XIII.

Se vede că şi cei doi lioveni nu sunt nişte nevrednici.

Duca-Vodă avea obicei să mănânce înaintea amiezii, îndată ce ieşea de la divan. Trecea în casa cea mică, unde îl aştepta Doamna Anastasia. Fără ceremonie deosebită, numai între copii şi soţie, îndeplinea această slujbă a vieţii cu gravitate şi-n tăcere. Mânca însă bine feluri moldoveneşti îmbielşugate şi grase, isprăvind cu sarailii şi baclavale turceşti. Îi plăcea să şi beie câteva cupe de vin. Stolnicii şi cuparii mici slujeau în puţin număr, după rânduiala condicei. Avea însă o dată pe săptămână, duminica, şi câteodată şi-n alte zile de sărbătoare, mese mari în casa de sus.

Odăile Doamnei erau pline de scorţuri şi horbote; unele pe divanuri şi măsuţe, altele închise, cu argintăriile, în lăzi ferecate. Vădite erau şi icoanele cu candelile. Măriţii soţi erau plini de osârdie, începând şi isprăvind toate ale vieţii, ca şi hrana cea de toate zilele, cu rugăciunile creştineşti. Despre treburile ţării, la această masă mică, nu se rostea nici o vorbă. Despre ale gospodăriei lor particulare îndrăznea să vorbească Doamna Anastasia, care era cea mai vrednică gospodină a Moldovei. „Albină harnică”, îi zicea Georgie-Vodă. De cum se zărea de ziuă, era şi ea în picioare, primind daruri, îndatoriri şi puţine cumpărături de băcănie, pe care le rânduia singură în cămară, având sub mâna ei câteva slujitoare şi roabe de credinţă. După cum însemna tot ce-i intra, ţinea deasemeni catastif de tot ce ieşea pentru masa domnească, pentru cuhnia slujitorilor, pentru daruri de mănăstiri şi pentru toate celelalte nevoi, întru care de altminteri nu făcea nici un fel de risipă. Cămările Doamnei şi beciurile ei din Curte cuprindeau şi lucruri care se vindeau cu ban bun. Ştiinţa şi grija ei se întindeau şi asupra moşiilor, hanurilor, morilor, stânilor şi tamazlâcurilor – din care iarăşi, cu chibzuinţă şi asprime, se scotea destulă folosinţă. Duca-Vodă el însuşi apleca fruntea zilnic asupra acestor socoteli, adăogând şi veniturile vistieriei domneşti, împovărat fiind de groaznică nevoie de bani, ca să plătească mucaremeaua, adică înoirea domniei, şi ca să strângă putere pentru zile grele. La vârsta la care se găseau, şi el şi Doamna, se înţelegeau deplin în evlavia şi smerenia pe care le arătau sfintei biserici răsăritene, în curăţenia şi simplicitatea vieţii lor şi în această aprigă strădanie de agonisire.

Îndată după prânz, Domnul îşi bău cafeaua în iatac şi se lăsă într-un cot, pe divan, ca să-şi facă odihna. Era însă neliniştit şi gânditor. Aţipeala care-i întovărăşea totdeauna mistuirea nu venea ca de obicei să-l cuprindă într-o moleşire plăcută. Stătu treaz şi aţâţat. Avea nevoie de cel mai de aproape şi mai de credinţă sfetnic. Se gândea să trimeată după Buhuş, deşi veşti nouă încă nu-i putea aduce, când hatmanul îşi vesti sosirea singur.

Domnul îi auzi în odăile de aproape glasul, amestecat cu al Doamnei. Atunci se sculă gemând uşor, îşi încheie haina, îşi frecă fruntea şi tâmplele cu palmele şi deschise uşa, trecându-şi prin ea cu oarecare silă trupu-i scurt şi gros.

— Ce este, cumnate Sandule? întrebă el.

— Socoteam că hodineşti, măria ta.

— Nu. Astăzi văd că nu este ceas pentru asta. Ai vreo veste nouă?

— Încă nu, măria ta, dar va veni. Am despre altele a-ţi vorbi.

Doamna Anastasia, în picioare, învălită în caţaveica-i uşoară, îl împunse pe rând cu ochii şi-şi subţie buzele, închizând întrebări curioase.

Domnul trecu îndată spre cămara lui de taină, în care ţinuse sfat cu hatmanul şi dimineaţă. Sandu Buhuş îl urmă. Cuprinsul Curţii Domneşti era pe deplin liniştit. Slujitorii intraseră şi ei în aceeaşi slujbă pe care îşi închipuiau c-o îndeplineşte şi stăpânul. Doi oameni numai, cu spinările încovoiate şi cu frunţile plecate, aşteptau la scara casei mari. Îi vedea şi Anastasia-Doamna, privindu-i pe geam şi ferită după perdea, din casa cea mică.

— Măria ta, zise Buhuş, intrând după Domn şi închizând uşa; au venit aceşti doi oameni la mine, spunând că astfel le-a poruncit să facă jupân Balaban, îndată ce vor ajunge la Iaşi.

— Veste de la Balaban? strigă Duca, tresărind. Chiamă-i îndată aici.

— I-am adus, măria ta, prin poarta cea mică de la siimeni, ca să nu fie cumva văzuţi intrând la Curte.

— Am a mă teme oare de cineva în scaunul domniei mele şi la curtea mea?

— Sunt oameni a lui ava franţuz, măria ta.

Domnul privi cu mirare pe Buhuş, neînţelegând.

— Solul, măria ta, a avut nevoie de oameni de la Liov, care să ştie a grăi turceşte şi tătărăşte. Ş-atunci s-a nimerit aşa, cu voia lui Dumnezeu şi prin alte împrejurări, să cadă alegerea pe aceşti doi fraţi rusnaci, oameni, pe cât văd, destoinici. Astfel, Balaban a putut trimete, cu primejdie mai puţină decât oricând, răvaşul său.

— Este răvaş?

— Este.

— Atunci să vie să-l deie.

— Îndată, măria ta. Pe lângă răvaş, ei şi-au luat datorinţă pentru dânşii singuri, plătită cu bune parale, ca să cerceteze. îndată ce vor putea, dacă nu cumva se găsesc cărţi şi hârtii în buclucurile franţuzului.

— Înţeleg. Şi ce-au făcut?

— N-au făcut nimic. Oameni răi, cu totul alţii decât dânşii, au prădat la marginea Lehiei pe ava franţuz. I-au luat cai, şăi şi agarlâc, atât al lui cât ş-al slujitorilor; dar se vede că nu s-a găsit în toate nici o hârtie de trebuinţă. Trebuie să-l urmeze şi să-l împresure mai departe aceşti fraţi de la Balaban, ca să înţeleagă dacă n-are chiar asupra sa acele hârtii şi răvaşe.

— Socoti că vor cuteza să-l cerceteze şi să-l prade chiar pe popă?

— Aceşti fraţi, măria ta, sunt în stare să facă multe, cu atâta bună chibzuinţă, încât, după aceea, oricine ar putea fi bănuit, ei însă nu.

— Să-i văd. Adă-i aici. Să-mi deie scrisoarea pe care au adus-o.

Buhuş deschise uşa şi făcu semn cu mâna. Cei doi aşteptau şi se strecurară îndată pe uşă unul după altul, întâi cel uscat, pe urmă cel bucălat şi rumân. Amândoi, plini de umilinţă, îngenunchiară, bătând mătanie.

Duca-i privi sever.

— Cum vă chiamă? Ştiţi moldoveneşte?

— Pentru măria ta ştim. Pe mine mă chiamă Afanasie, glăsui cel mare şi dolofan c-o voce femeiască. Pe istalalt îi chiamă Istratie.

— Pe mine mă chiamă Istratie, confirmă gros cel firav.

Duca râse de-această descumpănire.

— Ar trebui să vă cheme altfel, ori să vă schimbaţi glasurile.

Râseră şi ei, cu frunţile plecate şi cu ochii holbaţi în sus.

— Aţi adus răvaş de la Balaban?

— Da, măria ta, răspunse glasul subţire.

— Adă.

Afanasie se răsuci, aşezându-se pe duşumea. Cu repeziciune, îşi trase din piciorul stâng ciubota enormă de iuft şi, scoţând de sub rantie jungher, o crestă în tureatca răsfrântă şi cusută. Din crestătură, cu unghii lungi, desprinse o hârtie îndoită, întinzând-o.

Duca-Vodă o smunci ş-o desfăcu.

Răvaşul cuprindea puţine vorbe, scrise greceşte: „Cu umilinţă, al măriei tale rob, fac cunoscut că aceşti doi oameni sunt credincioşi ai mei. Cu cărţile pentru care de mult mă străduiesc, încă nimica n-am putut isprăvi. Dar am nădejde bună, rugând pe Dumnezeu să mă pot bucura şi de-acuma înainte, ca şi până acum, de mila măriei tale, mai ales în privinţa pricinei pe care o am la divan cu acel boier al măriei tale, Ursachi.”

— Hm! mormăi Domnul, această hârtie nu-mi aduce nimic. Voi ştiţi ceva?

— Nu ştim nimic, măria ta, scânci Afanasie, cu mare umilinţă. Ştim numai atâta că, dacă ne-a ajuta Dumnezeu, avem să prădăm pe franţuz şi de cele ce are asupra lui. Şi dacă găsim, în ce are el asupra lui, şi cărţi, apoi le-om aduce tot aici, la picioarele măriei tale ca să alegi pe acele de care ai nevoie.

— Ce cărţi?

— Cărţi cu iscălitura măriei tale. Cu altele n-avem ce face. Poate nemţilor să le folosească. Dar noi mai mult pentru cele cu iscălitura măriei tale ne străduim, nădăjduind de la măria ta multă milă.

— Balaban e om cu minte şi cu grijă, vorbi Domnul cătră Buhuş. Duşmanii mei s-ar putea folosi de sol străin, ca să treacă prin ţara mea, Turcului, scrisorile mele, însă am ştiinţă că ele stau unde sunt.

Se întoarse spre rusnaci.

— Plecaţi!

— Da, măria ta, ne ducem degrabă la franţuzul nostru.

Bătură iar mătanie, se ridicară şi se strecurară pe uşă.

— Putem avea credinţă în asemenea oameni? murmură Duca-Vodă pe gânduri.

— Eu i-am cercetat mai de-aproape, măria ta. Cel puţin, par foarte îndemânatici.

— Se poate. În privinţa acelor scrisori, eu am primit veşti şi din altă parte. Am avut tot aici subt ochii şi sub braţul meu pe feciorul lui Chiriţă Dracu. Şi el mi-a arătat că scrisorile stau ş-aşteaptă.

— Ştie el asta?

— Ştie, cumnate hatmane, şi s-a şi pus subt ocrotirea lor. Am să-ţi spun cum înţelege acel ticălos să înfrunte mânia mea şi să mă facă nu numai să-l sufăr, dar să şi am grijă de el, ca de un ou de preţ. Dar asta cât poate dura? Spune, hatmane, cât poate dura? Când am să pot avea linişte, să-l miluiesc cum se cuvine şi unde se cuvine, cu acest buzdugan? Acum îmi scapă; dar nu se poate să nu mă izbăvească mila lui Dumnezeu de toţi duşmanii pentru jertfele mele, pentru osârdia şi credinţa mea! Au să ajungă şi rugăciunile noastre la scaunul cel prea înalt, cu luminile pe care le aprindem, cu tămâia pe care o ardem, între zidurile pe care le înălţăm!

Buhuş privea şi asculta uimit. Tulburarea Domnului izbucnise deodată. Cu ochii usturaţi de lacrimi de înfrângere şi mânie, Duca se îndreptă spre icoana lui ocrotitoare, în faţa căreia ardea steluţa neclintită a candelei. Îşi făcea încă a treia sau a patra oară semnul crucii, pe când gura-i încreţită de rânjet povestea lui Buhuş convorbirea cu Alecu Ruset.

Tulburările lui Duca erau însă trecătoare. Îndată îşi dobândi stăpânirea de sine, întorcând spatele marelui episcop al Miralichiilor şi coborând glasul, ca sfântul să nu-i vadă obrazul şi să nu-i audă şoaptele, isprăvi printr-o poruncă plină de cuminţenie.

— Trebuie să-l apărăm, adevărat este, căci deocamdată n-avem ce face. Să nu uităm însă a pune în preajma lui bună priveghere pentru folosul nostru. Cată să ştiu cum se mişcă şi cu cine se adună, hatmane; şi mai ales vreau să ştiu dacă intră la el ori ies de cătră dânsul răvaşe în privinţa unei înţelegeri pe care domnia ta o cunoşti ca şi mine. Nebunul a vrut să mă încredinţeze că a fost un vânt care a suflat ş-a trecut. Dar eu nu pot crede în ce spune el şi am datorinţa să fiu cu grijă.

— Măria ta, asta o poţi afla cercetând şi priveghind şi-n altă parte. Eşti Domn şi părinte şi copila măriei tale nu poate a-ţi ascunde nimic.

Vodă oftă.

— Ea nu-mi ascunde şi se supune; cel puţin aşa arată. O ştii însă pe Catrina ce inimă dârză are şi cât samănă cu bunică-sa, Dafina-Doamna.

— Mama într-adevăr a avut în ea criţă şi ştia să plece lumea din jurul ei; numai vremurile au fost potrivnice şi ţara prea mică, suspină hatmanul Sandu.

— Aşa, copila noastră, ştiind cât ţin la dânsa, îmi arată şi ea dragoste şi supunere. Însă pot eu ceti în sufletul ei? Şi supunerea aceasta nu ştiu eu că nu însemnează nimic în ceasul când va hotărî ea să fie nebună?… De aceea, nebizuindu-mă nici pe cuminţenia ei, nici pe firea femeiască, bine este să priveghem şi-ntr-o parte şi-n alta.

— Vom face cum porunceşti, măria ta. Am să chem la mine pe aga Bucşan ş-am să-i rânduiesc ce să facă. Va întrebuinţa pe cei mai ageri oameni pe care-i are, înştiinţându-mă de toate, în orişicare ceas din zi şi din noapte.

— Foarte bine, prietine, îţi mulţămesc, vorbi Domnul, iarăşi cu glas întreg şi mişcându-se din locul său. Acuma putem grăi şi despre altele. Cu Anastasia-Doamna m-am înţeles pentru masa de mâne, la care am poftit pe solul franţuz. Va face ea astfel încât ava să-şi aducă aminte de bunătăţile casei noastre.

— Îşi va aduce aminte. Doamne. Din câte am înţeles de la rusnacii care au stat mai înainte îngenunchiaţi la măria ta, apoi popa acesta se pricepe nu numai la latinia lui. Ştie să şi mănânce, şi mai ales să beie bine. S-a luat pe cale, într-un loc, la întrecere cu feciorul lui Chiriţă Dracu şi măria ta ştie cât poate beizade Alecu.

— Ştiu şi bine ar fi fost să rămâie numai la faima asta. Atuncea fiind şi ava franţuz om din bună tagmă, să-i dăm luptători lângă el, ca să cunoască ce pot şi boierii noştri.

— Măria ta, grăi Buhuş, cu mândrie, întru această treabă nu cred să fie boierii lor mai vrednici decât ai noştri.

Domnul, uitându-şi năcazurile, râse cu mulţămire.

— Atuncea, hatmane, adunându-te cu logofătul Miron, rânduiţi izvodul. Iar ţeremonia să fie cum îmi place mie. Să nu uitaţi pe lângă luptătorii de care am vorbit, să-i puneţi aproape pe înalt prea sfinţia sa Dosoftei şi să stea într-ajutor însuşi dumnealui Miron logofăt, ca să cunoască franţuzul că nici într-ale duhului nu stăm prejos.