XI.

Popas la Iaşi.

În ziua de 28 septemvrie, marţi, înainte de amiază cu două ceasuri, părintele abate Paul de Marenne intră în Iaşi printre vii şi făcu popas la cişmeaua Păcurarului. Aici îl întâmpină armaşul Toader Fliondor cu câţiva oşteni călări şi cu ceva mai mulţi feciori de boieri dintre Racoviţeşti şi Buhuşeşti, care erau în cinste mare la Duca-Vodă, având între ei ca mai de frunte, de şi mai tânăr, pe feciorul marelui logofăt Miron Costin. Neculăieş Costin n-avea decât optsprezece ani şi de abia prindeau să-i deie tuleiele bărbii ş-ale mustăţilor; venise însă de la Ieşi cu multă învăţătură câştigată în şcolile lor cele mai înalte. Se aflau şi între Mileşti, ca şi între alte neamuri, băieţi învăţaţi, dar feciorul logofătului Miron venise c-o mare faimă; lăudat şi slăvit de dascălii lui, aşezat mai presus decât toţi coconii Lehiei, prin agerimea priceperii. Ţiere de-minte ca dânsul n-avea nime şi putea să numere pe rând toate neamurile, seminţiile şi împăraţii, de la Aclam până în zilele lui Mehmet şi Leopold. Având ş-o limbă mlădioasă, el fusese hotărât de Buhuş hatmanul să iasă alături de Fliondor, pentru oraţia de bunăvenire.

Ava Paul se opri, contemplând acel tineret care îşi strunea în frâie caii, jucându-i cu neastâmpăr. Preţuia în sine nu numai bogăţia podoabelor ş-a straielor, nu numai rasa harmăsarilor arăbeşti şi asturcani, ci mai ales scânteierea din acei ochi copilăreşti şi trufaşi în acelaşi timp.

— Şi cai şi călăreţi par animale de rasă… vorbi el încet, cătră beizade Alecu.

— Recunosc câţiva pui de şerpe. răspunse pe acelaşi ton Ruset. Unul mi se pare că-şi ascute limba.

Fliondor armaşul se descoperise, c-o închinăciune. Din ochi, c-un zâmbet prietinesc, salutase şi pe beizade Alecu. De Marenne descăleca îndată. Într-o clipă şi coconii puseră piciorul pe pământ, zvârlind drăganilor frâiele. Neculăieş îşi rosti oraţia cu patos şi gesturi în câteva fraze pe care i le ascultase şi tatăl său. De Marenne mulţămi cu potrivite vorbe, preamărind pe renumitul şi binecredinciosul prinţ creştin Georgie-Vodă, care avea bunătate să-i trimeată o escortă aşa de aleasă, condusă de un armaş atât de simpatic şi rostindu-se printr-un interpret aşa de tânăr şi aşa de savant.

Ascultă atent numele tuturor tinerilor, fără să ţie minte niciunul. Găsi prilej să întrebe îndată după aceea despre armaş şi vorbitor, pentru însemnările din tablete.

Beizade Alecu îl servi îndată, dându-i şi celelalte veşti de care avea nevoie şi pe care i le trecuse, în şoaptă, Toader Fliondor.

Măria sa Duca-Vodă a crezut de cuviinţă, ascultând rugările părinţilor catolici din capitală, să lese în această zi, întâia, pe oaspete, să se odihnească între ai săi, la gazda misiunii franciscane. Aşa că armaşul şi coconii au să-l petreacă acolo. Bătrânul pater-praefectus Guido Celeşti îl aşteaptă cu mare nerăbdare, părându-i numai foarte rău că slăbăciunile vârstei l-au împiedicat să-i iasă înainte.

Miercurea, a doua zi, măria sa îl roagă pe ava Paul sa i-o deie lui, poftind la curte, unde va sta de vorbă cu măria sa şi va ospăta cu măria sa, văzând şi cunoscând pe toţi boierii măriei sale şi ascultând şi meterhaneaua măriei sale, întocmită tot aşa de bine ca a lui Mehmet, Sultan şi Padişah. După ce-l va şti cu plăcere oaspete în al său scaun domnesc, atât cât va binevoi să steie, îi va da strajă care să-l întovărăşească până la hotarul Dunării, spre împărăţie, unde ştie că i-i drumul şi solia.

— Comunică, te rog, domnului armaş, iubite prinţule, că nu am nici o solie deosebită cătră turci, vorbi zâmbind abatele.

Ruset îşi făcu datoria cătră armaş. Tinerii coconi ască nu am nici o solie deosebită cătră turci, vorbi zâmbiră, fără să creadă nimic.

Locul consacrat popasurilor, vechi şi celebru, cişmeaua aceea a Păcurarului, era un monument alcătuit dintr-o lespede de piatră cioplită în patru muchi şi străpunsă de o ţeava de aramă prin care se arunca, într-un arc, izvor limpede. Ca la toate monumentele similare ale pământenilor, nici o inscripţie trufaşă nu arăta numele binefăcătorului creştin care, anonim, ţinuse numai să-şi aibă asigurate ale sale şi în lumea de pe tărâmul celălalt. Apa se aduna, cu sunet cristalin, într-un jghiab de piatră spre potolirea arşiţei animalelor. Oamenii aveau dreptul să se îndestuleze de-a dreptul din ţeava. În jurul lespedei ş-a jghiabului o mlaştină bine frământată de copite şi picioare era dovadă a tractului bogat şi neîntrerupt cătră luminatul scaun al Moldovei.

Cât oaspetele schimbă vorbe tălmăcite cu armaşul şi coconii, caii trecură pe la jghiab; căci nu se putea să intre în Iaşi cal neadăpat la cişmeaua Păcurarului. Îşi făcură datoria şi oştenii. Apoi, încălecând şi ocolind mlaştina, alaiul se grăbi spre turlele bisericilor şi mănăstirilor, care scânteiau în pâlcuri de verdeaţă. Împresurat strâns, ava Paul n-avu putinţa să vadă toate câte-ar fi dorit să vadă din marginea acelui renumit oraş. I se păru totuşi că locuinţile mărginaşe dovedeau aproape pretutindeni nestatornicia timpurilor; în schimb, între gardurile căzute, se răsfăţau la soarele de toamnă minunate canafuri roşii ale unor plante fantastice, spinoase şi decorative, cărora localnicii le zic ciulini.

— Frumos nume şi frumoasă plantă! observă de Marenne cătră beizade Alecu.

Pe uliţi întortochiate (din dibăcie strategică probabil) ava Paul ajunse la gazda lui într-un galop falnic şi-ntr-un mare nimb de pulbere. Acolo se despărţi de tovarăşi mai mult cu complimenturi şi surâsuri decât cu vorbe. Beizade Alecu se descoperi şi el şi de Marenne îi strânse mânile.

— Prin urmare, ne despărţim, prinţule? Aşa de curând?

— Domnule abate, trebuie să te las la odihnă, răspunse Ruset, privindu-l drept, c-o prietinie de care ava Paul nu se mai îndoia. De altminteri, nu s-ar putea spune că n-avem amândoi nevoie de aşa ceva, după încercările prin care am trecut astă-noapte. Dar ne vom vedea cât de degrabă şi voi avea bucuria să aflu şi unele veşti bune de la domnia ta în ce priveşte năcăjită mea soartă şi bietul meu suflet. Mai adaog că astăzi, cât de curând, am poruncă să mă înfăţişez la măria sa Georgie-Vodă să dau samă de purtările mele, mai ales de cele neştiute decât de cele ştiute.

— E adevărat asta?

— Precum am avut cinstea să-ţi lămuresc, iubite domnule de Marenne; însă fii fără grijă şi nu mă visa rău.

Beizade Alecu aşteptă şi pe căpitanul Ilie, să-şi arate dorinţa lui pentru o scrisoare, că l-a pus pe ava Paul cu bine în scaunul Iaşilor, ca s-o arate stăpânilor săi, la Liov. Încalecă, despărţindu-se cu oamenii săi şi de franţuz şi de Turculeţ şi de părinţii minoriţi.

De Marenne îmbrăţişă ca pe nişte fraţi buni, de şi acum îi vedea întâia oară, pe cei trei călugări ai misiunii. Erau cărunţi şi cu înfăţişare tristă în hainele lor sărace. Locuiau într-o căsuţă joasă, împresurată de zaplaz. După obiceiul pământului, aveau gospodărie puţină şi un cerdac frumos de lemn, încununat de viţă. O bisericuţă pitică, fără podoabe şi turnuri, cea mai umilită dintre toate casele închinate lui Dumnezeu, se înălţa alături. Acolo, servea, pe cât îl ţineau puterile, bătrânul Guido Celeşti, ajutat de fraţii Ludovic şi Laurenţiu, încărunţiţi şi ei în această slujbă anevoioasă, departe de civilizaţie şi de alma mater. Nu mai văzuseră Roma de ani lungi şi uitaţi.

— Iubite al nostru frate, îi zicea bătrânul pater-praefectus conducând pe oaspete cu paşi mărunţi în cerdac şi aşezându-l la loc de cinste, în singurul jilţ care se găsea în toată casa; binevoieşte a lua loc şi a gusta din puţinul pe care-l avem. Vei fi fiind ostenit de cale şi flămând. Avem aici puţină brânză şi fructe ş-un pateu rece de pasere, după reţeta bucătăriei franceze. Ş-un pahar de vin bun. Încercând a te restaura, te rog să binevoieşti a ascultă unele din plângerile şi suferinţile noastre, dându-ne şi frăţia ta veşti din lumea cealaltă.

— Am părăsit de mult Franţa, pater Guido, răspunse abatele, şi n-aş putea spune că am părăsit-o cu părere de rău, având prilej să călătoresc în ţări pe care nu le cunoşteam.

— A, suspină bătrânul, călătorul se întoarce, pe când exilatul are puţină nădejde. Trăim aici, iubite frate, într-o ţară pe care Dumnezeu a alcătuit-o îmbielşugată, dar oamenii se silesc s-o strice.

— Am început a o cunoaşte, confirmă oaspetele. Îmi vorbise de ea monseniorul episcop de Leopol, cât am stat în Polonia, şi mi-o vestise ca pe-o curiozitate. Am vrut să văd şi pe părinţii de la Cotnari, şi n-am avut putinţa. Mă bucur că mă pot întreţine cu cârmuitorul misiunii de la Iaşi, ca să aflu ceea ce nu sunt în stare să înţeleg eu singur.

— Treci, iubite frate, printr-o ţară vrednică de luare-aminte, zâmbi eu tristeţă bătrânul pater Guido. De pildă, în ţara aceasta, după vechi tratate, turcii n-au drept să-şi clădească moschei. De şi sunt deplin stăpâni, ţinând deasupra acestui pământ sabia lor, nu îndrăznesc să-şi calce legea, pe care au sigilat-o acum un veac şi jumătate. În schimb dau din când în când poruncă tătarilor lor din Bugeac ori din Crâm să vie să ardă şi să dărâme lăcaşurile lui Hristos de aici. Aşa, nu de mulţi ani, am văzut noi cu groază pe acei nomazi. Aveam o bisericuţă a noastră din vechi clădită. Au ars-o ş-au dărâmat-o subt ochii noştri, deşi îi imploram în genunchi s-o cruţe. Rânjind, au sărit peste noi cu caii, lăsând în urmă mirosul cojoacelor lor şi pojarul. Cu greu am putut înjgheba, peste cenuşa veche, o altă căsuţă umilită lui Dumnezeu, din nuiele împletite pe stâlpi şi lipite cu lut; asta-i bisericuţa pe care o vezi. În ea ne nevoim, primind şi mângâind pe credincioşii noştri şi temându-ne de ziua de mâne. Căci trăim, iubite al nostru frate, la hotarul lumii barbarilor.

În anii din urmă am avut invazii şi molime şi oamenii săraci s-au risipit cu spaimă. Iar dacă vrei poate să cunoşti rânduiala curţii ş-a nobililor, unde urmează să te afli mâni, apoi te înştiinţez că, în aceasta, lumea de aici nu se deosebeşte de cea apuseană, Ş-aici, ca pretutindeni, nobilii au aceleaşi viţii; lene, trufie, dorinţa de a se îmbogăţi fără muncă. Întorcând adevărului spatele, zâmbesc acelor femei care se numesc linguşire, viclenie, uitarea angajamentelor. Folosul ţării e cel din urmă lucru la care se gândesc; li-i frică de virtutea Domnului lor, nădăjduind ocrotire de la slăbăciunile lui. Şi râd de săraca onestitate văduvă, împingând-o la o parte cu cotul.

— Dar despre Voievodul ţării ce mi-ai putea spune, pater Guido? întrebă abatele.

Se simţea profund înduioşat de mâhnirea acelei firave jertfe a creştinătăţii.

— Pe-acest Voievod de-acum Dumnezeu îl va judeca, pentru omeneşti scăderi, respectabile frate. Eu nu-mi permit asta; căci preţuiesc la el unele virtuţi pe care le poartă ca pe nişte diamante. Pietatea lui Duca-Vodă se vădeşte în lăcaşurile dumnezeieşti pe care le-a clădit şi le-a împodobit măreţ. Aş putea să mai adaog viaţa severă şi castă pe care-o impune familiei sale. În privinţa asta mi-a făcut revelaţii înalt prea sfinţia sa Dosoftei mitropolitul, prea învăţat bărbat care binevoieşte a ne primi din când în când, şi cu care discutăm, în mod delicat, lucruri ale credinţii. Între Voievod şi Doamnă se poate arde smirnă sub sfântul crucifix. Odaia lor e-o chilie de monahi care vieţuiesc fără prihană, ca odinioară fericiţii Andronic şi Anastasia.

— E foarte interesant, murmură de Marenne, căscând.

Urma să guste din cele de pe masă, ascultând vorbirea însufleţită a bătrânului minori. Franţuzeasca lui, cu puternic accent toscan, se dovedea fluidă şi bogată, după legea singuraticilor condamnaţi îndelung la muţenie. El vorbea încă, explicând şi altele, când observă că oaspetele său, pătruns de zdrobitoare trudă, dormita în jilţ, aprobându-l cu clipiri din ochi şi cu zâmbete pierdute… Atunci tăcu şi-l lăsă să-şi plece cu linişte, într-o parte, fruntea, sub cununa de viţă ruginită de toamnă şi-n mângâierile soarelui palid.