să-mi deschid sufletul. Pricep că nu te interesează nimic din această complicaţie a vieţii mele. Totuşi şi domnia ta eşti în situaţia de a mă înţelege.

— Sunt! mărturisi cu nobleţă domnul de Marenne.

— Eşti deci în stare de a mă înţelege şi poţi să mă compătimeşti.

— Pot! întări abatele, şi vreau să-ţi dau un semn de simpatie şi legătură eternă între noi, însă nu mă pot clinti din locul în care mă aflu.

Se priviră amândoi ca din depărtări, întinzând braţele pe deasupra mesei, găsindu-se şi strângându-şi mânile.

— Pot să-ţi povestesc, întrebă cu ochii umezi Ruset, cum s-a întâmplat această nefericire a vieţii mele?

Blajin şi cu glas dulce, abatele îşi înclină fruntea:

— Cedamus amori… Să vorbim de nefericirea domniei tale, prinţule. Mă grăbesc s-o proclam fericire, – orice ai spune. Aş dori să mai pot suporta şi eu asemenea lovituri, dar nu mai este cu putinţă; ş-atunci mă mulţămesc să filosofez asupra lor. După cât se pare, prinţule, v-aţi văzut şi v-aţi iubit: povestea nu poate începe altfel.

— Aşa este, domnule abate. Ar trebui să mă mir de unde ai aflat. Totuşi sunt în stare să nu mă mai mir şi să mai bem o ulcică din vinul lui Griga sau mai bine zis al lui Matiaş, nepotul lui Feltin Sasul. Am văzut-o la mănăstirea Neamţului, iubite domnule de Marenne.

— Nu cumva iubita domniei tale e călugărită? Atunci ai duşman pe însuşi Dumnezeu.

— Nu. E fecioară de domn şi-i şi logodită fără voia ei c-un om schilod pe care nu-I poate suferi. E vorba de Ştefan, feciorul Radului-Vodă, – pe care aş dori să-l ştiu mort ori nebun cu desăvârşire. Am văzut-o prin urmare, la mănăstirea Neamţul. Acolo se dusese cu maică-sa Nastasia-Doamna, de sărbătoarea înălţării, anul trecut. Ieşind de la o vizită pe care o făcuseră amândouă acelei faimoase Ruxanda de care desigur ai auzit, am văzut-o prin mulţimea îmbulzită, câteva clipe copila s-a pierdut de Doamna Anastasia. Privea în juru-i spăriată. M-am apropiat, i-am dat mâna, ş-am dus-o la maică-sa. I-am spus atunci câteva cuvinte.

— Înţeleg şi ştiu ce cuvinte… oftă abatele. Atâta este?

— Atâta. Intrând apoi şi eu la domniţa Ruxanda, care mi-e rudă şi mătuşă, eram aşa de aprins, încât i-am mărturisit mai multe decât se cuvenea. Atunci bătrâna a suspinat şi şi-a adus aminte de iubirile şi nefericirile tinereţilor ei şi m-a mângâiat, încredinţându-mă că va găsi vreme să şoptească fetei ceea ce doream.

— Iată ce se chiamă operă de binefacere. Această domniţă Ruxanda, prinţule, este desigur aceea despre care am auzit în Franţa şi-n Polonia. A fost fiică a Voievodului Vasile Lupu şi soaţă nefericită a lui Timus Hmelniţki, hatmanul căzăcesc. Am admirat, la Cracovia, un portret al ei din tinereţă şi îţi mărturisesc că am avut obscure păreri de rău.

— Într-adevăr, răspunse Ruset, a fost o minune a lui Dumnezeu şi acum e o biată fiinţă întristată. Ea a fost mesagerul iubirii mele.

În această clipă se înălţă cu putere glasul şătrarului, dând învăţături căpitanului Turculeţ:

— Să ştii tu, îi zicea, că mie, când mă îmbăt, îmi vin felurite gânduri care mă bucură, căci ele mă deosebesc de ceilalţi oameni. Ei umblă pe spatele calului; eu vreau să umblu cu calu-n spate. Ei umblă pe-o cărare; eu vreau să umblu pe două.

— Are dreptate, aprobă Ruset, şi începu să explice domnului abate descoperirea răzăşului.

Nu izbuti însă deplin; şi din această clipă, fiind foarte fericiţi amândoi, zâmbind şi înţelegându-se, părăsiră discursurile ca ceva cu totul nefolositor. Curând se răsuciră în două poziţii felurite şi călătoriră spre visuri. Şătrarul făcu lui Turculeţ semn spre ei, cu ochiul stâng şi cu colţul gurii încreţit dispreţuitor. Artiştii pământeni puteau hăuli în voie. Îi asculta părintele Nicoară, mâncând încă şi gustând cu îndărătnicie din vinul strămoşesc.