XV.

Despre tulburări în ţară şi viclenia unor boieri divaniţi.

La Curtea Domnească trâmbiţau cucoşii la ceasurile cunoscute lor, dând veste străjerilor să se cheme şi ei şi să se deştepte unii pe alţii din covruri. Pe cucoşi n-avea nimeni putere să-i oprească, fiind din firea lor ornice ale lui Dumnezeu, după cum luna era fânar. Pe străjeri îi opreau însă porunci, ca să nu facă larmă şi să tulbure pe măria sa din somn. Căci măria sa având grija unei ţări întregi, atâtea pricini judecând, atâtea biruri ridicând, atâtea podvezi rânduind, atâtea pedepse, dând şi atâţia sfinţi slujind într-atâtea dumnezeieşti lăcaşuri, era totdeauna trudit foarte şi, cum se făcea sară, urma pilda găinilor. Ziua-i pentru muncă; noaptea pentru hodină. Deci, lepădând straiele măririi sale şi rămânând numai într-o cămaşă lungă şi-n papuci, se înfăţişa la sfintele icoane pentru rugăciunile obişnuite. După aceea, când se hurduca şi suna duşameaua, slujitorii din odăile de dedesubt ştiau că măria sa Vodă s-a suit în pat şi se răsuceşte, căutând starea cea mai potrivită pentru somn.

În noaptea aceea, din partea slujitorilor n-avea pricină de supărare. Dar după câteva ceasuri de somn, iată îl deşteptară cucoşii. Îl deşteptă poate şi lumina lunii, care se înălţase la miazăzi şi împrăştia asupra târgului şi asupra curţii painjeniş de argint. Uliţile, casele şi bisericile dobândiseră deodată o înfăţişare de taină şi de frumuseţă, pe care nu le mai avuseseră nicicând şi pe care, în afară de acest ceas, nu le-a mai avut nici de-atunci vreodată; căci fiecare oră îşi are fiinţa sa scrisă deosebit în veşnicie. Dar poate nu numai luna şi nu numai cucoşii îl scoseseră din visuri pe Vodă, ţinându-l cu ochii treji spre sâmburele de aur al candelii; ci gânduri lăuntrice care aţipiseră numai pe jumătate şi tresăriseră singure din sămânţa lor ca nişte flori ale grijii.

Vechi scârbe şi mânii se întovărăşeau cu gândurile nouă ale lui Georgie-Vodă. Ţara aceasta neaşezată, cu oamenii aşa de răi şi de schimbători, cu boierii vicleni, stând iepureşte pe două hotare, cu pâră, cu bunturi, nu-şi simţea îndeajuns blăstămul lui Dumnezeu în bolişti, războaie şi secete, – i se cuvenea un spor de pedeapsă şi din partea lui. Căci a avut mai ales el a suferi în două domnii. Ş-acuma sufere şi-n a treia. Cu dreptatea lui tare şi cu sprijin de la Dumnezeu, pe care l-a câştigat cu atâtea lăcaşuri şi daruri, trebuie să izbească înfricoşat în cuibul răilor, să-l spargă în sfârşit. Şi trebuie să-i urmărească pe toţi aceia care-i viclenesc vistieria – lăsându-l răspunzător cu viaţa lui în faţa ismailitenilor şi a cămătarilor de la Ţarigrad, care sunt mai păgâni decât ismailitenii. Au să cunoască ei toţi braţul lui Duca-Vodă, împlinindu-şi drepturile sale. Căci un domn are două datorii: să judece pricinile bine şi să urmeze legea pravoslavnică; şi două drepturi: să urmărească birui său şi să sfărâme fălcile viclenilor.

Cucoşii cântau cu darabani de aripi afară, la găinăriile Doamnei Anastasia, slăvind aceste drepte cugetări. Vodă căscă prelung şi se întoarse pe cealaltă coastă, cu faţa cătră părete, cerând în gând, de la Maica Domnului, linişte. Pentru atâtea daruri şi binefaceri i se cuvenea măcar atât în acest pătrar al nopţii; rămâind celelalte la vremea lor, fiecare pedeapsă, fiecare lovitură la ceasul său.

Însă nu putea să doarmă. Avea acum şi alte griji, de care, în asemenea timpuri grele mai bine ar fi să fie scutit. Ce căuta acel popă franţuz, tocmai acum, la scaunul său – pentru a se jertfi, întru îndestularea lui, claponi graşi şi iezi tineri şi miere şi unt din cămările Doamnei Anastasia?

Dar lăsând acestea şi ridicându-se în capul oaselor, se întreba mai ales, muşcat de-o supărare proaspătă, ca de un purice, de ce strigă străjerul din turnul de la poartă, când cunoaşte că Domnul său are nevoie mai mult decât oricând să-şi odihnească oasele?

— Cine-i? striga prelung străjerul, a treia oară.

Un glas depărtat răspunse. La porţi sunară zăvoare şi lanţuri.

Bănuind ce poate să fie această mişcare, Domnul săltă cu hărnicie din chilota de puf şi-şi căută încălţările. Trase în grabă pe el straiele şi-şi acoperi pletele cu comanac. La lumina candelii pipăi buzduganul şi-l strânse cu tărie în dreapta. Apoi îşi aţinti urechea. Paşi furişaţi se apropiau. Aprodul de rând bătu la uşă. Vodă îl cunoştea după glas.

— Tu eşti, Constandine?

— Eu, măria ta. S-a întors dumnealui Gheorghiţă Ciudin serdarul şi pofteşte pe măria ta să te cobori jos.

Fără a întreba mai mult, Domnul deschise uşa şi trecu suflând prin tinda îngustă, apoi coborî scările, Jos, în laturea caselor Doamnei, la uşile deschise ale beciului, aşteptau siimeni descălecaţi. Gheorghiţă Ciudin păşi înainte şi i se închină. După aceea, ferindu-se în laturi, descoperi la pământ, ghemuit şi legat în funii, pe Lupul sulgerul.

— Aha! scrâşni Duca. Încep a cădea răii la judecată! Coborâţi-l jos şi aprindeţi făchii. Slujitorii să treacă la hodină. Să nu rămâie cu mine decât serdarul; şi să fie adus pe loc Buga Sârbul, carele are de împlinit slujbă în noaptea asta. Du-te, Constandine şi mi-l chiamă.

Oştenii se retraseră, cu caii de căpestre. Numai doi din ei, rânduiţi de Ciudin, prăvăliră pe scări, în beci, pe boierul legat. Coborî şi Vodă după dânşii tocmai când aprindeau beţe de pucioasă şi aţâţau de la ele flăcări în răşina făchiilor. Umezeala neagră sclipi, apoi se tulbură de un abur roşcat.

Punându-şi barba în piept, Duca-Vodă privi crunt pe Lupu, frământând în dreapta mânerul buzduganului. Porunci cu glas repezit:

— Deslegaţi-l!

Cei doi slujitori înţepeniră mânerele făchiilor în năsip. Grămădindu-se asupra prizonierului, îl răsuciră, frământându-l. Traseră cuţitele şi tăiară funiile. Sulgerul rămase în genunchi, cu fruntea plecată spre Duca.

Ameninţând spre el cu buzduganul, Duca începu a-i pune întrebări, căutând a-şi înfrâna mânia.

— Tu, viclene, eşti acel care ai dus cărţi Ia Orhei?

— Am greşit, măria ta, neştiind ce duc şi îndemnat fiind de alţii.

— Tu eşti cel care-ai dus cărţile?

— Eu, măria ta.

— Cărţi mincinoase, nemernicule, îndemnând norodul să se rocoşească împotriva Domniei!

Sulgerul îşi pleacă fruntea în tină, tăcând.

— Ai muţit?

Sulgerul nu răspunse. Pe treptele beciului sunară paşi amestecaţi şi hatmanul Buhuş se înfăţişă gâfâind în fumegarea luminii. Se închină cătră Domn şi veni alături de el. În urma lui Buhuş, un om mare, oacheş şi buzat, cu nădragi roşii şi cu mânâcile cămeşii suflecate până la cot, se opri cuviincios, cu fruntea închinată, aşteptând poruncile Domniei.

— Credinciosul nostru sulger, rânji Duca înturnându-se cătră Sandu Buhuş, a uitat dintr-odată moldoveneşte. Ori a amuţit. Cu toate aceste, limba încă nu i-i tăiată.

Păru atunci a vedea pe gâde.

— Tu eşti, Buga? Ai venit?

— La porunca măriei tale.

— Îţi sunt ascuţite bricele?

— Am tot ce-mi trebuie, măria ta.

— Atunci să încercăm a face limba aceea să grăiască.

Buga Sârbul făcu un pas.

— Milostiveşte-te, Doamne! strigă dintr-odată cu groază sulgerul, apărându-se cu palmele de cătră gâde.

— Atunci vorbeşte şi spune că ştiai ce cuprind cărţile.

— Ştiam, măria ta.

— Şi cunoşteai că a fost plăsmuită iscălitura lui Dumitraşcu-Vodă mazilul?

— Am ştiut şi asta, măria ta. Dar am greşit, ca un nebun ce-am fost. Să ierţi, măria ta, aducându-ţi aminte că până acum te-am slujit cu credinţă.

— Bine. S-auzim numai cine a pus acea iscălitură mincinoasă pe cărţi şi cine te-a trimes la orheieni.

— Măria ta, nu-i cunosc. Dar neizbânda lor li-i destulă pedeapsă.

— Hm! Aşa crezi tu? cinstitule şi credinciosule al meu sulger? Buga, tu ai meşteşug să faci pe îndărătnici să cânte. Îi poţi ş-acestuia face slujbele cele de trebuinţă, ca să-şi aducă aminte. Crestează-i limba cu briciul şi presară-i-o cu sare. Găteşte spini şi aşchii ca să i le baţi subt unghii, pedepsind degetele care au păcătuit. Suceşte-i şi desfă-i picioarele care au alergat împotriva stăpânului său. Şi numai după ce va birui toate aceste încercări, taie ce-ai sărat şi pune ia fum. Atuncea, poate să tacă.

— Spun tot, spun tot ce pofteşti, măria ta! urlă cu spaimă boierul

— Auzi tu, gâdea? Eu îi cer să-mi spuie numai adevărul.

— Aud, măria ta, răspunse cu umilinţă şi cu linişte Buga. Înainte de a-l lăsa să mărturisească, se cuvine să-l răcorim, ca să nu spuie decât adevărul, având pe Dumnezeu martor.

Păşind în întuneric, Buga Sârbui trase din hruba uneltelor lui un ciubăr cu apă, pe care-i împinse între făchii. Cu braţele-i cu vine ca de frânghie apucă pe sulger, îi răsuci la spate mânile şi i le cuprinse în laba lui stângă. Cu dreapta îl încleşta de după grumaz şi, încălecându-l, îl cufundă în apă cu capul. Ţinu trupul strâns ca-n minghinele până ce-l simţi că se cutremură şi slăbeşte. Atunci îl trase în sus şi-l scutură spre Domn.

— Aşa începe a cunoaşte durerea, măria ta, lămuri el, privind cu luare-aminte la sulger, care se zbătea pe jumătate înăbuşit, trăgând cu răget în piept un fir subţire de aer. Pe urmă îi împlinesc şi toate celelalte, după meşteşugul meu şi după porunca pe care am primit-o,

— Spun! izbuti să scuipe glas sulgerul.

— Atunci să ascultăm, se amestecă deodată hatmanul. Măria ta, porunceşte tuturor, după rânduiala ştiută, să se suie sus în capul scărilor. Mărturisirea se face numai cătră Domn şi cătră Dumnezeu.

— Hatmane Sandu, porunci Duca. Poţi sta şi tu aici ca s-asculţi şi să fii martur. Ceilalţi, vă pogorâţi când vă dau semn.

Slujitorii şi gâdele suiră treptele. Lupul gemea jos opintind încă apa din măruntaie,

— Vorbeşte.

— Măria ta, întreabă. Spun tot, numai cruţă-mă şi aibi milă de soţia mea şi de copiii mei.

— Spune cine te-a trimes!

— Milostive Doamne, m-au trimes la Orhei doi boieri ai măriei tale: dumnealui vel-vistiernicul şi dumnealui vel-jitnicerul.

Domnul se dădu doi paşi înapoi ca izbit în piept.

— Cum? Oamenii mei de credinţă, pe care i-am oploşit în slujbe şi mănâncă pânea mea? Gheuca şi Bogdan?

— Da, măria ta, domniile lor m-au trimes.

— Cu jurământ mărturiseşti asta înaintea lui Dumnezeu?

— Mărturisesc cu jurământ, milostive Doamne.

Sulgerul îşi făcu semnul crucii şi, aplecându-se, sărută pământul.

— Ei au alcătuit cărţile şi au plăsmuit iscălitura?

— Asta nu pot şti cu adevărat, luminate Doamne, şi n-aş putea pune mâna pe cruce, arătând pe cineva anume, poate tot ei să fi săvârşit şi asta. Ori poate să fie amestecaţi şi alţii, după cât am înţeles şi bănuiesc. Iscălitura poate s-o fi alcătuit dumnealui Ion Milescu, spătarul, care-i bun meşter cu pana. De ştiut anume însă nu ştiu. De ce să-mi încarc sufletul?

Duca duse mâna dreaptă la frunte, apoi coborând-o, strânse cu tărie braţul credinciosului său Buhuş.

— Ai auzit, prietine?

— Am auzit, măria ta.

— Ai auzit care-i credinţa, în această ţară blăstămată a Moldovei? Liniştea apei ş-a vântului – asta-i partea lor; şi credinţa demonului Belzebut! Hatmane, trebuie să spargem casa răilor şi s-o curăţim de spurcăciune. Să coboare slujitorii! înălţă el glasul, cu mare mânie. Aduceţi-i lanţuri acestui nemernic. Puneţi-i mânile în belciug la zid şi picioarele în butuc. Nimene, afară de gâde, să nu-l vadă. Nimene să nu-i lepede cuvânt, până ce va hotărî asupra lui divanul judecăţii…

Izbi în prins cu piciorul, apoi cu buzduganul; şi se întoarse spre ieşire.

— Buga, cheia beciului rămâne în mâna ta şi-mi răspunzi de acest rob cu viaţa.

— Am înţeles, Doamne, răspunse gâdele înălţând ochii holbaţi de deasupra păcătosului, pe care-l răsucea şi-l fereca, smuncit şi cu grabă.