XIV.

Veste de la domniţa Catrina.

Alecu Ruset bătu la poarta lui Abăza clucerul pe uliţa Socolei, de la vale de palatul domnesc. Acolo boierul avea gospodărie bine sprijinită cu zaplaz înalt de scânduri: căci înspre Galata şesul Bahluiului era pustiu, iar înspre Podul Roş viermuiau ţiganii şi mişeii. După zaplaz, hămăiau dulăi ciobăneşti, care ziua stăteau în lanţ iar noaptea umblau slobozi: atunci se aţineau în toate colţurile ogrăzii unde se simţea mişcare dinafară şi se izbeau cu mânie crâncenă în străini.

Slujitorii îi dădură drumul, deschizând în două laturi canaturile porţii şi cunoscură pe beizade. Jupân Neculai Abăza, om bătrân, de sama mazilului Antonie-Vodă, îi ieşi înainte şi se arătă bucuros de musafiri, însă foarte mirat. După ce-l pofti în cerdac, apoi în iatacul său, această mirare nu şi-o putu tălmăci în vorbe şi aşteptă lămurirea oaspetelui său.

— Cinstite jupân Abăza, îi vorbi Ruset. privindu-l pieziş; nu mă îndemni să stau? Îndeamnă-mă, căci sunt trudit. Şi nu porunceşti să-mi aducă şerbet şi apă rece? Căci sunt însetat. Aş dori mai ales să beau din acea apă, care a fost adusă pe olane la cişmeaua sfântului Neculai, din porunca şi cu cheltuiala măriei sale Antonie-Vodă, părintele meu, om de credinţă şi privighetor al lucrării fiind boierul şi prietinul său Abăza clucer…

— Pofteşte pe divan, beizade, răspunse boierul, încurcat. În casă la mine n-ai nevoie de îndemnul meu, căci eşti stăpân măria ta.

— Îţi mulţămesc, cinstite jupâne, şi aştept apa.

Abăza bătu din palme şi o roabă ţigancă, tânără şi cu ochii iscoditori, se înfăţişă ca să primească porunca. După ce se retrase, gazda rămase tăcut şi oaspetele urmă a-l privi lung, c-un zâmbet îndoielnic.

— Văd, jupâne, că trebuie să vorbesc eu ca să-ţi liniştesc grija. De ce nu mă întrebi de unde vin şi cum îndrăznesc să intru aşa, în scaunul măriei sale Duca? Şi mai ales de ce aduc primejdie într-o casă de creştin cu frică de Dumnezeu şi de Vodă?

— Beizade, nu cutez să te întreb nimic.

— Ba întreabă-mă, căci am să-ţi răspund. În această clipă eu vin de la Curtea Domnească.

Clucerul îşi pocni palmele, cu mare nedumerire:

— Să fie cu putinţă?

— Este cu putinţă, de vreme ce-i aşa cum îţi spun. Şi chiar cu ştirea măriei sale am bătut la domnia ta în poartă. Dumnezeu vrea ca Vodă să nu-mi puie suliţă în coastă şi buzdugan în piept. Dumnezeu binevoieşte mai mult, hotărând să am de la Vodă ocrotire.

Abăza dădu din cap.

— Eu te-am ştiut, beizade, se hotărî el a vorbi, te-am ştiut totdeauna cu gluma pe buze, dar şi foarte cu grijă pentru afacerile măriei tale. Bănuiesc c-or fi pricini ascunse care au adus asemenea schimbare. Poate mai bine făceai stând departe.

— Cu toate acestea, am venit aici.

— Văd, măria ta.

— Cu toate acestea am stat mai înainte de vorbă cu măria sa Duca-Vodă; şi ne-am despărţit cu blândeţă, dacă nu cu prietinie. Şi ştiu că nu se va clăti un fir de păr din capul meu, cum nu se va clăti nici dintr-al domniei tale. Fii fără teamă şi dă-mi şerbetul cel mai bun pe care-l ai.

Abăza oftă.

— Bătrâne prietine, urmă Ruset, nebuniile mele, pentru care am fost certat destul, nu mă pot duce până la orbire, ca să nu fiu bine înarmat făcând asemenea pas. Deci crede fără a cerceta şi fii încredinţat că ai să-ţi păstrezi cu bine şi cu sănătate şi de-acum înainte capul.

— Ştiu, beizade, că te bucuri de prietinia lui Şişman Paşa şi de-a vizirului.

— Nu-i destul, jupâne Abăza. Nebunii găsesc puteri şi mai mari, ca să-şi apere pielea.

— Le va fi venit înţelepciunea. zâmbi bătrânul.

— Aşa este, jupân Abăza, înţelepciunea lucrurilor ş-a împrejurărilor, de care au învăţat a se folosi…

— Atuncea-i bine, măria ta, şi să îndulcim acest ceas cu şerbetul cel mai bun de naramze pe care-l am; iar după aceea să te ospătez cum se cuvine unui fecior al Domnului meu, pe care l-am iubit.

Abăza se retrase peste puţină vreme, iar Alecu Ruset rămase singur, cugetând că totuşi gazda sa a rămas în îndoială. El însuşi fiind, însă, fără nici o grijă şi cu sufletul întărit de izbândă, se desfăcu de contăş şi de arme şi se răsturnă pe divanul moale c-un oftat de mulţămire.

După şerbet şi după masă, după ciubuc şi cafea, Abăza şi-aduse aminte că are de rânduit câteva grabnice afaceri care nu puteau suferi întârziere. Beizade Alecu îl lăsă să plece, ştiind că acele afaceri sunt la agie şi la Curtea Domnească mai ales, la Buhuş hatmanul şi la Fliondor armaşul. Prietiniile acelui timp erau primejdioase şi amestecate. Binefacerile domnilor cădeau în adâncul unei mări furtunoase şi nu se aflase încă peştele de aur care să iasă din întunericul fundului să înghită vreuna, ca să se împlinească sub soare o singură dată minunea recunoştinţei. Ruset zâmbea amintindu-şi de această parabolă arăbească şi încercă, întins pe divanul moale, să găsească un ceas de odihnă în somn. Gândurile însă nu-l lăsau. Aţâţate, umblau pe drumul pe care-l străbătea Abăza şi, mai înainte decât el, ajungeau la Curte, pătrunzând într-o chilioară albă, unde bănuia că stă domniţa Catrina, neştiutoare cu totul că dorinţa şi dragostea se apropiaseră şi-i ard în preajmă. Ruset cugetă multă vreme cum ar face să poată da o veste la Curte cât de curând. în făgăduinţa abatelui de Marenne n-avea încredere şi până a doua zi i se părea prea mult. Nădăjduia numai în vântul întâmplării, care poartă veştile ca frunzele, şi-n zvonul fără odihnă al neamului femeiesc.

        „Cine ştie!”

Aceste două vorbe tresăriră în el cu nădejde şi cu mâhnire. De şi nu-şi amintea, în toată viaţa lui, să fi păcătuit prin slăbăciune faţă de această mare patimă a neamului omenesc, de şi desmierdările şi nebuniile lui n-avuseseră o ţintă unică şi iubea femeia ca un bun al vieţii; de şi în acest început de legătură urmărea ceva tulbure în care se amestecau porniri împotriva bătrânului Georgie Duca, – totuşi, în adâncimea fiinţii lui, ca-ntr-o prăpastie de zări cu nouri, părea că clipeşte o stea.

În jurul lui era tăcere şi întreaga casă ţârâia, pustie, între somn şi trezie îşi auzea, în tâmpla rezemată de pumn, bătaia inimii, ca un ornic al vieţii. încerca, fără izbândă, să-şi întruchipeze, în pleoapele închise, imaginea Catrinei Duca. Nu i se vădea, din înfăţişarea ei de umbră, decât ochii negri şi tari sub sprâncenele jos arcuite asupra lor. Într-adevăr, ochii aceia îl izbiseră întâia oară când o văzuse. Prin ochii aceia îi plăcuse. Şi pentru prima oară îl străpunsese, prin ei, de la umbra-i nedesluşită, un fior necunoscut. Descoperi în el o jumătate de adevăr: a venit la Iaşi s-o vadă. A venit totuşi pentru altele; dar hotărârile mărturisite chiar cătră tine însuţi pot fi înşelătoare. Ajuns aici, nu se poate să n-o vadă. Altfel ar suferi. Descoperirea aceasta în el îl făcu să se mire, ca de ceva străin. Zâmbi ochilor umbrei şi hotărî în sine să-i păstreze înaintea lui, stând aşa, cu pleoapele închise şi izgonind încleştarea moale a divanului.

Abăza clucer îl găsi încă dormind. Sosise vesel, cu ştiri destul de bune, şi-şi lăsă oaspetele să doarmă. Apoi – când îl simţi că s-a trezit, îi trimese, fără nici o întârziere, pe roaba care slujea la iatac să ducă alt şerbet şi altă cană de apă proaspătă. În vremea şerbetului intră şi el, tot aşa de dulce.

Beizade Alecu zâmbi, văzându-l.

— Jupân Abăza, îi zise el, văd că treburile ţi s-au întocmit bine şi mă bucur, ca prietin ce-ţi sunt.

— Măria ta, te rog să ierţi, răspunse clucerul, pe acelaşi ton vesel. La Moldova noastră treburile sunt totdeauna încurcate. Dar pe ziua de azi Dumnezeu m-a izbăvit. Şi te rog frumos, măria ta, să fii aşa de bun, a da poruncă unde să trimet un om de credinţă al meu ca să-ţi aducă slujitorii. Trei zile, cât vei sta în Iaşi, eşti musafir al meu, cu toţi oamenii măriei tale; şi te poftesc să te socoteşti ca-n casa părinţilor măriei tale.

— Îţi mulţămesc, jupâne Abăza. Cei care ţi-au rânduit pricina ţi-au arătat deci că n-am a sta mai mult decât trei zile în scaunul Domniei?

— Aşa mi-au spus, măria ta. Am greşit întrebând? Mă rog să fiu iertat.

— N-ai greşit întrebând, prietine. N-ai greşit nici neîncrezându-te în mine, căci deprinderile şi vorbele mele n-au fost totdeauna prea statornice. Dar suferinţa învaţă; şi se pare că am gustat şi eu din această doftorrie. Aşa că trimete la hanul turcesc. Acolo să întrebe omul dumnitale de credinciosul meu Vâlcu Bârlădeanu. Or veni şi ceilalţi oameni, dar acesta îmi trebuie mai mult decât oricare şi numaidecât.

Abăza, părând iar în îndoială, ieşi să împlinească porunca.

Când sosi Vâlcu, înserase. Găsi pe stăpânul său după perdele trase cu îngrijire, gânditor, între două lumânări de ceară, care ardeau în sfeşnice de alamă, pe masa de lângă divan.

— Vâlcule, îi zise beizade Alecu, rânduieşte-ţi oamenii. Mâncaţi mult, însă beţi puţin.

— Am înţeles, măria ta.

— Vorbeşte încet, Vâlcule. Porţile fiind închise şi cânii slobozi, tu stai treaz şi să bagi de samă ca şi cum am fi împresuraţi. Pe cei care ne priveghează dinafară lasă-i în pace, căci, priveghind numai, nu ne pot face nici o stricăciune. Bagă de samă numai cine intră. Îndată să ştiu şi eu. Iar la o nevoie, calul meu du-l la portiţa de din dos dinspre Bahlui şi voi, la cuvântul meu, ieşiţi eu zvon pe porţile cele mari, ca să mă pot strecura eu nesupărat în calea mea. Aceste toate, Bârlădene, ţi le spun pentru că n-am a mă teme de nimica.

— Ştiu, măria ta, n-avem a ne teme de nimic, dar ceasul care vine nu-l cunoaştem. Cât te-am slujit, măria ta, am învăţat asta, şi învăţătura ne-a fi ş-acuma cu priinţă. Grija – după vremi.

— Şi după oameni, Vâlcule. Du-te, – şi vorbeşte încet. Bagă de samă că-ţi poruncesc asta a treia oară.

Bârlădeanu ieşi, fără să mai crâcnească nici o vorbă.

La al treilea ceas al nopţii, casa clucerului dormea, ca şi târgul, ca şi Curtea Domnească. De nicăiri nu răzbătea foc; uliţile şi fundacurile zăceau în întuneric; numai deasupra clădirilor, din văzduhul răsăritului, plutea slabă lumină de la fânarul lui Dumnezeu, fulgerând în clopotniţile mănăstirilor. Străjerul din turnul de la poarta Curţii strigase din surla lui astuparea focurilor: Vodă trecuse la hodină.

Abăza, înainte de culcare, se tânguise puţin cătră soţia sa despre neplăcuta întâmplare a zilei şi despre oaspetele nepoftit care le căzuse în casă. Suspinând, se mângâiase, apoi, închinându-se fierbinte la icoana Maicii Domnului, având tovărăşie la mătănii pe jupâneasă. Cluceroasa, mai grasă şi mai greoaie, rămânea necontenit în urmă şi, când se ridica ea, gâfâind, Abăza se apleca. Din când în când o aştepta, certând-o nemulţămit pentru încetineala ei. Maica Domnului îi privea nedumerită, din dosul candelii. În patul larg se aşezară spate la spate şi adormiră îndată.

În această vreme, Alecu beizade se pregătea de somn, ca pentru o plecare. Spălase de pe el colbul la ligheanul de alamă şi se pieptănase. Îşi aşezase armele la îndemână şi sta descins la marginea divanului, însă încălţat. Privea cu ochii aţintiţi înainte-i, aşteptând de la noaptea aceea ori o tulburare năprasnică şi fugă, ori o izbăvire.

Deocamdată veni altceva: un zgrepţănat uşor la uşă, ca şi cum s-ar fi cerut o mâţă înăuntru.

Ruset puse mâna pe jungheru-i scurt şi păşi pe scoarţa de lână. Întinse urechea şi auzi şoaptă cunoscută. Desfăcu clempuşul şi dădu drumul lui Vâlcu. Slujitorul purta o furcă scurtă cu colţi de fier. Era îmbrăcat, însă desculţ, ca să nu i se simtă umbletul.

— Ce-i, Bârlădene? întrebă Ruset. În noaptea asta te-ai făcut stafie?

— Da, măria ta, şopti pădurarul. Şi-ţi aduc la scaunul judecăţii un suflet de dădacă ţigancă.

— Ce ţigancă, Vâlcule? N-am nevoie de nici o ţigancă.

— Măria ta, o ţigancă de la Curtea Domnească.

Ruset tresări, aprins.

— Nici n-am simţit-o când şi pe unde a intrat, urmă a şopti Vâlcu, nici n-am auzit cânii bătând. Pe urmă am înţeles că a vârât-o în ogradă, pe la cuhnii, cămărăşiţa de-aici. Când şi cum s-or fi răspuns, n-am cum pricepe. Aşa, – cămărăşiţa de-aici numai mi-o aduce. Zice că are de spus puţine vorbe, însă în taină, măriei sale lui beizade Alecu.

— E aici?

— Da, măria ta.

— Spune-i să intre şi stai tu de pază în tindă.

Bârlădeanu se feri şi se retrase. Pe uşă intră o bătrână curat îmbrăcată, în straie cernite. Era foarte grasă şi revărsată din sâni şi şolduri, însă, păşea sprinten, învăluindu-şi abia simţit fusta des încreţită. Făcu plisc, ca şi cum ar fi vrut să ciocnească mâna întinsă a lui Ruset, i-o sărută. Şi deodată zâmbi larg cu obrazu-i unsuros, aţintind cu îndrăzneală pe boier.

Ruset scociorî în punga împletită, trase un zlot de argint şi i-l aruncă. Ea îl prinse ca pe-un fluture din zbor şi-i dădu drumul în sân, printre mărgelele de la gât.

— Banu-i al tău, îi zise Ruset, dacă vii de unde aştept veste.

— De-acolo vin, măria ta. Cu veste bună.

Ruset se aşeză pe marginea divanului şi o privi icântărind în sine felurite întrebări, care năşteau în ei. Era o solie de la domniţă dar se putea să fie ş-o ispită, de la neprietini.

— Măria ta, nu te îndoi, se grăbi să-l încredinţeze ţiganca. Nimene pe lume nu cunoaşte semnele şi vorbele care s-au făcut şi s-au spus între măria ta şi domniţa Catrina. Eu le ştiu, căci în mine domniţa are credinţa mai mult decât într-o mamă, eu fiind aceea care am adăpat-o cu laptele meu. Am hrănit-o, ş-am crescut-o, ş-am scăpat-o de boli, descântându-i; şi i-am dovedit în bobi şi-n ghioc această dragoste, când i-a venit ceasul. Nimene nu ştie de scrisori, iar eu ştiu; căci eu le-am repezit în cinci rânduri la Hârlău, printr-un nepot al meu, Nastratin, căruia măria ta i-ai dat câte cinci zloţi, nu câte unul.

— Atuncea-ţi mai datoresc şi ţie patru, dacă spui adevărul.

— Eu ştiu de ce te temi, măria ta, urmă în şopot ţiganca; şi-ntr-adevăr venind aici, am văzut iscoada rânduită în preajma casei clucerului. Dar măria ta n-ai de ce ieşi, căci te ştii sub priveghere; iar aici la măria ta n-are cine intra, căci măria ta n-ai venit pentru prostiile altor oameni. Pentru ce ai venit măria ta în Iaşi, dacă nu pentru dragostea pe care o ai?

— De unde ştii asta?

— Ştiu, pentru că te-am chemat. Domniţa întâi m-a rugat, pe urmă mi-a poruncit şi nu s-a putut să nu mă înduplec, de şi vraja nu se face, măria ta, fără primejdie.

Ruset se descreţi, vesel.

— Cum te chiamă?

— Măgdălina, măria ta.

— Vra să zică tu m-ai adus la Iaşi, Măgdălina?

Dădaca se posomorî şi făcu iar clonţ.

— Măria ta, faci rău că n-ai credinţă. Ţi s-a părut măriei tale că vii c-un popă franţuz, care va fi fiind nebun de vreme ce umblă aşa prin lume, fără treabă. Ţi s-a părut poate că vii pentru alte pricini. Dar eu ştiu că ai venit pentru noi. Şi astăzi, stând singur aici, m-ai aşteptat s-aduc veste. Şi aşteptând, ai văzut înaintea ochilor pe domniţă, şi ţi-ai adus aminte de cele două daţi când v-aţi întâlnit la mănăstirea Neamţului. Întâi în mijlocul norodului. Şi pe urmă, la trei zile după aceea, în casă la mătuşa măriei tale, domniţa Ruxanda. Atuncea ai spus copilei mele că ţi-i dragă. Şi ea te-a crezut.

— Mi-i dragă, dădacă.

Ţiganca nu răspunse.

— Măgdălina, ai auzit ce-am spus?

— Am auzit, măria ta. Cunosc eu dragostele măriei tale. Su nu te superi; dar asta-i meseria noastră, s-auzim despre toate şi să cunoaştem toate. Dar, aici, măria ta, nu-i măr să-l muşti şi să-l lepezi. Eu te-am adus, – dar eu îţi spun că dragostea asta, fiind cu primejdie, nu-i ca celelalte.

Alecu Ruset zâmbi şi trase din punga-i de horbotă ceilalţi patru zloţi. Ţiganca-i strecură iar printre mărgele.

— Spune-mi de ce-ai venit, o îndemnă beizade. Acuma te-am cunoscut şi poţi vorbi. Am înţeles şi eu că mărul acesta are venin. II preţuiesc însă mai mult decât viaţa.

Ţiganca se apropie de el, învăluitoare, ca şi cum ar fi vrut să-l cuprindă şi să-l desmierde între sâni.

— Beizade, şopti ea, descântând parcă iubirea ei; domniţa vrea să te vadă şi trebuie să vă întâlniţi.

— Se poate asta, Măgdălina? Atuncea, peste zloţi ca de-un venetic de aur.

— Se poate, măria ta, căci sunt eu la mijloc. Pe copilă am învăţat-o să se supuie părinţilor cu vorba şi să nu te vreie şi să nu te ştie. Cunoscând noi câte-au fost de la măria sa Vodă Duca împotriva părintelui măriei tale, am înţeles că ne împresură osânda şi că nevoite suntem să închidem în noi toate, ca într-o peşteră. Nimeni să nu vadă, nimeni să n-audă, nimeni,să nu simtă carte scrisă şi repezită; toate să fie făcute cu mare meşteşug şi-n taină. Căci celui tare nu i se poate împotrivi decât cel viclean. Aici nu se poate să vă vedeţi, măria ta, căci ar fi ca şi-n mijlocul uliţii. Nu se poate nici la Curte, căci ai intra ca guzganul în capcană.

— Atuncea cum?

— Nu se poate, măria ta, decât altfel de cum s-aşteaptă oamenii. Ei ştiu că şopârla nu zboară şi niciodată nu s-aşteaptă s-o vadă zburând. Noi însă s-o facem să zboare. Aşa că fiind şi domniţa Catrina o fată cum puţine se află pe lume şi binecuvântând-o Dumnezeu cu destul vicleşug, asta se poate. Numai să fii şi măria ta întru toate următor ia cele ce ţi-oi spune eu.

— Vorbeşte! porunci, nerăbdător, beizade.

Atuncea roaba se lăsă în genunchi la marginea patului şi se alătură de Ruset, învăluindu-l c-un miros tare de busuioc şi cu şoapte care i se strecurau în ureche, ca nişte puişori de viperă. Cu ochii pe jumătate închişi, urma să vorbească pentru domniţa Catrina, ca şi cum ar fi vorbit pentru sine.