VII.

Unii sfătuiesc, alţii dorm.

Domnul abate era mai trudit. Cu gura uşor căscată, dădea drumul unei respiraţii cântate. Mâna dreaptă îi era pe masă, cu degetele ca o ghiară alături de ulcică, cu stânga căzută în lungul trupului. Cu spatele sta bine rezemat de turnul de perini, poclăzi şi lăicere, clădit în fundul patului celui mare, în ungherul de la miazănoapte al odăii. Obrazul lui slobozit din stăpânirea voinţii, arăta trăsături de bătrânel, muiate şi rotunzite într-un fel de bunătate copilărească.

Figura palidă a lui beizade Alecu era concentrată, cu fruntea încreţită între sprâncene. Somnul lui nu era senin ca al lui ava Paul. Boierul nu-şi isprăvise neliniştea zilei şi urma să trăiască întreg şi cu putere în vis.

I se arătă ceva cu totul ciudat, însă aeve. Îi sta înainte Dumnezeu, cărunt şi bărbos, cu mânile în şolduri, cu giubeaua fâlfâind, cu ciubote mari în picioare. Îl mustra c-un glas înfricoşat:

— Tu eşti acel cocon nebun, carele nu te-ai temut de nimic pe lumea asta?

— Eu sunt. suspină beizade.

— Nu le-ai temut de nimica şi de nimene, căci te-ai ştiut feciorul lui Antonie-Vodă: şi fiind subt ocrotirea părintelui tău, ai săvârşit multe blăstămaţii, cu alţi feciori buiaci ca şi tine, nărăvindu-te în jocuri şi beţii.

— Doamne, sfinţia ta nu osândeşti pe băutorii de vin. Aşa spun şi prietinii mei ava Paul şi părintele Nicoară.

— Pentru vin nu te osândesc. Însă ai furat de prin sate muieri şi fecioare, care ţi-au plăcut, ş-ai petrecut cu dânsele în desmierdări. Bătându-ţi astfel joc de ele, s-au burzuluit creştinii blăstămându-te şi pârându-te. Însă Vodă, fiindu-ţi părinte, nu te-a certat precum se cuvenea, nici cu toiagul, nici măcar cu vorba.

— Doamne, părintele meu a fost bun, şi blând, şi, cât a stătut el în ţara asta, n-a scos rânduieli nouă, şi norodul a trăit în bielşug şi pace. Dacă a greşit ceva – pedeapsa lui a fost crâncenă, căci necredincioşii l-au muncit ca pe Domnul Hristos. Iar pentru cele care le-am făptuit eu, de care vorbeşti sfinţia ta că sunt rele, de ce să mă pedepsească? N-au fost rele, ci bune – aşa mărturisind acele câteva muieri şi fecioare cu care mi-am petrecut primăverile.

— Cum îndrăzneşti beizade, a vorbi astfel?

— Îndrăznesc, Doamne, căci nimeni nu poate petrece cu o femeie fără voia ei. Aşa ai zidit-o sfinţia ta şi altfel nu poate să fie.

Atunci Domnul Dumnezeu a zâmbit a râde. Şi beizade văzu în faţa sa pe popa Nicoară, fără a-şi mai aduce aminte că era Dumnezeu. Îi făcea un semn cu cana de vin şi bău un gât.

— Ascultă, beizade, îi zise, să ştii că de acele fapte are ştiinţă şi Duca-Vodă. Şi a pus pe unii mazili să facă pâră, cu jalobă scrisă. Vrea să te supuie şi să te lovească.

— De ce, părinte? Eu, lui Duca-Vodă, nu i-am pricinuit nici un rău.

— Nu i-ai făcut nici un rău, zici tu, iar eu nu te cred; şi el te socoteşte printre duşmani. Aflând şi de domniţa Catrina că ţi-ar fi scris răvaş, s-a încruntat ş-a hotărât să stingă neamul lui Antonie-Vodă.

— Într-adevăr, părinte Nicoară, mi-a scris domniţa Catrina carte pentru mucenicia vieţii sale. Mărturisind drept, eu pe măria sa Georgie Duca îl socotesc duşman şi varvar – pentru toate câte-a uneltit împotriva părintelui meu. Floarea pe care o are în grădină n-aş lua-o numai din dragoste, ci şi pentru ura mea împotriva lui. Eu, Doamne, te rog să-mi ajuţi a-mi îndeplini socotinţile şi-ţi făgăduiesc luminări şi slujbe la nouă sfinte mănăstiri.

Dumnezeu ori popa Nicoară se apropie binecuvântându-l şi-l bătu pe umăr. C-un suspin, beizade Alecu deschise ochii şi văzu lângă el pe căpitanul Ilie Turculeţ.

Alungând cu mâna fantoma din faţa ochilor, cercă să-şi aducă aminte de ce i s-a întâmplat c-o clipă mai nainte şi nu izbuti. Întrebă cu tulburare:

— Ce este?

Apoi zâmbi, privind în juru-i:

— Mi se pare că popa nostru franţuz doarme.

— Doarme de două ceasuri, măria ta.

— Atuncea numai noi doi suntem treji. Ceilalţi unde sunt?

— Măria ta, părintele Nicoară şi cu Griga şătrarul, veselindu-se foarte, au luat cu ei lăutarii şi au ieşit în sat pe la prietini, ca să-i scoale din somn, să cinstească cu dânşii. Socot că nu târzie vreme au s-aducă aicea tot satul. După cât am înţeles, vor să rânduiască pe loc un botez ş-o cumetrie.

— Atuncea popasul nostru-i cu întârziere, prietine Ilie. Mie asta-mi place.

— Nici eu nu pot să spun că mă scârbesc, măria ta. Însă măcar că n-am lepădat nici o oală cu care m-a cinstit răzăşul şi vede orişicine că m-am îmbătat şi eu cum se cuvine, – măria ta, nu pot să uit că pe popă mi l-a dat pan Valerie în samă cu poruncă să-l pun viu şi nevătămat pe ziua de mâni în târg la Iaşi, la scaunul lui Duca-Vodă. Aşa că trebuie să porunceşti măria ta ce este de făcut.

Alecu Ruset rămase gândindu-se. Înlătură cu luare-aminte dopul ulciorului, îşi turnă puţin vin în ulcică şi gustă. Astupă iar ulciorul.

— Asta îţi arată, Ilie, că de şi sunt şi eu într-o stare ca a ta, nu-mi pierd rânduiala. Mi se pare c-am hotărât drum până la Cotnari şi Hârlău.

— Dumnezeu ne-a îndreptat cărarea altfel, măria ta.

— Ştiu, Ilie. Nu pentru proastă fală aş vrea să mă abat la casă mea cu ava Paul; căci după ceea ce am săvârşit aici, nu mai rămâne bucurie pentru altele. Ca-n dragoste, – cele de pe urmă par sarbede pe lângă cele dintâi. Aşteptam o carte de la Iaşi. Răvaşul tău m-a pornit de acasă înainte de a primi ce aşteptam. Aflând şi cele întâmpate la Săbăoani, am vrut să abat din nou la Hârlău, ca să văd dacă nu s-a întors călăreţul care ne slujeşte.

— Răvaş de la domniţa Catrina? întrebă şoptit căpitanul Ilie.

— De la ea. Am nevoie să ştiu dac-a plecat din nou ştafetă cătră Balaban, la Liov.

— Alta, măria ta? Poate-i nevoie s-o prind şi pe asta?

— Nu. Ai prins pe una şi-i destul. Nici nu visează Duca-Vodă cine i-a robit sluga. Şi nici prin minte-i trece că cel care a cetit răvaşul a înţeles ce scrie în el. Acuma, dacă trimete alt răspuns acelui om al său de încredere Balaban, eu pricep că n-are linişte, şi pune preţ de moarte pe anume cărţi cu iscălitura şi pecetea sa, aflate la Liov.

— Acestea-s treburile şi socotelile măriei tale, zise cu nepăsare Turculeţ. Dacă ce-am făcut eu ţi-a folosit, mă bucur.

— Acuma, căpitane Ilie, dacă am vestea pe care o aştept, apoi eu mă pot înfăţişa fără grijă la Iaşi şi pot chiar sta de vorbă cu luminăţia sa Vodă.

— Măria ta, acest gând e cam cu primejdie. Eu dau pe ava Paul pe samă şi mă întorc la ale mele. Duca-Vodă e om cu toane.

— Cu toate acestea, zâmbi beizade, eu am să fac ceea ce spun.

Turculeţ clătină din cap, aşteptând ziua şi trezia, cu alte gânduri mai cuminţi. Ruset îl pricepu.

— Prietine Ilie, mi se pare că mă cunoşti. Mintea asta n-o strică niciodată petrecerile şi vinul. M-am fudulit c-aş fi stat treaz. Dar dac-am dormit două ceasuri, mi-am venit în fire pe jumătate. Jumătatea cealaltă rămânând neatinsă, mă pot socoti om întreg.

— Aştept ceas fără laudă, măria ta.

Beizade râse şi-şi bătu tovarăşul pe umăr.

— Adevărat, Ilie, că cu tine nu mă pot măsura într-acestea. Tu eşti din seminţia celor de fier şi nu te-am văzut căzut la beţie niciodată. Sunt şi alţii însă, care, umblând pe arcuri moi, se cufundă şi se înalţă fără a cădea. Aşa-i acest şătrar care ne-a cinstit cu bun vin. Mai sunt unii care la vin bun îşi ascut judecata şi înţelegerea. Aşa sunt eu. Însă cel mai vrednic e ava Paul, care doarme.

Domnul abate de Marenne oftă prelung prin somn.

— Atuncea ce facem, măria ta? întrebă Turculeţ.

— Iată ce facem, Ilie. Dai din partea mea poruncă lui Vâlcu Bârlădeanu să pornească pe loc la Hârlău. Dac-a sosit răvaş ori răspuns, îmi aduce răvaşul ori răspunsul, – aici, ori pe drum spre Iaşi. Când Dumnezeu a binevoi să ne descurce de-aici, plecăm şi ducem pe ava franţuz la scaun. Acolo, Ilie, ai să afli că m-am înfăţişat lui Vodă, ca să mă cunoască şi să se teamă de mine. Să se teamă de mine, ca să mă lese să trăiesc la pământul meu – şi să fie cu frică să nu mi se clintească un fir de păr din cap. Să-mi văd de ale mele petreceri, până ce va veni vremea să îndeplinim fapta de care am vorbit.

— Asta o putem face şi mai degrabă, măria ta. O domniţă nu-i mai greu de furat decât o fată de rând.

— Nu, Ilie, nu-i vremea. Aştept mazilia lui Duca: Vreau să aibă două bucurii.

— Cum socoti, măria ta, şi cum porunceşti. Eu mă duc să trimet pe Bârlădeanu.

Beizade Alecu rămase câtăva vreme singur şi privi neliniştit în juru-i. Abatele se lăsase treptat în ungherul patului celui mare. Îşi urma cântarea uşoară a respiraţiei şi trupul i se odihnea bine. Pe când în sine, cu toate că n-avea oboseală, Ruset simţea un painjeniş ghimpos. Visul i se ştersese, veninul lui îi rămăsese însă în inconştient, şi-i pătrundea şi-n ceasul de trezie prin preocupări nouă care-l chinuiau. Printr-o hotărâre pe care ştia s-o ia în împrejurări deosebite, cerca să se scuture de ultimele fumegări ale beţiei. Obrazu-i rămăsese dungat în frunte şi-n ochii aţintiţi se perindau icoane care nu erau decât răsfrângeri ale judecăţilor, prepusurilor şi planurilor lui.

        „Trebuie să fim totuşi cu luare-aminte…” murmură el.

În tăcerea odăii, răzbătură trâmbiţările cucoşilor de-afară.

        „Cântă cucoşii straja a treia, socoti beizade în sine: nu mai avem decât două ceasuri până la ziuă.”

Alte glasuri de cucoşi răspundeau din satul risipit pe vale. Un tropot de cal dudui în bătătură.

        „Pleacă Bârlădeanu”, gândi Ruset şi-şi înălţă ochii spre ferestre, unde bătea încă lumina lunii pline.

— Am trimes pe Vâlcu, grăi Turculeţ intrând. Şi-ţi mai dau, măria ta, o veste bună. Gospodina de gazdă pregăteşte potrocul cel de cuviinţă.

— Toate sunt bune, prietine Ilie, şi vom gusta acel potroc, după cum e datina, ca să risipim fumurile vinului. Să ne nevoim a deşerta şi ulcioarele care au mai rămas şătrarului. Vom face tot, ca oameni cumsecade, care nu dispreţuiesc petrecerile. Nu uităm însă ale noastre.

— Măria ta, văd că te gândeşti bine la ceea ce trebuie.

— Nu se poate, prietine, să nu ne gândim. Mai ştiu, Ilie, că nu-i înţelept acel care se bizuie pe zile frumoase de april, pe desmierdările femeilor şi pe mila celor mari. Aşa că am a fi cu mare băgare de samă la Iaşi, la Duca-Vodă.

— Precum am avut cinstea să spun şi eu măriei tale.

— Ale mele gânduri şi judecăţi sunt mai tari, căci eu cunosc mai multe decât tine, prietine Ilie. Totuşi, bine cumpănind toate, văd că pot îndrăzni mult.

— Măria ta, oare este într-adevăr nevoie să îndrăzneşti?

— Este nevoie, Ilie, să ajung la Iaşi şi să mă aflu măcar o noapte acolo. Şi-n sara ori noaptea cât voi sta în Iaşi, am nevoie să văd numaidecât pe domniţa Calrina.

Turculeţ clătină din cap.

— De ce catini din cap? Mă socoti nebun şi prăpădit de dragoste? Am nevoie s-o văd, nu ca să-i spun vorbe deşarte, ci ca s-o leg prin jurământ. Nu-s destul cărţile mele; trebuie să ajung şi eu lângă dânsa.

Beizade avu râsu-i scurt, c-o încreţitură răutăcioasă a buzelor şi c-o privire piezişă. Abatele de Marenne se suci o clipă în locul lui şi deschise ochii. Ruset se înălţă în picioare şi-l salută ceremonios.

— Ce este? plecăm? întrebă zâmbind domnul de Marenne şi apoi căscă prelung. Mi se pare c-am dormit puţin. Sunt gata să continui, dacă se poate. Mă scol numaidecât să încalic, dacă e nevoie.

— Plecăm, răspunse grav beizade.

De Marenne se ridică din colţul lui şi privi cu luare-aminte pe tovarăşul său.

— Ce s-a întâmplat, prinţule? nu cumva vinul îţi conferă o severitate hursuză? Eu; dimpotrivă, mă simţesc uşor şi bine şi marmura picioarelor mele s-a topit. Dacă doreşti, plecăm pe loc la Iaşi.

— Mai întâi la Cotnari şi la Hârlău. sugeră cu glas serios beizade.

— A da, uitasem. Vinul vechi şi petrecerea ne-au ieşit însă în drum pe neaşteptate. Aş prefera să isprăvim aici ceea ce avem datoria să îndeplinim acolo. Două împrejurări fericite nu pot avea loc în acelaşi ceas. Mă mulţămesc cu aceasta, dacă nu te superi. Dacă însă porunceşti altfel, nu mă împotrivesc, căci am descoperit în mine, în puţină vreme, o mare iubire ş-o mare admiraţie pentru domnia ta.

— Fie, răspunse zâmbind Ruset. Îmi rămâi însă dator, domnule de Marenne, cu satisfacţia şi plăcerea la care deocamdată am renunţat.

— A, ştiam că am de-a face cu un prietin nepreţuit. cântă înduioşat abatele. Am dat o luptă, prinţule, cu acest şătrar, şi-mi recunosc înfrângerea. De mai mult nu mă simt în stare. îţi mulţămesc că hotărăşti plecarea la Iaşi. Probabil că şi domnul Griga doarme. Vom avea grijă, luându-ne rămas bun de la doamnă, să-i lăsăm salutări şi mulţămiri. Nu-l mai tulburăm. Aşa cere buna-cuviinţă.

— Să plecăm, hotărî beizade. Nimic mai uşor. Dar, mai întâi, să ne supunem legii.

— Este o lege?

— Este legea pământului, care aici e absurdă, de şi se chiamă tot bună-cuviinţă. Trebuie să sorbim tot în acest loc o zamă acră care se chiamă potroc. Din punct de vedere medical, se pare că-i folositoare deoarece alungă nourii vinului.

— Cum se chiamă?

— Potroc.

— Curios; trebui s-o însemn; şi dacă-i bună de ceea ce spui, mă interesează foarte mult reţeta. Între lucrurile bune ale vieţii, fără îndoială vinul trebuie foarte sus pus, dacă n-ar avea inconvenientul unei deşteptări penibile. Corectivul de care-mi vorbeşti e vrednic să fie cunoscut. Eu mă supun. Şi pe urmă, imediat, plecăm.

— Desigur, domnule de Marenne, – după ce vom bea cu răzăşul ulcioarele hotărâte. Mai avem câteva.

— Dar domnul Griga mi-ai spus că doarme.

— Rog să fiu iertat; eu n-am spus asta. Nu doarme; s-a dus să deştepte prietini şi neamuri, ca să-i aducă, aici, la ivirea zorilor, să dea mai multă amploare serbării sale. S-a dus să deştepte satul cu muzică. E un luptător, pe cât se vede, remarcabil.

— Hm! îngână de Marenne; bătălia încă nu s-a isprăvit. Curaj. Să primim provocarea.

— Cu toate acestea, domnule de Marenne, astăzi ar urma să fim la Iaşi. Măria sa Duca-Vodă ne aşteaptă, după răspunsul care i s-a trimes.

— Atunci cum facem, prinţule? După ce mi-am pierdut toate ale mele la graniţa polonilor, ar fi posibil să rămân şi eu pierdut pe drum? Asta ar fi mai presus de orice închipuire. Dă-mi voie să declar că solul regelui Ludovic trebuie să fie strict la datoria sa. Pe cât se poate… adăogi el blând, destupând şi el cu grijă ulciorul început şi turnându-şi un strop de vin roz-alb.

Domnul abate de Marenne înghiţi picăturile de soare lichid cu delicateţă, cum avea obiceiul, şi, înviorat, se săltă şi începu să facă câteva mişcări prin odaie, ca şi cum în urechi i-ar fi sunat un accent de menuet. Apoi rămase ascultând. Muzica închipuită urma să se audă într-adevăr, înăbuşită şi de departe.

— Mă înşel? întrebă el, ascultând cu capul plecat. Vine domnul Griga? Prin urmare e adevărat?

Ruset râdea, însă cu dunga din frunte nedescreţită.

— Prietine Ilie, zise el cătră oştean, ava franţuz e un om de care cu greu am să mă despart; căci, pe cât văd, lipsea vieţii mele. Aştept de la dânsul, când vom ajunge la Iaşi, o slujbă pe care nu mi-o poate face nimeni altul. Cu atât mai vârtos cată să nu întârziem mai mult decât trebuie. Rânduieşte deci să fie oamenii gata.