XIX.

Abatele Paul iese din târgul Iaşilor, urmând calea spre împărăţie, pe alte drumuri fără păreche în lume.

Abatele Paul de Marenne urma să iasă din Iaşi chiar în acea sâmbătă dimineaţă şi dăduse oamenilor săi ordin de plecare. Se înfăţişase şi căpitanul Brahă cu cei cincisprezece călăreţi ai săi. Din porunca Domnului, o căruţă uşoară trebuia să-l încarce pe franţuz cu lucrurile lui şi, cu cai de menzil, schimbaţi la poştele rânduite, avea să-l ducă şi să-l puie, cu ajutorul lui Dumnezeu, la Dunăre în mâna oamenilor împărăţiei, dându-l pe samă în bună stare. Nu se ştia de ce Vodă îşi schimbase gândul în privinţa drumului şi trimesese rugăminte lui ava să nu se supere şi să pornească pe tractul tătărăsc, în lungul Prutului.

— Care să fie pricina acestei schimbări? se întreba beizade.

Era şi el de faţă, gata să întovărăşească pe prietinul său o parte din cale.

— Nu-mi închipuiesc să fie altă pricină decât schimbul cailor, răspunse de Marenne, mirându-se mai mult de întrebarea lui Ruset decât de rânduiala lui Duca.

— Poate fi şi asta. Noi suntem însă obişnuiţi a ceti altfel poruncile domniilor. La noi, bănuiala stă totdeauna ca o fantomă nevăzută lângă Vodă şi-i şopteşte la ureche vorbe de îndoială. Pe drumul celalalt, trebuie să fi repezit o ştafetă mai grabnică, hotărându-i să ajungă la Ţarigrad mai curând decât domnia ta.

— De ce?

— Nu se ştie de ce. Orice semn din cer şi de pe pământ devine o ameninţare. Stăpânii noştri turci sunt, pe de altă partea oameni cu rele năravuri. Pentru cele mai neînsemnate pricini, schimbă domnii. N-au încredere în noi şi au nevoie de paralele noastre. Căci trebuie, să-ţi spun dacă nu ştii, iubite domnule de Marenne, că la Moldova, această domnie slăvită, pe care ai preţuit-o cu laude, se dobândeşte cu multe intrigi, dar mai ales cu mult aur.

— Ş-atunci?

— Ş-atunci ştafeta lui Duca se grăbeşte, pe drumul cel mai bun, la capuchehaia ţarigrădeană a Moldovei, ca să-l puie în cunoştinţă că vine un sol franţuz la Poartă. Nu se ştie cum, nu se ştie de ce. Acest sol stăruieşte să declare că nu-i sol, dar tocmai de aceea noi îl credem sol. A trecut pe la nemţi, a trecut pe la Ieşi. Vine cu ştiri de la stăpânul său, ori de la aceşti duşmani; ori nu vine cu nici o ştire şi nu duce nici o primejdie; bine este să aflăm. Dacă este ceva, să avem apărarea de mai nainte întocmită. Dacă nu-i nimic, să dăm slavă lui Dumnezeu şi să mai clădim o sfântă mănăstire.

— Poate să fie şi aşa, prinţule. Nouă nu ne pricinuieşte nici o neplăcere.

— Mai ales mie nu, domnule de Marenne. îngrijorările acestea mie nu-mi displac. Deci te însoţesc pe orice cale, rugându-te să primeşti tovărăşia mea.

— O primesc cu recunoştinţă, căci o preţuiesc şi o ştiu fără interes.

— Mulţămesc. Eu sunt gata. Mi-am trimes oamenii la Hârlău şi nu ţin cu mine decât pe Bârlădeanu, prietinul nostru. Domnia ta ai pe cei doi slujitori de-acasă şi pe cei doi lioveni. Ţi-ajung. Căpitanul Brahă îţi face alaiul. E un om prea cuminte însă, care nu se pricepe la mâncări şi vinuri. Asemenea om, oricât de vrednic, face ruşine Moldovei. Iartă-l şi primeşte-l aşa cum este. Cât despre interes, dă-mi voie să-ţi spun că te înşeli întru-câtva.

— Nu înţeleg.

— Ai să înţelegi uşor, căci n-am a-ţi ascunde nimic. Vreau să-mi fac din domnia ta un aliat şi un protector. Nu protesta. Convin şi eu că n-ai însărcinări oficiale şi că te grăbeşti a te duce la Stambul pentru a cunoaşte cu o oră mai înainte o mulţime de lucruri pe care omenirea civilizată nu le ştie, şi, neştiindu-le, se simte nenorocită. Totuşi fiind acolo şi având prilej să admiri bărbile măriei sale strălucitul şi întocmai ca soarele Padişahul şi a luminăţiei sale vizirului, vei binevoi să-ţi aduci aminte de nefericirile singurului prietin al domniei tale din această ţară. Nu e nevoie să vorbeşti, nu e nevoie să stăruieşti, ci numai adă-ţi aminte şi mi-i destul.

— Totdeauna am ştiut să-mi aduc aminte de prietini, răspunse de Marenne, închinându-se.

— Nu mă îndoiesc. Şi puteam să mă bizui pe prietinia domniei tale chiar neţinându-ţi înainte tovărăşie. Însă vreau să adaog interesului meu un excedent, în care-nu se găseşte decât prietinie pură.

— Prinţule, răspunse de Marenne, râzând, observ că domniei tale îţi place a complica lucrurile. Cu toate acestea eu te iubesc aşa cum eşti. Probabil că şi oarecare domniţă, pe care am admirat-o alaltăieri, face ca mine.

Ruset se mulţămi şi el să râdă, fără a răspunde, în clipa aceea Bârlădeanu vârî capul pe uşă.

— Măria ta, zise el clipind din ochi, a venit un boier care vrea să-ţi spuie două vorbe. Dumnealui aga Bucşan.

— Aga? răsări neliniştit beizade. Ce pofteşte? Să intre. Rămâi şi domnia ta, domnule de Marenne. Pentru prietini n-am secrete. Afară de asta, sunt sigur că nu vei înţelege nimic din ce se va spune.

De Marenne râse iar, clătinând din cap, şi se cufundă mai bine în scaunul său.

Slujbaşul domnesc intră pe uşa rămasă deschisă. Se întoarse ş-o închise el singur, cu grijă. Se ploconi în faţa abatelui ş-a lui beizade. Îşi mângâie barba şi se îndreptă privind cu mulţămire. N-avea nimic duşmănos în înfăţişare. Dimpotrivă. Ruset îl aţinti cu luare-aminte.

— Prea cinstite agă Bucşan, îi zise el, nor ne cunoaştem mai de demult. Înţeleg că vii să-mi aduci o poruncă din partea măriei sale.

— Aşa este, beizade, răspunse aga. Te-am căutat la gazda domniei tale ş-am înţeles că te găsesc aici. Văd că nici nu era nevoie să vin; erai gata de plecare.

— Da. Întovărăşesc până la Huşi pe cuvioşia sa. Ai venit să-mi aminteşti că petrecerea mea în Iaşi se isprăveşte?

— De asta am venit, beizade, rugându-te să nu-ţi fie cu supărare.

— N-am nici o supărare şi sunt următor poruncii. Mai este şi altceva?

— Din partea măriei sale nu mai este, fără decât să-i vesteşti măriei sale când ai mai avea treburi, ca să-ţi învoiască intrarea.

— Voi face întocmai, cinstite agă. Atâta este?

— Atâta, beizade, şi te rog, beizade, să-ţi aduci aminte de mine ca de un prietin supus.

Ruset privi iarăşi pe musafir. Zâmbea mângâindu-şi barba.

— Asta, cinstite agă, tot din partea măriei sale mi-o spui?

— Nu, o spun din partea inimii mele, beizade.

— Hm!

— Vreau să-ţi adaog câteva lucruri, beizade, ca să înţelegi că porunca măriei sale e una şi ale mele sunt altele. Eu pricep că eşti cu bănuială; şi ai dreptate. De şi eu am fost, beizade, bun slujitor al slăvitului domniei tale părinte Antonie-Vodă, primind de la el multă milă, poţi să n-ai credinţă, căci oamenii sunt de obicei înşelători şi răi. Eu totuşi îmi aduc aminte de stăpânul pe care l-am avut şi de la carele am mâncat pită. Văzând că îndrăzneşti a intra în Iaşi, m-am temut să nu ţi se întâmple ceva rău. Am băgat de samă cu bucurie că nimic nu ţi s-a întâmplat. Am băgat de samă şi mai mult: că Vodă, dându-mi poruncă în privinţa măriei tale, posomorât şi aspru cum are el obicei, mi-a hotărât să fiu cu mare grijă spre a nu ţi se întâmpla nici o supărare. M-am mirat, şi chiar din acea zi, de marţi, am înţeles că măria ta vii aici fără frică, având sprijin tare la alţii mai sus decât Vodă.

— A! îl întrerupse zâmbind Ruset; şi domnia ta înţelegând că-s tare, te-ai gândit că n-ar strica să cheltuieşti o vorbă bună pentru a-ţi agonisi în viitor răsplată, cine ştie!

— Întocmai aşa m-am gândit, beizade, aducându-mi aminte şi de dragostea pe care o am pentru părintele măriei tale.

— Se poate, cinstite agă. Dar deocamdată slujeşti pe măria sa Georgie-Vodă.

— Îl slujesc, beizade; asta-i adevărat. Am să-ţi dovedesc, însă, că ştiu să te slujesc şi pe măria ta. Ţi-am spus de-a dreptul cugetul meu. Ţi-am arătat că, văzând la măria sa o slăbăciune ca asta, mi-am adus aminte că domniile sunt schimbătoare. Acuma, beizade, să-ţi arăt alta. Ştiu că miercuri ai ieşit de aici, ferit şi-n strai schimbat, şi te-ai dus spre vii, peste Bahlui.

Ruset lasă să cadă asupra agăi o privire tăioasă. Răspunse cu linişte:

— Boierule, te înşeli.

— Nu mă înşel, beizade. Nimene, afară de mine, nu ştie; aşa că să n-ai grijă.

— Încă o dată îţi spun că te înşeli.

— Beizade, întări cu umilinţă aga, nu mă înşel. În faţa porţii, aici, au stat doi slujitori mai proşti ai mei, care îmi închipuiesc că au dormit, după obiceiul slujbei lor. Iar dindos, ca şi la jupân Abăza, stătea unul care nu dormea. Aici am avut pe oarecare Arvinte, un mişel calic de picioare, pe care nici nu l-ai băgat în samă. L-am pus pe acesta anume, ca să nu te poată urmări; dar despre ieşirea măriei tale am aflat. Acuma, dacă mă întrebi măria ta de ce-am făcut aşa, eu am să-ţi răspund că am avut poruncă să te priveghez. Te-am privegheat, însă ce-am aflat am ţinut pentru mine. Am ţinut pentru mine, ca să dovedesc lui beizade că n-am uitat bunătăţile de care m-am bucurat în vremea domniei slăvitului Antonie-Vodă. Drept aceea, anume punând aşa privighetor, care nu s-a putut lua după măria ta, nici eu n-am vrut să ştiu mai mult. Acuma, urmă Bucşan, şoptit, folosindu-mă de porunca lui Vodă Duca, eu vorbesc şi despre ale mele. Iar ca să dovedesc şi mai mult că cele ce spun eu sunt fără viclenie, am să mai aduc una, pentru acest avă franţuz. Are el doi slujitori străini, pe lângă franţujii lui. Să ştii, beizade, că acei slujitori au fost la Curtea Domnească.

Ruset tresări şi se întoarse spre de Marenne; apoi veni iar, cu prefăcuta-i linişte, spre Bucşan.

— Spui că i-ai văzut? Pentru asta sunt şi mai cu luare-aminte, căci e vorba de acest bun prietin al meu.

— Da; nu înţeleg ce au căutat; dar i-am văzut.

Ruset se întoarse iar spre de Marenne şi abatele înţelese că s-a petrecut ceva care-l priveşte. Avu în ochi un fulger, care nu scăpă lui beizade Alecu.

— Ce este, prietine? întrebă el. Pari neliniştit din pricina mea.

— Aflu cu mirare, răspunse beizade, că cei doi călugări ai domniei tale de la Liov au fost chemaţi la Curtea Domnească. Ţi-au spus ei ceva despre asta?

— Nu mi-au spus nimic.

— Atunci n-au fost chemaţi. S-au dus ei singuri.

— Să fie cu putinţă?

— Este cu putinţă, domnule abate. Să n-ai însă grijă prea mare. Deoarece ştim asta, vom fi în stare să aflăm şi altele. Cinstite agă, urmă el, răsucindu-se spre Bucşan, mai ales pentru această ştire îţi sunt mulţămitor. Aşa încât cred şi celelalte. Dumnezeu va ţine samă de toate cele bune câte le faci şi-mi voi aduce aminte la vreme de prietinia domniei tale.

Aga se bucură cuviincios, mângâindu-şi barba. După aceea, închinându-se, ieşi grăbit, ducându-se să deie samă Domniei de însărcinarea ce avusese.

De Marenne se despărţi, cu mulţămire şi delicate cuvinte, de pater Guido. Îmbrăţişându-l, îi simţea lacrimile şi-i înţelegea întristarea. Era un ascet slăbănog, pus într-o răscruce de furtuni. Nu nădăjduia decât în alinarea morţii. Cu totul altfel se înfăţişau ceilalţi doi fraţi franţuscani, tovarăşii părintelui Guido. Erau încă în puterea vârstei, cu nasurile prea rumene, cu mijlocurile prea umflate şi cu rasele pătate de grăsimile mâncărilor. Nădăjduind totdeauna în mila şi bunătatea lui Dumnezeu şi a sfintei Fecioare, nu găseau viaţa rea nici în acest colţ de lume. Le păruse bine de sosirea abatelui şi nu le părea rău de plecarea lui. Întru această cumpănă a vieţii, ştiind a găsi ce-i bun atât la bucurie cât şi la întristare, urmaseră o bună învăţătură şi pildă a pământenilor. Astfel se învăţaseră a preţui vinul Moldovei.

Abatele de Marenne îi binecuvântă, dorindu-le izbândă asupra diavolului şi asupra necredincioşilor, şi se aburcă în vehiculul pe care i-l trimesese Domnia. Era o căruţă uşoară, având părţile şi fundurile zăbrelite cu speteze subţiri de paltin. N-avea arcuri, dar era plină de fân bine îndesat, aşa încât călătorul, deşi stând cu genunchii cam sus, se afla destul de apărat de zdruncin. Patru căi mărunţi erau înhămaţi doi câte doi şi avea stăpânire asupra lor un surugiu ţigan, îmbrăcat cu zăbun albastru înflorit roş, călărind pe telegarul din stânga de la roate. Cu o mână ţinea hăţurile şi cu cealaltă o puhă de cânepă cu minerul scurt, dar cu şfichi lung şi subţire de mătasă.

Când ava franţuz mormăi ceva în limba lui şi beizade strigă de pe căi hai! – ţiganul slobozi un chiot şi, învârtind puha pe deasupra capului, pocni din şfichi ca din pistol, de două ori. Zvâcnind în gurile lor de ham, căluţii smunciră căruţa şi domnul abate avu o clipă impresia că are să se întoarcă prin aer între părinţii franţuscani, care-i făceau saluturi şi semne prietineşti din poartă. Îşi căută un sprijin, se înţepeni în mâni cuprinzând loitrele şi se întoarse în poziţia cea bună, încredinţând, c-un Oftat, lui Dumnezeu, zilele şi oasele sale.

Duruind, săltând şi stârnind colb, căruţa trecu în goană, urmată de alaiul căpitanului Brahă. În uliţa boierească, spre Curtea Domnească, bubui cu adânci tunete pe podul de lemn. Trecu în vederea palatului şi a cişmelei de piatră, unde zăceau în sânge trupurile descăpăţânate ale celor trei boieri. Călăreţii lui Brahă învăluiră laturea dreaptă a căruţei, ca s-astupe acea crâncenă vedere, cruţând ochii străinului. După ce răzbiră în uliţa Rusească, surugiul mai domoli, fuga căluţilor. Apoi, când coborâră în râpa Căcainei, îi lăsă la pas prin hârtoape şi făgaşuri de glod vechi. Abia după ce scăpară la câmp, pe drumul de ţarină neted şi luciu ca o curea, o luară iar în trap iute.

Funigei de toamnă începeau a pluti, pe adieri de vânt, în valea Jijiei. În dreapta, aveau dealuri cu podgorii şi păduri; în stânga, întinderile Prutului, cu revărsări de ape. Stoluri de gâşte sălbatice treceau din când în când prin înălţime, chemându-se cu găgăiri muzicale. Aici, la confluenţa Jijiei cu Prutul, erau stuhării şi păpurişuri nestrăbătute, gârle nenumărate şi cotloane încurcate de bălţi: unele convoiuri de gâşte poposeau, altele se ridicau, urmând calea sudului. Sub zborurile gâştelor, se încrucişau grăbit cârduri de raţe, de nagâţi de grauri. Era un început din sălbatica domnie a apelor şi mlaştinilor, ţinut pustiu, necunoscut şi nestrăbătut ca şi codrii cei mari de la munte, în toată regiunea aceasta, abatele de Marenne nu văzu sate; şi beizade Alecu îi lămuri că şi mai cătră miazăzi nu va vedea decât foarte puţine în tot lungul drumului, deoarece calea pe cale o urmau era un drum de oşti turceşti şi tătăreşti, deci un drum de pradă.

De Marenne găsea întruna prilej să-şi fixeze în minte lucruri şi împrejurări vrednice de tabletele saie. Ochiul lui curios era necontenit satisfăcut. Aici era o dezolare a singurătăţilor, pe care amicii săi rămaşi în Franţa nici n-o puteau bănui, ori de câtă imaginaţie ar fi fost înzestraţi; căci la antipodul civilizaţiei se găsesc uneori asemenea lucruri, rămase neschimbate dintru începutul creaţiei, păstrându-şi frumuseţa lor misterioasă. Drumul însă era în asemenea stare, încât domnia sa îşi punea câteodată întrebarea dacă nu plăteşte prea scump privilegiul de a admira privelişti unice. Cu tot fânul meşteşugit aşezat în căruţă, anume părţi ale trupului său erau necontenit în suferinţă. Surugiul din când în când pocnea din harapnic şi trecea fără păsare prin hârtoape. Atunci tendinţa vehiculului era când să-l trimeată spre zborul gâştelor sălbatice, când să-l proiecteze spre păpurişul mlaştinilor.

Trecură în sfârşit într-o regiune de dealuri. Abatele dădu laudă lui Dumnezeu fără a-şi muşca limba, căci caii nu puteau umbla aici decât în pas. Dealurile erau foarte pieptişe şi văile abrupte. Ciudată i se păru împrejurarea că nu erau un deal ş-o vale, ori două dealuri şi două văi, ca în toate ţările cunoscute lui, cuminte şi fără exces rânduite; ci erau dealuri şi văi fără întrerupere şi fără logică, unele mai sălbatice şi mai absurde decât altele. E adevărat că de pe fiecare ţanc regiunea avea un aspect nou şi-n fiecare vale se dezvolta o reşedinţă de nimfe şi de fauni cu dumbravă şi pâraie; însă, socotind şi cumpănind în sine, călătorul le găsea mai potrivite pentru poeme cetite în fotoliu dinaintea unui cămin, decât pentru o călătorie. Erau contraste ascuţite, în armonie numai cu firea acestui popor primitiv.

Întâlni câteva tabere de cară cu mărfuri, înjugate cu câte patru şi şase trăgători. Erau producte ale Asiei, a căror mişcare înceată, pe drumuri lungi şi cotite, o supravegheau, de săptămâni şi luni, neguţători turci şi armeni. Ţăranii pământeni îndemnau cu strămurări boii şi bivolii la dealuri, răcnind, blăstămând şi stupindu-şi sufletul. Era cu neputinţă să se treacă pe acolo cu asemenea poveri. Cu toate acestea treceau.

— Cum e cu putinţă aşa ceva, prinţule? întrebă abatele, uimit.

— Oamenii de aici au un meşteşug al lor, domnule de Marenne, răspunse Ruset. Cu el pot trece prin complicaţiile oricărei călătorii. Mai întâi se bizuie pe ajutorul lui Dumnezeu şi-şi fac cruce, plecând cu bine la drum drept. Când ajung la dealuri imposibile ca acestea, înţeleg că au nevoie şi de al doilea ajutor. Atuncea, invocă pe diavol. Toate răcnetele furibunde pe care le-ai auzit să ştii că sunt sudălmi – adică chemări ale puterii necurate. Punând pe, lângă acestea bicele şi strămurările, izbândesc şi ajung sus. Acolo iar se împacă cu Dumnezeu şi-şi fac cruce.

— Dacă nu mă înşel, acesta e un fenomen de magie.

— Nu te înşeli, aşa este, domnule de Marenne. Fără o forţă ca aceasta ar fi greu pentru oameni în asemenea timpuri şi pe asemenea drumuri.

— Greu, prinţule, mai ales pentru bietele animale, care nu cunosc formulele magice.

— Greu pentru toţi, domnule de Marenne; şi unii şi alţii stau pe acelaşi plan; şi asupra unora şi asupra altora apasă acelaşi destin al ticăloşiei. Numai acest pact cu demonii mai ajută pe bietul pământean să poată trece punţile nenorocirii. Şi la asta, precum vei fi observat, se adaogă şi vinul foarte bun al podgoriilor. Iar Dumnezeu, fiind milostiv, îi iartă toate şi-i dăruieşte după năcazuri o inimă uşoară şi grabnică uitare.

Aceste privelişti şi impresii care se ciocneau aşa de viu isprăviră într-o deplină împăcare, atunci când alaiul făcu popas la un corn de pădurice, într-o vâlcica, lângă un izvor. Oamenii descălecară, abatele coborî din căruţă, – îşi pipăi şi-şi mângâie încheieturile şi gustă apa în pumni, aşa cum făceau toţi. Erau lacrimi ale pământului, limpezi şi reci ca cristalul de ghiaţă. Adăogând îndată un foc năprasnic, căruia Bârlădeanu îi înfăţişă un hartan de berbece în ţiglă, adăogând şi vinul în ulcioare puse la bătaia rece a izvorului, viaţa păru iarăşi bună lui ava franţuz.