XII.

Beizade Alecu Ruset dovedeşte deodată o putere tainică.

În vremea aceasta, beizade Alecu, hotărând slujitorilor săi gazdă vremelnică la hanul turcesc din Beilic, grăbi singur la Curtea Domnească, ajungând din urmă pe Toader Fliondor. Armaşul tocmai descăleca în ogradă şi arunca frâul. Ruset coborî lângă el şi-l cuprinse de braţ.

— Cinstite armase Toadere, îi zise el cu glasu-i prietinesc, arată-ţi faţă de mine bunătatea, vestind pe măria sa Vodă că am lăsat pe ava franţuz şi am dat fuga fără întârziere la poruncă, după cum mi-a hotărât prin domnia ta.

— Te poftesc, beizade, să intri după mine, răspunse Fliondor.

Erau amândoi oameni cam de-o vârstă şi n-aveau unul împotriva altuia pricină de zavistie. Cu toată ameninţarea care părea că înourează asupra lui Ruset, Fliondor nu-i arăta obraz neprietinesc. Lucrurile sunt schimbătoare în ţara asta şi oamenii sunt deprinşi cu amestecurile de soare şi zloată ca în zilele de aprilie.

Ruset urmă pe Fliondor până în cămara cea mică de taină a Domnului, unde fusese dimineaţă sfat pentru vestea de la Orhei. Armaşul îl lăsă singur. El stătu în picioare atent, ascultându-i un răstimp paşii. Apoi, aruncându-şi cuşma pe divanul acoperit cu macat roş, îşi trecu palmele peste plete şi răsuflă prelung, încet şi stăpânit, părând gânditor. Ochii lui. însă se furişau în toate colţurile şi urechea căuta să prindă cel mai uşor zgomot. Era poate cineva în dosul uşii celeilalte, care dădea în odăile Domnului? Sub divan nu putea să steie nimeni; el cunoştea casa şi lucrurile, căci fusese stăpân acolo, nu de multă vreme. Toate păreau neschimbate; numai candela de argint de la icoana sfântului Neculai era a altui închinător.

Auzi paşi pe sala unde ieşise armaşul, – paşi grei şi rari. Fără voie îşi pipăi jungherul scurt pe care-l avea ascuns la piept, sub contăş. Altă armă nu-şi păstrase. Şi sabia o lăsase în mâna curteanului, care-i păzea jos calul.

Duca-Vodă intră, privindu-l posomorât. Îl observă că n-are arme şi asta nu-i displăcu. Ruset înainta domol şi se plecă, cu braţul întins, cerând Voievodului mâna dreaptă, pentru sărutare. Duca păru a stă o clipă la îndoială, pe urmă i-o dădu.

— Vra să zică, beizade, după atâtea vorbe, amestecuri şi fapte, care nu-ţi sunt de laudă, ai îndrăznit în sfârşit să te înfăţişezi Domnului tău. Mi se pare că faci asta cu semeţie şi ca să mă înfrunţi.

— Măria ta, răspunse Ruset cu supunere, eu ţara n-am părăsit-o. N-am socotit că trebuie să pribegesc, ca unii duşmani ai măriei tale. Nu m-am înfăţişat la Iaşi pentru că nu se cădea să fac asta, ca fecior de domn mazil ce mă aflu. Am aşteptat porunca şi voia-bună a măriei tale. Pentru schimbările care au fost, eu nu m-am socotit vrednic a mă face judecător. Aşa au voit stăpânii, aşa a încuviinţat Dumnezeu a toate văzător şi ştiutor, şi eu m-am supus. Iar acuma, nu ca să înfrunt Domnia am intrat în Iaşi, ci ca tovarăş şi călăuz al părintelui abate de Marenne, solul franţuz, care se duce la împărăţie.

— E sol într-adevăr?

— Măria ta, el nu mărturiseşte. Pare să fie deci un sol de samă.

Duca tăcu, fără să-şi descreţească sprânceana. Apoi, făcând câţiva paşi, ocolind şi revenind, se aşeză în jilţ, lângă fereastră, ţinând pe Ruset în picioare în faţa sa, cu obrazul în lumină. Toată această mişcare a Domnului, ocolită şi zgomotoasă, nu împiedicase auzul fin al lui Alecu Ruset să deosebească alţi paşi afară, în sală, la uşa cămării. Erau paşi de slujitori înarmaţi de bună-samă, care aşteptau numai bătaia din palme a stăpânului. Obrazul lui rămăsese însă neclintit şi zâmbitor.

— Ştii dumneata, beizade Alecu, vorbi Duca-Vodă, cu glas deodată aspru, că am primit din nou plângeri pentru nebuniile pe care le-ai săvârşit?

— Măria-ta, nebuniile mele au contenit de când Dumnezeu a apăsat asupra noastră mâna sa. Pentru ceea ce am săvârşit când eram buiac şi fără grijă, m-a judecat la Stambul vizirul şi n-a socotit că trebuie să-mi ieie capul. Omeneşti greşale au fost, măria ta. Dumnezeu le iartă. E adevărat că oamenii cei proşti nu sunt atât de iertători; dar măria ta vei lua pildă de la acel care stă asupra noastră, a tuturora.

— Să iau pildă de la necredincios, beizade?

— De la Dumnezeu, măria ta. Necredincioşii să zicem că-mi sunt prietini şi nu pot să-i dau pildă măriei tale.

— Într-adevăr, serascher Şişman şi marele vizir te-au acoperit. Dar zâmbetul pe care l-au avut pentru blăstămăţiile tale trece, şi de la ei se poate întoarce cu aceeaşi uşurinţă urgie – precum ştii că se întâmplă ades. Te-au iertat şi te-au uitat; ş-acuma se cade să te judece Domnul ţării, atât pentru acele fapte cât şi pentru altele. Deci teme-te, beizade Alecu, de supărarea mea…

— Doamne, mă tem, căci viaţa mea este în mâna măriei tale. Dacă slobozi un strigăt, ori dai un semn bătând din palme, ştiu că uşa asta se poate deschide. Slujitorii, intrând, mă iau de grumaz şi mă vâră la închisoare, unde un vinovat, ca şi un nevinovat, poate găsi cazne şi moarte.

— Nu eşti nevinovat! strigă Duca fulgerându-l cu privirea. Eşti viclean, amestecat în toate uneltirile duşmanilor mei.

— Măria ta, ştii bine că în privinţa asta sunt fără de nici o vină şi n-ai nici o dovadă. Eu îmi cunosc mai bine ale mele. Voi fi având scăderi dar de prostie Dumnezeu a binevoit să mă lipsească. Căzut şi sărăcit cum sunt, având ochi de bănuială asupră-mi, cuminte ar fi să mă amestec în uneltiri? Afară de asta, zâmbi el subţire, îndulcindu-şi glasul, socotinţa cea fără de greş a măriei tale înţelege că nu-i nevoie să mă mişc şi să uneltesc eu. Fac alţii ăsta. Nu-i nevoie nici de alţii, căci aşa-i obiceiul ţărigrădenilor: lăcomia lor nimene şi nimic n-o poate istovi.

— Strici liniştea casei mele! strigă Duca iarăşi mai întărâtat.

— Măria ta, ştiu ce vrei să spui. Domniţa Catrina m-a cunoscut într-o împrejurare, care a fost plăcută şi pentru mine atunci. Dar vremurile s-au schimbat, şi nici măria ta nu poţi privi bine, ca părinte, visurile unei copile: nici eu nu pot fi neînţelept, ca să nu mă trag în năcazurile mele, ca melcul în găoacea lui. Măria ta, – adăogi îndată Ruset, c-un glas mai repede şi mai hotărât, – eu ştiu că poţi pune mâna pe acel buzdugan la care priveşti. Înainte însă de-a pune mâna pe el, ori de-a da strigătul, ori de-a bate din palme, îndură-te şi ascultă puţine vorbe de Ia supusul măriei tale. E adevărat că prietiniile mele cu unii şi cu alţii, mai ales cu serascher Şişman, pot să treacă, nefiind nimic neschimbător. E adevărat că măria ta poţi găsi iertare dacă scurtezi pe un fiu de voievod. Deşi-i cu primejdie dacă-i iei capul, dar poţi găsi iertare. Ştiu că măria ta eşti prea înţelept ca să faci singur asta. Poţi pune pe alţii, – şi poţi face ca aceia să fie iertaţi, ori să nu fie iertaţi. Toate sunt cu putinţă la Turc. La Dumnezeu însă nu. După credinţa mea, Dumnezeu vrea altfel, cruţând pe măria ta de primejdie.

— Îndrăzneşti a-mi vorbi astfel? rânji Duca şi se îngrămădi în scaun, întinzând asupra buzduganului mâna. Poate ridica duşmanul meu fruntea, fără pedeapsă?

— Măria ta, mă grăbesc a te linişti. Dacă aş fi într-adevăr duşman măriei tale, atunci aş fi sporit şi eu cu îndemnul pe prietinii mei de la Liov şi de la Varşovia, ca să trimeată, cu sol, anume cărţi pe care le au ei, scrise de măria ta, când ai fost supărat pe necredincioşi la a doua mazilie. Atunci, în acele cărţi, ai arătat leşilor că eşti gata a-i sluji, punându-le în cunoştinţă şi unele lucruri tainice ale agarenilor. De atunci, măria ta împăcându-te cu Stambulul, ai stricat prietinia cu leşii. Iar eu, fiind de-aproape prietin cu acei care au în mână cărţile măriei tale, i-am oprit de-a le vădi.

Duca stătuse neclintit, ascultând cu uimire. Deodată prinse a se frământa în scaun, crâşnind.

— Ştii asta? gâfâi el. Şi vii aici, sub mâna şi sub buzduganul meu?

— Vin, măria ta, răspunse liniştit Ruset, căci ştiu că n-ai să loveşti; şi dimpotrivă, ai să mă ocroteşti cu mila măriei tale. Făcând altfel, cărţile de care am vorbit se mişcă şi purced la Ţarigrad. Asta poate fi primejdie, nu însă pentru acest cap al meu.

— Nebune! strigă Duca, află că noi am scris şi altora asemenea cărţi. Am scris, în a noastră întâie domnie, lui Mehmet Gherei, hanul de la Crim, însă, precum se ştie, cu îndemnul lui Ahmed Paşa vizir. Tot asemenea şi cu cărţile la Ieşi.

— Măria ta, eu ştiu că în Liov trăieşte un negustor, om de credinţă al măriei tale, cu numele Balaban. În câteva rânduri acest Balaban a primit poruncă, fie vorbită, fie scrisă, de la măria ta, ca să dobândească îndărăt, prin orice mijloace, acele cărţi scrise leşilor într-un ceas de scârbă. Este un răvaş cătră Balaban, care stă lângă acele cărţi de care vorbim, întărindu-le.

Duca se zvârli în sus pufnind şi începu să se plimbe cu mare tulburare prin cămară. Trecu de două ori prin dosul lui Ruset, privindu-l pieziş, cu ură. Apoi se întoarse şi se aşeză iar în scaun, c-o răsuflare prelung oftată.

— De ce nu trimeteţi cărţile? întrebă el, întunecos. Dacă-mi sunteţi duşmani, asta trebuie să faceţi. Poate nu le mai aveţi.

— Doamne, eu stau la sfat cu sufletul meu şi nu găsesc în el atâta duşmănie pentru măria ta, încât să-ţi vreau pieirea. Afară de asta, eu fiind trăitor în Moldova, sub braţul măriei tale, având atâţia duşmani şi înconjurat de-atâtea prepusuri, cum aş putea vieţui, dacă nu mi-aş fi agonisit o ocrotire ca aceasta? Cărţile stau acolo, în mâna lui Dumnezeu. Nu se slobod decât atunci când s-ar clăti asupra mea o primejdie. Măria ta însă vei şti să mă aperi.

Domnul împinse brusc buzduganul pe masă, spre părete. Stăpânindu-se, holbă ochii şi privi lung pe feciorul cel nebun al lui Antonie. încercă să zâmbească.

— Numele pe care l-a purtat părintele tău ţi s-ar potrivi mai bine ţie.

Lăsă să cadă aceste cuvinte ca o glumă acră. Lui Antonie-Vodă îi zicea, înaintea domniei, Chiriţă Dracu. Beizade Alecu crezu potrivit să zâmbească şi el, însă cu mândria biruinţii.

— N-aş putea într-adevăr să spun, beizade, că am dovezi de viclenia ta, ci mai mult unii, pe care ni-i socotim prietini, au pus vorbe rele între noi. Văzând pe de altă parte că nebuniile ajung să se cuminţească, ţin socoteală de câte mi-ai spus şi te lăs în pace. N-ai să ai din partea nimănui nici o sminteală atât cât vei dovedi înţelepciunea pe care-o arăţi acuma. Altfel, mila domnească are margine şi mânia omului poate covârşi toate.

— Măria ta, înţeleg. Mai ales voi fi mut, ca şi până acuma. Îţi mulţămesc umilit că te milostiveşti asupra mea.

— Bine, beizade. Dumnezeu e martor şi vede aici. Nu din vreo proastă teamă mă înduplec, ci pentru a nu supăra mai mult pe Cel Prea înalt. Nu-l supăra nici domnia ta. Pasă, te rog, şi deschide uşa aceea, poruncind slujitorilor să meargă la ale lor.

Ducă-Vodă mai aştepta o şovăire de la potrivnicul său. Dacă ar fi şovăit, i-ar fi dat a înţelege că nu-i stăpân pe toate armele. Însă beizade Alecu păşi liniştit până Ia uşă, o deschise dintrodată şi dădu poruncă celor patru slujitori care aşteptau acolo.

        „Mai avem vreme să cugetăm şi să vedem ce-avem de făcut”, se gândea Duca-Vodă, măcinând în minte gânduri amare şi izbutind a se potoli deplin.

— Mâni, beizade, pofteşte şi domnia ta la masa pe care o dăm în cinstea călugărului franţuz, adăogi el trecând spre divan, aşa încât să audă slujitorii şi unii din boieri.

Ruset se închină şi sărută mâna Domnului; apoi trecu mândru la ieşire. Fliondor îl păşi din urmă şi porunci unui aprod să vadă numaidecât unde se află calul lui beizade Alecu şi să-i fie adus îndată de comişel la scară.

        „Până în sară au să afle toţi boierii de această minune a lui Duca-Vodă, cugetă în sine Ruset, râzând cătră armaş, ca şi cum i-ar fi arătat aceluia prietinie. Să mergem acuma fără întârziere la lucrurile noastre, – cu mare băgare de samă însă, căci supravegherea ne împresoară de aproape.”

— Unde socoteşti să-ţi alegi gazdă, beizade? întrebă Toader Fliondor.

— Tocmai la asta mă gândeam şi eu, cinstite armase, că stăpânirea pofteşte să-mi cunoască locul unde mă aşez. Casa noastră din Iaşi e pustie şi-n risipă; aşa că, două-trei zile, cât va fi să stau aici, am să rog pe-un creştin bun să mă primească; dumneata, ori Abăza clucerul, ori altcineva.

— Mai am musafiri, beizade, şi casa mi-i cam strâmtă. Am să poftesc eu singur pe clucer, ca din partea măriei sale, să-ţi deschidă aşa cum se cuvine casa.

— Îţi mulţămesc, cinstite armase… răspunse beizade, înălţându-se în scări.

Fliondor îl privi cum pleacă şi nu-i venea a crede că asemenea om a putut ieşi întreg din cămara domnească.

Se petrec, poate, gândea el, lucruri mari în ţara Moldovei, pe care încă nu le cunoştea. Intrând în divan, cercetă furiş cu ochii pe Domn, şi-l văzu mai obosit şi mai gânditor ca de obicei.