XVIII.

Hotărârile cinstitului divan al măriei sale.

În cămara de taină intrând şi Miron, logofătul, chemat în pripă joi dimineaţă, găsi pe Vodă, plimbându-se încruntat cu mânile la spate, de la uşă la fereastră şi înapoi. Buhuş, în picioare, mai la o parte, cu braţele subpuse, urmărea pe gânduri această mişcare. Când păşi Miron pragul, Duca se opri şi se întoarse repezit.

— Logofete Miroane, strigă el înălţând braţele, mulţămesc că te-ai grăbit să vii. Te aştept de jumătate de ceas. Nu mi-aş fi închipuit niciodată că cei în adevăr vrednici de credinţă sunt aşa de puţini în jurul meu. Mă mângâi totuşi că te afli şi domnia ta între dânşii. Mai presus însă decât toţi vă preţuiesc pe aceştia care sunteţi aici. îmi pare rău că lipseşte din Iaşi postelnicul Ciobanu, căci l-aş fi dorit şi pe dânsul alăturea de domniile voastre.

Costin privi pe Sandu Buhuş, apoi pe Vodă.

— Măria ta, ce te face să vorbeşti astfel?

— Miroane, se tângui Vodă cu glas prielinesc, sunt împresurat de înşelăciune şi viclenie.

— Care cap încununat n-a suferit de boala aceasta, măria ta?

— Ţi-ai fi putut închipui că se află atâţia vicleni în jurul scaunului lui Duca?

— Să fie într-adevăr aşa de mulţi, măria ta? Eu nu cred.

— Îi spuneam şi eu asta măriei sale, cinstite logofete Miroane, se amestecă Sandu Buhuş, dar măria sa e prea tulburat de întâmplare.

— Nu sunt tulburat; nu sunt tulburat, cât mâhnit. Mâhnit de moarte este sufletul meu, cum zice cartea psalmilor. Cercetând pe vinovaţii care stau închişi, am bănuit că fapta lor e ca un izvor din care s-au adăpat mai mulţi. Aducând pe Buga Sârbul ca să vadă şi el mai de aproape acea apă şi acel izvor, iată că şi-au deschis gurile şi Bogdan, şi Gheuca, şi Milescu.

— Au arătat şi pe alţii?

— Au arătat, logofete Miroane.

— Însă, măria ta, se poate ca vorbele lor să nu fie toate adevărate. Pot arunca năpăşti asupra altora din răutate, ori din prostie, socotind a-şi uşura vina lor. Firea boierilor noştri, măria ta, aşa de mult s-a coborât, încât amestecă adevărul cu minciuna fără frică de Dumnezeu şi fără o lege a dreptăţii.

— Nu te teme, cinstite logofete Miroane, căci toate au o margine. Nu îndrăzneşte nimeni cu uşurinţă să amestece pe un nevinovat, căci eu îi cer dovadă. Şi chiar acea dovadă eu o cern de două ori, căci nu vreau să-mi încarc sufletul. Şi se află, cinstite logofete, şi oameni pe care nimic nu-i poate stropi, stând prea sus. Pe aceia îi chemăm la sfatul nostru.

Logofătul Miron se închină cătră Vodă şi aşteptă lămuriri.

— Descoperirea a dovedit amestecul celor mai de aproape boieri veliţi ai mei, urmă Domnul. Căci spătarul meu Milescu îmi ţine semnele puterii mele, şi Gheuca îmi ţine vistieria şi se întâmplă să fie şi soţ unei vere primare a Doamnei mele, dar aceasta nimic nu-i va folosi. Stând astfel şerpii în cămara mea, la patul meu, mai pot avea odihnă? Iată că aceştia arată pe alţii tot aşa de apropiaţi mie. Au rostit numele Racoviţeştilor, logofete Miroane. Iar Buhuş întoarce capul şi nu vrea să creadă.

— Măria ta, grăi cu întristare Buhuş, mâni au să mă arate pe mine.

— N-am să-i cred, prietine.

— Dacă n-ai să crezi mâni despre mine, nu crede astăzi despre alţii.

— Logofete Miroane, şi eu şi domnia ta îl ştim pe hatman prietin cu Racoviţeştii. Crezând a le face lor bine, poate strica Domnului său. Domnia ta ce zici?

— Nu ştiu ce pot spune, măria ta. Cei prinşi îi arată într-adevăr cu dovadă că-i au amestecaţi în fapta lor?

— Vor aduce dovezi.

— Eu de mai înainte nu vreau să cred în ele, măria ta. Chiar ieri, după masa măriei tale, am stat de vorbă cu Neculai Racoviţă. Şi el îmi arăta că bine a făcut măria ta vârând în beciuri pe vinovaţi şi supunându-i la pedepse. Căci fiecare, după faptă, urmează a-şi primi plata.

— Ţi-a vorbit el aşa?

— Întocmai, măria ta. Acuma, dacă am învoire, am să mă străduiesc a chibzui ce-ar fi de făcut. Să zicem că nici Neculai Racoviţă, nici ceilalţi Racoviţeşti n-au amestec în faptă. Năcăjindu-i, mi-i fac duşmani, şi sunt destul de mulţi. Dar să zicem că ar fi cunoscând şi ei cele puse la cale şi chiar s-ar fi amestecat întrucâtva, după obiceiul pământului. Bine este oare a-i zădărî ş-a-i împunge, a-i închide ş-a-i tăia, fiind boieri de ţară, aşa de mulţi, cu atâtea neamuri şi încuscriri? Dacă ei grăiesc toţi la fel cu Neculai Racoviţă, atuncea-i lăsăm în pace, şi nu mergem mai departe cercetând; şi eu, măria ta, chiar îi pun să steie la divan şi ei, să judece şi pe Bogdan, şi pe Milescu, şi pe Gheuca, şi pe Lupul.

— Să-i judece ei? Îi judec mai bine eu. Şi nu numai pe aceştia, ci pe toţi cei vinovaţi. Fiind domnul lor al tuturora, le pot lua capetele.

— Măria ta, bine este să fie o pedeapsă drept pildă. Prea multe capete, nu-i bine să cadă. Am avea să dăm samă, şi să nu fie prea târziu, căci înapoi nu le mai putem pune pe umerii care le-au purtat. Aşa, ei judecă, ei hotărăsc şi armaşul împlineşte. Pedeapsă este, pildă se dă, iar răspundere noi n-avem. Această învăţătură diplomaticească, măria ta, eu socot că nu ţi-a aduce decât folos. Eu zic nici pe Milescu să nu-l scurtezi, căci e un bărbat prea dibaci, care ştie să scrie şi să iscălească frumos precum ştia şi unchiul său Neculai Cârnul, credinciosul lui Alexci ţar. Credinciosul unui ţar rosienesc ne poate aduce un folos, ne poate aduce o pagubă, cunoscându-ne şi fiind de-o lege şi de-o limbă cu noi. După ce i s-a tăiat lui nasul într-o împrejurare la fel, bine este să i se cruţe acuma nepotul. De care nepot se poate măria ta să aibă nevoie, plătindu-şi el o parte din greşala de-acum. Iar pentru cealaltă parte îl ţinem închis: astfel îl şi avem la îndămână.

Ascultând, Duca-Vodă începu iar să se plimbe. Buhuş îi urmărea mişcarea feţei. Îl cunoştea de mult şi i-o cetea lesne. Sugestiile lui Costin aveau asupra lui Duca o înrâurire vădită; îi descreţiră încet-încet fruntea. De câteva ori ridică ochii, ca şi cum ar fi căutat deasupra lui o hotărâre. Aplecându-i, observa furiş pe boieri. Nu le împărtăşi însă ideea care-l fulgerase deodată, în legătură cu grija lui necontenită pentru cărţile aflate în Lehia, la mâna duşmanilor lui. Se putea într-adevăr încerca ceva cu acest dibaci nepot al Milescului, ori pentru dobândirea acelor cărţi, ori pentru cufundarea feciorului lui Chiriţă Dracu. Va vedea el ce este de făcut, – vremea aduce învăţăminte. Iar pentru Racoviţeşti, sfatul este bun.

— Ai dreptate, cinstite logofete Miroane, ai dreptate, îngână el. Cu cât cuget mai mult, cu atât văd că asta-i calea cea bună. Mai ales cu Racoviţeştii.

Miron înţelese că lui Vodă îi plăcuse mai mult sfatul în privinţa Milescului. Nu stărui să afle şi să înţeleagă ce pricini ascunse îl câştigaseră pe Duca. Ştia că asta nu se poate c-un bătrân încercat şi fin, şi pe lângă asta, ascuns în sine întru toate ale lui.

— Măria ta, mă bucur că nu m-ai chemat zadarnic, zise el închinându-se.

— Îţi mulţămesc, cinstite logofete Miroane. Îţi mulţămesc şi ţie, cumnate Alecu. Şi domnia ta ai văzut bine, ceea ce mă întăreşte mai mult în judecata mea. Sunteţi prin urmare de părere să facem divan cât de degrabă şi să judecăm pe făptaşi. Aşa îngrozim pe cei care nu s-au dat încă pe faţă şi mai cu samă dăm veste de puterea braţului nostru la orheieni şi la lăpuşneni.

— Pentru asta are acolo grijă Constantin serdarul, adaose Buhuş. Are să le deie strânsoare mare, ca să le vie la loc cuminţenia.

— Deci, dacă facem divan, urmă Duca, – la acel divan vinovaţii vor fi aduşi şi-i vom întreba de ce-au viclenit pe domnul lor şi ţara. Şi ei vor arăta ce-au scris şi răzăşilor şi mazililor, că pentru dări şi prigoniri s-au scârbit. Asta a mărturisit în faţa mea şi Gheuca. El fiind vistiernic mare, fiind sluga mea şi având a-mi sluji mie cu credinţă, în loc să împlinească poruncile mele, le judecă. Jurământul pe care l-a făcut îl calcă. Sunt eu oare aşa de tiran şi sărăcesc noroadele? Vistieria mea e goală şi datornicii mei ţipă. Domniile voastre ce spuneţi?

— Norodul a fost lăsat de Dumnezeu ca să plătească bir… răspunse sibilic Miron logofătul.

Duca se mulţămi cu acest răspuns.

— Atunci să plătească, hotărî el. Să plătească de-asemeni cu capul şi cei care tulbură liniştea ţării, viclenind. Veniţi deci la divan mâni dimineaţă. Mai ales pe domnia ta, logofete, te rog să pofteşti mai devreme, ca să am cu cine mă sfătui înainte de a deschide uşile. Şi să nu uiţi să aduci şi pe Neculai Racoviţă cu toţi ai săi, încredinţându-i de mila noastră.

Logofătul se retrase. După el veni îndată şi Buhuş, ca să nu i se pară lui Miron că Domnul îl socoteşte pe hatman sfetnic mai de taină. Amândoi, având multe de spus unul altuia, umblară totuşi tăcuţi, apăsaţi de cugetări mâhnite ca de un nour de vreme rea.

Cei închişi nu erau oameni de rând din prostime. Rar, urgia care-i aştepta cădea asupra unor boieri, căci aşa sunt lucrurile rânduite în astă lume şi mai ales în această ţară, că cei din oase sfinte nu cunosc moarte ruşinoasă. Ori cad în război, ori îi blagosloveşte şi-i împărtăşeşte un slujitor al lui Dumnezeu, poftindu-i cu cinste pe calea raiului. Ocna şi pieirea blăstămată sunt pentru ţigani şi mojici; pe aceştia-i bat pravilele; pe aceştia-i bat hârtiile vistieriei.

Pe asta se putea cunoaşte cât s-a stricat ţara şi cât s-au înrăutăţit vremurile.

Vinovaţi sunt aceşti bieţi boieri, cugeta logofătul; mincinoşi însă nu sunt. S-au făcut vinovaţi pentru că s-au ridicat asupra Domniei. Iar Domnia fiind de Dumnezeu rânduită, trebuie s-o răbdăm. Nu sunt însă minciunoşi, pentru că pricinile pe care le pun ei sunt vădite şi ştiute.

— Ce hotărâre poate să iasă de la divan, logofete Miroane? întrebă hatmanul Sandu.

— Nu poate ieşi decât hotărâre bună, cinstite hatmane, răspunse Costin; căci pe fiecare dintre judeţi are să-i cerceteze la noapte Dumnezeu în somn.

Acest Dumnezeu, urma a cugeta în sine logofătul, cuprinde în fiinţa lui frica, interesele, zavistia şi toate măruntele patimi omeneşti.

Cei doi boieri se despărţiră fără a-şi încredinţa unul altuia gândurile cele mai dinlăuntru. Fiecare se duse la gazda sa, unde-i aşteptau adunaţi prietini şi rude. În fiecare casă mare boierească, în acea zi, avea a se aduna sfat al îngrijorării.

Numai prostimea, care nu cunoaşte decât cele ale pântecelui, nu părea supărată pentru surparea unor case boiereşti. Bând vin nou în crâşme şi împungând Domnia pentru nesăţioasele dări, se credea totuşi mai uşurată aşteptând priveliştea pe care în curând avea să le-o deie vel-armaşul Toader Fliondor.

Divanul se deschise în ziua următoare, vineri, între obraze care se cercetau cu luare-aminte. Cinstiţii boieri apărători ai Domniei îşi înfăţişară unul altuia bărbi prin care-şi treceau cu nelinişte degetele. Aşteptau pe Vodă ca să vadă care li-i hotărârea, şi părură a se bucura când auziră pe dumnealui Neculai Racoviţă pecetluind cu fier roş fapta ticăloasă şi nevrednică de boieri şi creştini a celor închişi în beciuri. înţeleseră mulţi atunci că pot râvni la caftanul vistiernicului, jitnicerului şi spătarului, dacă se vor scârbi şi se vor supăra mai tare decât alţii.

Când Vodă şi înalt prea sfinţia sa mitropolitul intrară, găsiră linişte ca înaintea unei furtuni. Duca, încruntat şi cu barba în piept, îşi luă locul în jilţul său şi privi în jur cu luare-aminte, cercetând rând pe rând feţele. Buhuş şi logofătul Miron îşi dăduseră de mai înainte samă de însărcinările lor şi Domnul putea ceti pe multe obraze ceea ce dorea el.

— Înalt prea sfinte, grăi el cu blândeţă, şi prea cinstiţilor şi credincioşilor ai mei boieri, v-am chemat la un judeţ care mie îmi sângerează inima. Iată, pe masa divanului, dovezi fără greş a unor dregători ai noştri, pe care i-am pus în pâne şi care ne-au jurat credinţă. De trei ori ne-a rânduit Dumnezeu păstor în această ţară a Moldovei şi într-atâţia ani, cât am avut mila sfinţiei sale asupra noastră, nu ni s-a mai întâmplat decât o dată asemenea ruşine, atunci când Hâncu şi Durac s-au sculat asupra noastră cu armele. Dar Cel ce judecă bine a pedepsit bine, şi făptaşii şi-au primit osânda. Acum a doua oară Domnul Dumnezeu dă în mâna noastră pe alţi nelegiuiţi. Urmând pilda Hâncului şi a lui Durac, au purces pe aceleaşi căi. N-au apucat însă a făptui şi Dumnezeu i-a pus sub judeţul şi sub buzduganul nostru. Cercetaţi, vă rog, cărţile acestea pe care le-a dus la orheieni Lupu sulgerul. Aceste cărţi îndeamnă la răzvrătire şi la moartea noastră. Lupul sulgerul mărturiseşte fapta fără nici un înconjur. Va mărturisi cu gura lui şi în faţa cinstitului domniei voastre judeţ. El arată că a fost trimes de vel-vistiernicul nostru Vasile Gheuca şi de vel-jitnicerul nostru Georgie Bogdan, care şi ei au mărturisit. Cumpăniţi domniile voastre cum poate fi plătită asemenea faptă. Dumnezeu luminându-vă, ei vor primi osânda pe care o veţi hotărî.

Domnul îşi opri cuvântarea, oftând. Diacul cel mare se sculă şi înfăţişă înalt prea sfinţiei sale cărţile vinovate. De la înalt prea sfinţia sa trecură subt alte bărbi, care le măturau cu uimire ca şi cum ar fi vrut să le cureţe de colbul păcatului. Nu mai rămânea nici o îndoială; fapta era vrednică de grea osânda.

Domnul porunci vel-armaşului Fliondor să aducă pe Lupul.

Îndată sulgerul fu împins înlăuntru de doi slujitori siimeni cu săbiile scoase. Îl ţineau între ei cu mânile legate la spate şi cu fruntea adânc plecată. Era plin de tină, cu straiele rupte, cu barba încâlcită şi cu obrazul palid.

Înalt prea sfinţia sa mitropolitul îi porunci să vorbească. El ridică ochii fulgeraţi de groază, slăbi din mijloc şi căzu în genunchi.

— Slugerule Lupu, întrebă cu glas blând prea sfinţitul Dosoftei; mărturiseşti fapta ta, în faţa lui Dumnezeu şi a măriei sale?

— Mărturisesc, înalt prea sfinte. Am greşit.

— Ai dus cărţile plăsmuite?

— Le-am dus. Nu le-am ştiut a fi plăsmuite.

— Cine te-a trimes?

— Am mărturisit şi întăresc din nou. M-au trimes dumnealui Georgie vel-jitnicer şi dumnealui Vasilie vel-vistiernic. Mi-au dat şaptezeci de zloţi cheltuială şi mi-au poruncit unde să mă duc. Mi-au dovedit că ţara are să se scoale la îndemnul lui Dumitraşcu-Vodă, căci nu mai poate răbda asupririle şi birurile măriei sale. Eu m-am supus. Însă acuma înţeleg că am făcut rău. Pentru copiii mei care rămân cruzi şi fără ajutor, nu mă osândiţi să pier tânăr. Pentru dragostea de Hristos, iertaţi-mă!

Cinstiţii boieri nu se priviră. Părintele mitropolit plecă fruntea.

— Duceţi-l, vorbi el apoi lui armaş. Şi aduceţi pe biv spătar Milescu.

Slujitorii săltară de subsuori pe Lupul şi-l traseră după ei. Aprozii ţinură uşile deschise până ce intră Milescu, tot între săbii, însă cu braţele slobode. Era un bărbat uscat, cu nasul ascuţit şi barba roşcată. Aruncă o privire iute spre adunare, aţinti o clipă pe Vodă, apoi rămase palid, cu mânile căzute.

Prea sfinţitul Dosoftei înălţă iar cuvânt:

— Boier Milescule, răspunde cinstitului acestuia divan ce ştii despre cărţile care au fost trimese la orheieni în chip viclean, ca fiind din partea lui Dumitraşcu-Vodă?

— Am aflat că au fost trimese, înalt prea sfinte de doi boieri ai noştri. Nu ştiu când şi cum, căci eu n-am nici un amestec.

— Niciunul?

— Niciunul.

— Cunoşti această iscălitură?

— O cetesc, înalt prea sfinte, şi văd că este a lui Dumitraşcu-Vodă.

— Ş-o cunoşti drept a lui? Se spune că ar fi alcătuită de altcineva.

— Se poate, înalt prea sfinte. Se zice, pe cât am înţeles, că ar fi alcătuită de mine. Într-adevăr, având pană dibace, m-am îndeletnicit uneori, la petreceri, cu asemenea jocuri; însă nu ca să stric stăpânului meu şi ţării. Ca să fiu vinovat, trebuie să am ştiinţa lucrului. Iar eu mă jur pe sufletul meu şi pe al copiilor mei, ca şi cum aş fi faţă la judeţul cel înfricoşat de apoi, că n-am pus cu ştiinţă asemenea iscălitură pentru a vătăma stăpânului meu.

Logofătul Miron privi zâmbind spre hatmanul Sandu, apoi îşi înălţă privirile în bagdadie. Prea sfinţitul nedumerit de asemenea încurcată mărturisire se întoarse cătră Domn, aşteptând.

Duca-Vodă nu părea nici mişcat, nici atins, nici mânios. Îşi păstra stăpânirea de sine.

— Bine, zise el, cinstitul divan va judeca şi va chibzui. Să-l duceţi pe acesta la locul său şi să aduceţi pe fruntaşii faptei. Într-adevăr, adăogi el, în parte, cătră înalt prea sfinţitul; nici Lupul nu-l arătă şi nici nu-l ştie pe Milescu. Vinovat pare să fie, dar este şi îndoială. Vom face cum e drept şi bine.

De mult Neculai Racoviţă se frământa în locul său, dorind cuvânt. Acuma găsi prilej să se desfacă în sus, greoi şi pletos.

— Luminate Doamne, se grăbi el, se cuvine să lăudăm blândeţa măriei tale. Te rugăm însă noi toţi, care ştim câtă scădere aduc ţării asemenea răutăţi şi zurbale, să dai o pildă neînţelegătorilor. Mai cu samă, măria ta, alegând grâul de neghină, pe lângă viclenie, trebuie să loveşti şi răutatea, care cearcă să amestece pe cinstiţi oameni nevinovaţi într-o faptă, ca aceasta. Se poate ca Milescu să n-aibă vina care se spune: măria ta vei socoti. Iar dacă nu va fi fiind vinovat, pedeapsa celor care-l amestecă pe nedrept să fie mai aspră.

Domnul încuviinţă din cap, liniştit şi posomorit.

— Mulţămesc, grăi el, cinstitului boier pentru luminatele sale cuvinte.

Fliondor armaşul aduse între slujitori pe ceilalţi doi vinovaţi. Erau ş-aceştia cu mânile la spate. Pentru boieri, aceasta era semn fără sminteală, arătându-le de mai nainte înţelesul judeţului.

Gheuca era un om mai mult bătrân, firav, slăbănog şi spânatic. Georgie Bogdan, vel-jitnicerul, înfruntă pe cei de faţă cu privirile lui negre şi-şi repezi înainte barba scurtă şi creaţă c-o mişcare de dispreţ a buzelor. Era un om cunoscut pentru tăria şi semeţia lui şi avea mulţi duşmani.,

— Da, am trimes cărţile, răspunse el cu hotărâre la întrebare.

— Pentru ce ai săvârşit această rătăcire? întrebă părintele Dosoftei, privindu-l cu mâhnire.

— Înalt prea sfinte, iartă-mă dacă-ţi întorc vorba şi-ţi spun că n-a fost rătăcire. Căci fapta mi-am cugetat-o. Acest tovarăş de osânda al meu mi-a arătat în mai multe rânduri care sunt rânduielile pe care le scoale Domnia pentru pieirea acestei sărace ţări. Tablele vistieriei se lungesc şi se umplu; zlotaşii se pregătesc să cuprindă lumea şi s-o stingă cât a mai rămas, mai rău decât păgânii. După ciumele care au fost, asta-i una nouă. Şi ne-am gândit la această nebunie, să sculăm pe acei pământeni care au mai rămas cu inimă şi cu ruşine. Cei fără inimă şi fără ruşine pleacă nasul şi ne judecă acum. Dar eu nu cunosc alt judeţ decât al lui Dumnezeu, şi la el mă înfăţişez cu inima dreaptă.

— Şi cu scrisori plăsmuite, sărace Bogdane… adăogi cu voce moale Duca.

Jitnicerul încruntă sprânceana şi rămase privind în gol, fără a răspunde.

— Ce ai de mărturisit domnia ta, boierule? se îndreptă mitropolitul cătră Vasile Gheuca.

— Înalt prea sfinţite, eu cunosc prea bine pe Domnul meu şi ştiu care va fi milostivirea lui, răspunse cu prefăcută umilinţă vistierul. Eu sunt un biet om care le-am isprăvit toate. M-am spăriat de -o pedeapsă mai cumplită, când va fi să mă înfăţişez la judele meu cel mare, care este şi al înalt prea sfinţiei tale, şi al lui Vodă şi al tuturor. Văzând că mi se pune în mână cuţit ca să belesc ţara, l-am lepădat.

Privi spre toţi cu umilinţă, dar fără frică.

— Judecaţi-mă şi veţi da socoteală.

Vodă făcu semn. Slujitorii plecară săbiile şi luară în piepturi pe vinovaţi, scoţându-i afară şi lăsând în urmă o tăcere înlemnită.

Duca-Vodă suspină amar.

— Iată răsplata bunătăţilor mele, şopti el, ca şi cum ar fi vorbit sufletului său. Cinstiţilor boieri, urmă el, chibzuiţi cum veţi socoti că-i mai bine.

Atunci crezu de a sa datorie să se mai salte încă o dată dumnealui Neculai Racoviţă, unul dintre cei mai mari şi mai grei oameni ai Moldovei. Casa lui de lângă carvasara, la Sfântul Lazăr, era din piatră de Orhei zidită, cu pivniţi afunde. Şi credincioşi ai lui ţineau vama, cu condici, şi bună rânduiala, întru folosul Domniei.

— Slăvite Doamne, grăi el închinându-se, şi înalt prea sfinte, am auzit cu toţii cele mărturisite şi ne-am întristat. După cum şi dumnealui marele logofăt Miron, prea învăţat şi cuminte bărbat, îmi spunea, înainte de a intra aici la divan. – uşor este a făptui, mai greu este a osândi, – văd că măria sa, înainte de a pleca asupra acestor vinovaţi buzduganul său, cugetă cu creştinească milă. Fiind cătră măria sa vinovaţi aceştia, eu socotesc, boieri dumneavoastră, să-i dăm în mâna măriei sale.

Duca-Vodă, cu capul plecat pe-un umăr privea zâmbind pe Racoviţă. În cugetul său, da dreptate logofătului Costin. Racoviţă i se vădea cu mare ajutorinţă şi supus, deci nu putea să aibă amestec în prostiile altora. Pe lângă asta Racoviţă avea foloase de la vămile domneşti, foarte bine înmulţindu-şi starea. Deci nu putea să aibă amestec în faptele proştilor.

Boierii încuviinţară cu mare grabă propunerea, descărcându-se astfel de-o răspundere. Miron, de altminteri, şi prea sfinţitul Dosoftei arătară în cuvinte meşteşugite că aşteptau mult de la îndurarea domnească şi se alăturară şi ei părerii. Obşteasca hotărâre statornicindu-se astfel, diecii logofeţiei o scriseră cu pene de gâscă în condica cea mare, şi asupra vinovaţilor rămase atârnată sabia Domniei.

Încă nu se ştia ce hotărâre va lua Vodă, şi pe faţa lui închisă nu putea încă nimeni ceti. Mulţi din cei mai tineri erau încredinţaţi că vinovaţilor viaţa le va fi lăsată. Are un domnitor destule pedepse cu care poate certa pe boierii săi. înclina şi mitropolitul după inima sa blândă. Miron logofătul clătină din cap: nu se putea şti nimic.

După-amiaza aduse oarecare bucurie la curte. Toderaş Cantacuzin se înfăţişă ca să primească din mâna Domnului caftanul de vel-vistiernic şi Tudose Dubău pe cel de vel-spătar. Duca părea mai luminat la chip; pofti pe noii săi dregători şi pe ceilalţi boieri în spătăria cea mică la cafea şi ciubuc; se bucură de vremea bună şi de scrisorile de la capuchehaia sa din Ţarigrad, Cuparul cel bătrân, care-i aduceau dorite vorbe de pace, dar nimene nu-l putu face să-şi descopere gândul ascuns, în privinţa vinovaţilor.

Erau încă la acel sfat, în jurul filigenelor, când aprodul cel mare vesti că ava Paul franţuzul vine la scaun, ca să-şi ieie rămas-bun, având a-şi urma chiar de a doua zi drumul său la împărăţie.

Îndată Domnul îşi părăsi jilţul şi pofti şi pe boieri să vie cu el pentru a face cinste solului. Îi ieşiră lui de Marenne întru întâmpinare la scară. Duca făcu semnele de prietinie, poftind atât pe ava de Marenne cât şi pe soţul său franţuscanul părintele Guido, să binevoiască a se osteni până în spătăria mică. Vorbele acestor îndemnuri cuviincioase le rostea Miron logofătul, şi Duca zâmbi aşezându-şi oaspeţii în scaun, ca şi cum le-ar fi rostit el.

— Trebuie numaidecât să plece cinstitul sol? Se grăbeşte aşa de mult? Vremea nu-i împotrivă şi ar mai putea petrece în Iaşi, unde şederea sa face deosebită plăcere Domniei.

— Mulţămesc luminatului şi binecredinciosului prinţ… întoarse cuvânt abatele. Nu-mi pot prelungi şederea mai mult. Am să am încă poate bucuria să văd pe măria sa la Constantinopol, unde ştiu că se duce din când în când.

— Mergem într-adevăr din când în când, pentru nevoile ţării. Însemnează, prin urmare, că cinstitul sol are să petreacă mai multă vreme la Ţarigrad?

— Da, se poate să steie mai multă vreme. Socoate însă de a sa datorie să atragă luarea-aminte binevoitoare a măriei sale asupra împrejurării că el, umilit soldat al lui Hristos, deşi nobil de veche viţă, nu s-a bucurat de o anumită însărcinare diplomatică din partea marelui rege Ludovic, care l-ar îndritui să se cheme sol, ci se duce mai mult pentru treburile sale ştiinţifice, având a face anume comunicări Institutului.

— Într-adevăr, aşa este, încuviinţă zâmbind Duca-Vodă, acest lucru ne-a mai fost spus o dată de prea cinstilul avă franţuz; dar noi avem atâtea treburi, atâtea griji şi mai ales atâtea mâhniri în slujba ţării, încât ne poate fi îngăduit să uităm.

Domnul oftă şi privi întristat pe oaspeţii săi.

De Marenne înţelese că poate pleca. Se sculă în picioare şi ură prosperitate şi sănătate îndelungată slăvitului Domn.

— Rămân îndatorat prea cinstitului avă, răspunse Domnul, şi-l poftesc să-şi aducă aminte de noi şi să ne ierte dacă i-am greşit cu ceva. Să afle cuvioşia sa că ne-am îngrijit de plecarea cuvioşiei sale şi-i dăm slujitori care să-l petreacă până la Dunăre, pe unde va porunci cuvioşia sa, pe drumul care-i va plăcea; iar noi l-am îndemna să apuce drumul domnesc cătră Galaţi. Căpitan Brahă, cu cincisprezece slujitori, e rânduit pentru asta, având scrisoare domnească la mână, oriunde va ajunge să poată porunci găzduire pentru cuvioşia sa, spre a nu-i lipsi nimic. Ajungând la împărăţie, să nu uite ava de toate acestea şi să binevoiască a pomeni de ele unde va socoti de cuviinţă.

Cu ceremonie, de Marenne se despărţi de curte. Se închină el, se închinară boierii şi iar se închină el. Până la calul său, din proaspăt împodobit de sahaidacarul domnesc, îl petrecu Miron, căruia îi strânse mânile, încredinţându-l, cu ochii în lacrimi, că nu-l va uita în rugăciunile sale niciodată, pentru serviciul pe care i l-a făcut tălmăcindu-i sentimente şi gânduri nobile ale unui aşa de slăvit şi cuminte prinţ, cum se arată a fi Georgie Duca-Vodă.

În sfârşit plecă.

Domnul păru ostenit şi boierii se retraseră şi ei. Se mai întrebau care va fi hotărârea lui Vodă în privinţa vinovaţilor şi mai ales în privinţa contăşului de vel-jitnicer, pe care nu-l pusese încă pe umerii nimănui.

Înainte de a se întinde la hodină pe divanul său, în chilia din casele Doamnei, Vodă stătu de vorbă puţintel cu soţia sa.

Doamna îl ruga pentru o pricină. Slujitorii n-auzeau bine despre ce-i vorba, dar bănuiau că poate să fie în privinţa lui Gheuca, deoarece Gheuculeasa, vara măriei sale Doamna Anastasia, intrase la măria sa dis-de-dimineaţă. Doamna îndrepta o rugăminte repede şi moale cătră măritul său soţ; la care Vodă răspunzând aspru, ea începu a se tângui ş-a plânge cu lacrimi. Atunci Vodă o linişti cu vorbe blânde. Totdeauna acest mărit Domn şi acea bună Doamnă aveau obiceiul înţelegerii şi se închinau unul cătră altul cuviincios, chiar când nu-i vedeau slujitorii şi boierii.

— Se poate să le ierte capetele… murmurau cei care judecau împrejurarea cu urechile lipite de uşi, la pândă.

Măria sa hodini puţină vreme, căci nu-l iertau treburile. Chemă la sine pe unii din diecii vistieriei dându-le porunci tari. Apoi trimese răspuns armaşului să se înfăţişeze.

Fliondor veni numaidecât, căci îşi păzea necontenit ceasul şi porunca în odaia lui de sus. Dar Domnul nu-i vorbi despre ce se aştepta.

— Vel-armaşe Toadere, îi zise Vodă cu glas netulburat, dă poruncă să fie gata butca şi slujitorii, căci doresc să ascult în astă-sară sfintele rugăciuni la mănăstirea Goliei. Vesteşte pe cuvioşia sa Nectarie arhimandritul. Şi să mă întovărăşeşti şi domnia ta, stând lângă mine până ce ne întoarcem la Curte.

Cu slujitori şi facle de răşină, marele armaş duse pe Vodă până la mănăstirea cea mare a Goliei. Se grăbiră a veni şi unii din boierii care aflaseră de acest ceas de rugăciune al măriei sale. Domnul stătu neclintit în strana sa aurită, cufundat în rugăciune şi-n gânduri. Cuviosul Nectarie slujea cu înalt glas, având în jurul său sobor şi cădelniţând cu mirezme proaspete. Măria sa se umili în genunchi la cetirea sfintei evanghelii şi credinciosul său Fliondor şopti unora din preajmă că l-a auzit pe măria sa suspinând de trei ori.

În zvon de clopote, Domnul ieşi de la Golia la ceasul al treilea. Caii, purtaţi de paici, îl duseră în pas până la Curte, între făchii, având în jur slujitori şi îngrămădire de norod prost.

Porţile se închiseră cu zgomot în urma alaiului. Domnul însă nu trecu la somn ca-n alte zile. Atât la casa cea mare cât şi la cea mică, rămaseră lumini lucind prin perdele. Măria sa pofti pe armaş în odaia lui obişnuită de taină.

Slujitorii aşteptau în tindă. Dumnealui Toader Fliondor ieşi de la Vodă c-un obraz destul de mulţămit şi dădu poruncă să fie adus Ion Milescu.

— Să fiţi gata, adaose el, să-mi aduceţi şi pe ceilalţi.

Duca se plimba, după obiceiul lui, cu mânile la spate prin chilie şi era plin de năcazurile zilei pe care le pufnea din când în când în barba-i cănită. Sfântul Ion Gură de Aur, cătră carele Vodă se legase să-i clădească bun lăcaş în Beilic, nu-i îndeplinise încă slujba lui cătră Dumnezeu, pentru care fusese fierbinte rugat în sara aceea. Fără îndoială acolo în cer, în palatul de olmaz din grădinile raiului, el se înfăţişase la Marele Stăpânitor a toate şi sprijinea cu limba-i dulce-meşteşugită pe bine-credinciosul ctitor al mănăstirii sale. Curând bătrânul are să-şi încline barba şi are să deie deslegare: să fie după dorinţa robului nostru Georgie şi să nu i se scrie păcat în catastifele noastre.

Armaşul ciocni la uşă.

Vodă se opri şi se întoarse.

— Deschide, strigă el, încruntându-şi sprânceana şi rezemându-şi în piept barba. Lasă-mi aici pe vinovat, armase, şi aşteaptă dincolo poruncile mele.

Milescu intră slobod şi rămase la uşă cu fruntea coborâtă, în pâlpâirea luminărilor.

Vodă tăcu o vreme, privindu-l. După aceea făcu uri pas spre dânsul şi se opri iar.

— Milescule, îi zise cu glas domol, însă foarte hotărât; am stat şi am cugetat la fapta ta, punând-o în cumpănă înaintea lui Dumnezeu care ne vede, şi n-aş putea spune că nu te găsesc vinovat.

— Luminate Doamne, nădăjduiesc la bunătatea măriei tale, răspunse cu umilinţă boierul. Mila măriei tale se va sui ca o tămâie la scaunul dreptului judeţ şi va fi bine primită.

— Vom vedea, răspunse Domnul. N-am hotărât încă nimic.

Milescu se lăsă în genunchi, fără să înalţe ochii, şi păru copleşit de înfrângere.

— Ascultă, grăi Domnitorul, se poate ca în noaptea asta să nu te visez sub braţul lui Buga Sârbul şi soarele de mâni să-ţi lumineze ziua cu pace. Dacă va fi aşa, să te bucuri dar să ştii că n-ai scăpat cu desăvârşire. Deasupra ta va urma să atârne sabie, până ce Dumnezeu va hotărî să-mi fii de folos şi să te pot deplin ierta.

— Măria ta, îngână Milescu îndrăznind pentru întâia oară a-şi ridica pleoapele, ceartă-mă cum vei socoti, numai dăruieşte-mi viaţa. Dac-am păcătuit din prostie ori neştiinţă, pune-mă să răscumpăr.

Vodă trecu gânditor spre sfeşnice.

— Iată ce se poate întâmpla, se întoarse el deodată cu glas schimbat şi aproape şoptit. Se poate întâmpla să avem nevoie de pana ta care s-a dovedit dibace; să avem nevoie nu pentru fapte rele ca acelea în care eşti amestecat, ci pentru izbânda dreptăţii. Avem prietini în care nu ne putem pune credinţa; avem duşmani pe care dorim să-i cufundăm: s-ar putea să fii cândva de folos.

— Luminate Doamne, porunceşte. Viaţa mea-i în mâna măriei tale şi-ţi sunt rob.

— Încă n-a venit, vremea, răspunse Duca. În această clipă îngroapă în tine ce-ai auzit; şi uită, dacă doreşti să uităm şi noi. Să nu-ţi aduci aminte decât când va veni ceasul cu porunca; şi după aceea să uiţi iar. Altfel primejdia nu te ocoleşte.

— Cuvintele măriei tale au intrat într-un mormânt… vorbi repezit Milescu, bătându-şi pieptul. Doamne, mă rog să tinzi dreapta care m-a cruţat s-o sărut, mulţămind ca lui Dumnezeu.

Domnul îi atinse buzele c-un deget, apoi bătu în palme. Vel-armaşul deschise uşa.

— Ia şi trimite pe acest boier la locul său, porunci Duca, şi să se ştie că viaţa i-a fost cruţată. Dar rămâne închis până ce-i va veni altă îndurare a noastră.

Toader vel-armaş se retrase cu robul, îl încredinţă slujitorilor, apoi se-ntoarse pentru alte porunci. Vodă îl primi în picioare, cu braţele încrucişate pe piept, cu privirea-i posomorâtă din zilele cele rele. Fliondor înţelese că ceilalţi boieri zadarnic aşteaptă să urce treptele beciurilor. Totuşi mai rămânea o nădejde: să plătească numai unul pentru toţi, cu sânge. Acela putea fi Georgie Bogdan vel-jitnicerul, căruia semeţia nu se putea să nu-i doboare la urma urmei căpăţâna în pulbere.

— Vel-armaşe Toadere, zise Duca cu glas foarte liniştit; prin rânduiala cinstitului divan fiind hotărâtă pedeapsa cea mare vinovaţilor, noi ne-am milostivit pentru unul, a-i lăsa deocamdată viaţa. Pe ceilalţi suntem supăraţi că nu-i putem ierta. Să facem altfel, nu ne îngăduie grija de această sărmană ţară. Ai să-i scoţi deci mâni dimineaţă între slujitori la cişmea, în faţa porţii domneşti, şi acolo le vor cădea capetele pentru fapta lor. Iar ca să fie şi pentru alţii îngrozire şi norodului pildă, şi leşurile şi căpăţânile să rămână lepădate acolo până în sară. Atunci să îngădui neamurilor să le ridice spre a le îngropa la bisericile lor. Mă voi ruga şi eu pentru sufletele lor nădăjduind de la Dumnezeu deplină iertare pentru cealaltă a lor viaţă. Aşa.

Vel-armaş se închină în tăcere. Domnul trecu pe dinaintea lui. Păşi printre slujitori fără a-i privi şi se duse la odihnă. Curtea se cufundă în linişte. Târgul dormea fără lumini, subt un cer perdeluit de nouri. Dar de la Curte, prin întuneric şi tăcere, vestea tresări ca o dihanie zbârlită cu ochi de fosfor. Începu a alerga din uliţă în uliţă, din ogradă în ogradă, pufnind în geamuri, ciocănind la uşi. Trecerea ei era semn de moarte răscolind casele şi tulburând somnul binecredincioşilor fraţi creştini.

La al doilea ceas al dimineţii de sâmbătă, la poarta Curţii şi la Sfete Neculai cel Bogat era mare îmbulzeală, nu numai de norod prost, ci şi de neamuri. Veniseră în privelişte toţi, cu frică şi curiozitate. Stătea mai la o parte, în laturea bisericii, dar văzând toate, şi Alecu Ruset, cu Bârlădeanu în preajmă.

Bătură clopote în paraclisul turnului domnesc. Răspunseră cele de la Sfântu-Neculai, apoi se auziră şi altele mai depărtate, la Golia, unde Domnul era în rugăciune.

Siimeni stăteau înşiraţi în patru laturi împrejurul cişmelei de la poartă. Era o hazna de piatră, cu trei colţuri, având în trei feţe şuruburi de aramă prin care scânteia câte un arc de apă.

Vel-Armaş dădu poruncă înălţând toiag şi daulgiii bătură din tobe. Atunci ieşiră din Curte pe sub bolta turnului alţi slujitori, ducând între săbii pe cei trei osândiţi. înaintea lor umbla părintele Petre, duhovnicul cel bătrân de la biserica Dancului, în odăjdii. în urmă cu paloşul la umăr, Buga Sârbul, în strai roş.

Cum ajunseră la cişmea, părintele Petrea dădu osândiţilor crucea s-o sărute. Îndată ce-o sărutară, slujitorii îi cuprinseră şi-i dărâmară în genunchi. Buga îşi lepădă tunica-şi rămase cu braţele goale. Cu mişcări iuţi se dădu în dosul şi-n laturea lui Bogdan jitnicerul, cumpănindu-şi fierul. Era un gealat meşter, cunoscut şi la Ţarigrad. Ca şi cum ar fi fulgerat un disc, paloşul căzu descăpăţânând pe osândit. Trupul se prăvăli într-o parte ţâşnind şi bulbucind sânge. Capul merse de-a dura de câteva ori şi se opri cu ochii fioroşi clipind în soare.

Gâdea şterse repede fierul cu postav cârmâz şi-i cercetă de aproape ascuţişul. Trecu la vistiernicul Gheuca pe care-l desfăcu, într-acelaşi chip şi îndată, de capu-i palid şi mâhnit. Sări fără a mai cerceta paloşul, şi la Lupul, care se zbătea şi plângea în legături.

În această clipă două muieri începură a vorbi în apropiere de Ruset.

Una din ele, sprintenă şi cu fustă vişinie, avea a încredinţa celeilalte o taină.

— Ascultă şi bagă de samă, îi zicea ea; nu întârzia mult în Iaşi. Du-te la ale tale şi stai totdeauna cu pază. Nu mă uita şi vină cât de degrabă, dar să nu te ştie nici pământul.