XX.

Îl întâmpină pe domnul abate o mică ploaie de început de toamnă.

La acest popas Alecu Ruset dădu a se înţelege, mai mult printre închinări, câteva lucruri, pe care căpitanul Brahă, om blajin şi cuminte de şi încă tânăr, le primi cu deplină nepăsare.

Era vorba întâi de tovărăşia pe care o făcea domnia sa beizade părintelui abale. Socotise să meargă numai până la Huşi. Pe drum, având bucuria unui soare de toamnă aşa de frumos, s-a răzgândit, şi s-a hotărât să meargă mai departe, până la Galaţi. N-a văzut de mult apa Dunării şi vrea să se încredinţeze că nu şi-a schimbat faţa.

Lucrul al doilea privea celelalte tovărăşii ale părintelui abate. Toate se opresc la hotarul împărăţiei. Părintele abate se desparte acolo şi de drăgani, şi de căpitanul lor Brahă, şi de cei doi slujitori lioveni; şi nu mai rămâne decât cu franţujii lui. Au să-l primească ş-au să-l ducă mai departe oamenii serascherului de la Babadag, care a fost din vreme înştiinţat şi care îi va fi trimes fără îndoială la locul lor, pe celălalt ţărm dunărean. Astfel au fost totdeauna rânduielile împărăţiei.

— Iubite prietine, zise în franţuzeşte beizade cătră de Marenne; te rog să observi, fără a avea aerul, pe cei doi slujitori cu care ai venit de la Ieşi. Au înţeles, din ce spun eu căpitanului, că nu vor merge decât până la Dunăre. Mai înţeleg ei că-ţi voi ţine şi eu tovărăşie până acolo. Stau atenţi, cu capetele înălţate, şi se uită din când în când unul la altul. Dacă te-au întovărăşit în Moldova c-un plan, atuncea trebuie să păşească la îndeplinire şi să se dea pe faţă; ceasurile sunt numărate. Astfel vom afla şi noi ce legătură este între ei şi Domn.

— Mă întreb, domnule Ruset, ce legătură poate fi. Nu înţeleg nimic. Nici n-aş crede că m-au întovărăşit până aici cu gânduri ostile. Şi-au făcut necontenit datoria supuşi şi în tăcere, pândind în ochii mei mulţămirea, ca nişte câni.

— Domnule de Marenne, să nu intrăm în acest întuneric. Să stăm la intrarea peşterii şi să aşteptăm până ce duşmanii singuri se vor vădi la lumină.

— Bine, prinţule, să aşteptăm, încheie abatele oftând cu nemulţumire.

— Căci ora aceea aşa de plăcută, cu friptură aşa de bună şi cu vin aşa de gustos, îi era tulburată de viermele unei griji.

Aşezându-se iar în căruţa cu fân, abatele îşi trecu ziua între aceleaşi privelişti, interesante, priveghindu-şi buna stare a fiinţii sale.

Cel dintâi popas mare de sară îl făcură într-un sat, ferit între dealurile ţinutului Faldului. Sara veni repede, ca o negură care năştea din păduri, târându-se cătră ei. Coborâră la o gospodărie de creştin şi, într-o odăiţă cu fân aşternut pe jos, trimesul domnului de Colbert marchiz de Croissy se grăbi să-şi odihnească oasele. Era aşa de trudit şi-i era aşa de somn, încât îşi plecă tâmpla pe braţ cu sentimentul unei fericiri supreme, uitând cu desăvârşire orice griji şi bănuieli. Leagănul somnului însă i se dovedi îndată spinos, căci toate zdruncinăturile zilei i se întoarseră în fiinţă şi până târziu avu visuri rupte de tresăriri, socotindu-se încă în căruţa uşoară, pe hârtoapele drumurilor rele, ameninţat să fie repezit când spre stuhuri şi mlaştini, când spre zboruri de gâşte fantastice, care umpleau cerul într-un număr înspăimântător.

Căpitanul Brahă trimese oameni să caute cai de schimb. Ruset intră la hodină, lângă ava Paul, într-un târziu, după ce rânduielile drumului de a doua zi fură îndeplinite. Vâlcu Bârlădeanu se aşeză de strajă în uşă, aprinzând foc şi veghind cu slujitorii franţuji şi lioveni.

Ferestrele căsuţei erau cât pumnul; uşa de stejar era încuiată pe dinlăuntru. Pe fân, la căpătai, între el şi franţuz, Ruset îşi potrivi pistoalele şi sabia. Noaptea se petrecu în linişte. Dar spre ziuă se ridică un vânt iute de cătră asfinţit, aducând de la munte nouri. Iar când trupa se găti de plecare, începură să cadă stropi reci.

Ava Paul hotărând să meargă înainte, alaiul se alcătui ca şi în ajun şi ieşiră iarăşi la tract. Aveau de străbătut drumul până la Huşi în acea zi.

— Să ne rugăm lui Dumnezeu, zise abatele cătră prietinul său, să ne scutească de întârzieri. După cât am înţeles, în Moldova ploile sunt repezi şi scurte.

— Am întrebat pe Bârlădeanu, răspunse beizade, şi el şi-a spus cuvântul.

— Aşa este, prinţule, omul domniei tale are uimitoare cunoştinţi meteorologice, ca şi căpitanul Turculeţ. Poţi să-mi comunici şi mie părerea lui?

— Negreşit. Bârlădeanu crede că vântul are să contenească.

— Asta mă bucură; înseamnă că nu mai aduce ploaia.

— Dimpotrivă, domnule abate. Cu regret trebuie să-ţi comunic, că Bârlădeanu hotărăşte ploaie. Dacă stă vântul – zice el – plouă negreşit. Sunt nevoit să adaog că în ţara asta cad şi ploi lungi.

Abatele primi cu îndoială prognosticul. Dorinţa lui era alta şi, în chip logic, o atribui şi elementelor. Mai întâi nădăjdui că vântul nu va sta şi deci va purta nourii suri aiurea. Dar vântul se alină încet-încet. Şi pe măsură ce vântul contenea, spori ploaia. Era o ploaie cu totul alta decât în valea Siretului. Cenuşie, măruntă şi deasă, – şi, mai ales, stăruitoare. Sub dulamele lor de şiac, drăganii, împresurând căruţa, avură în curând înfăţişări de vedenii estompate. Dintre ei ava Paul nu-l mai deosebi nici pe Ruset, înfăşurat din creştet până la scări de mantaua-i largă. În curând nu mai văzu pe nimeni, căci se ghemui şi se strânse şi el ca un arici în dulama domnească; îşi acoperi picioarele, mânile şi ochii şi nu mai voi să ştie nimic de această lume, blăstămând-o.

Numai surugiul îşi mistuise cuşma lui frumoasă sub şa, ca să nu i-o ponosească apa cerului; şi, cu capul gol, cu ploaie şiroind în plete, urma să-şi îndemne telegarii din glas şi din puhă.

Din când în când, domnul Paul de Marenne desfăcea un colţ al învălişului în care se concentrase şi inspecta împrejurimea, nădăjduind o bruscă schimbare. Totdeauna însă braţul îi cădea descurajat şi jochii i se înălţau spre cer. „Se înălţau spre cer” îşi dădea domnia-sa bine samă că nu era decât o deşartă figură de stil. Cerul coborâse foarte jos, sprijinit pe dealuri, şi era alcătuit dintr-un fel de cenuşă udă. Zările se îngustaseră şi ele, apropiindu-se la o zvârlitură de băţ. Într-această lume vizibilă cu totul redusă, curgea apă în şiraguri de hurmuzuri fine, şiraguri dese, străpunse din vreme în vreme de săgeţi de vânt, Cât putea să dureze această situaţie? Nu se putea şti. Dura de un ceas ori două. Putea să dureze oricât, deoarece apa părea a curge dintr-o sită a nepăsării eterne. Animale şi oameni mergeau înainte în tăcere, încovoiaţi sub destin. Dar într-o vreme şi înaintarea deveni anevoioasă, din ce în ce mai înceată. Drumului îi crescuseră braţe şi căngi, care cuprindeau roţile căruţei şi copitele cailor. Pământul clisos se desfăcea cu plescăiri – şi calea începea să samene cu două brazde de arătură, întortochiate şi viermuite. În sfârşit se opriră, urmând ca locul să se desfacă şi să-i înghită. Ţiganul începu a bate în cai ş-a sudui c-o energie înfricoşată.

La porunca lui Brahă, doi oşteni descălecară şi puseră umerile la loitre. Căluţii se încordară şi izbutiră să tragă din clisa mocirloasă căruţa. O târâră pufnind şi gâfâind o vreme, apoi iar se opriră, cu moţurile dintre ochi şiroind de ploaie şi atârnând în glod.

Atunci Brahă, surugiul şi beizade ţinură un prim sfat, aplecând unul spre altul frunţile. Rezultatul acestui sfat îl simţiră îndată caii. Muşcaţi de harapnice şi îngroziţi de sudălmi. Se întinseră cu silinţi cumplite în ştreanguri, ajunseră într-un pisc rupt, coborâră într-o vale, şi acolo, în fund, se opriră ca într-o mlaştină, închizând ochii Ia lovituri şi aşteptând moartea. Surugiul descăleca în sfârşit şi le dădu ocol. Se scărpina lângă ureche şi-i admira. Tremurau din toate încheieturile, aburind în ploaia nemilostivă.

Urmă al doilea sfat. Domnul abate desfăcu apărătoarea întărită de curgerea apei şi făcu loc unui ochi desnădăjduit. Alecu Ruset veni lângă el şi se aplecă în şa. Ca să fie auzit, crezu de trebuinţă să ridice glasul:

— Domnule abate, se pare că am ajuns într-o poziţie destul de grea.

— Văd, prinţule, de şi mă folosesc numai de jumătate din mijloacele mele vizuale. Ce-i de făcut?

— Mărturisesc că nu ştiu. Totuşi ţiganul crede că are o soluţie. Capul său, udat de ploaie, s-a păstrat mai rece decât al nostru. El pretinde că domnia ta ar trebui să coborî şi să urmezi drumul călare, în şaua lui.

— Dacă se poate asta, să încercăm. El însă ce va face?

— El rămâne aici, aşteptând sfârşitul lumii. Până atunci noi poate izbutim să ne salvăm într-un adăpost.

— Bine, primi domnul abate, să ne supunem acestei inspiraţii.

Calul fu scos dintre ştreanguri, ava franţuz fu aburcat în şa şi-n scări. Căruţa, cu trei cai şi surugiul, rămase în mlaştina văii şi ceilalţi porniră la deal, nădăjduind întru mila celui care are totdeauna grijă de zidirile sale.

Într-acea zi ar fi trebuit să ajungă la târgul Huşilor. Acuma însă nu se mai ştia unde vor ajunge. La capătul lumii, la sfârşitul vremurilor, orişiunde era cu putinţă printr-o minune; negura de apă îi închidea de pretutindeni, purtându-i, cu mişcare de broască ţestoasă, în necunoscut, sau ţinându-i pe loc ca să frământe un pământ descompus în elementele-i primare.

— Aş voi să întreb unde mergem, vorbi într-o vreme cu disperare domnul Paul de Marenne; însă nu îndrăznesc. Ploaia îmi umple gura de apă.

— Într-adevăr, domnule abate, asta-i tot ce poate fi mai displăcut. Totuşi întreabă. Îţi voi răspunde că nici eu nu ştiu.,

— Să fie cu putinţă, prinţule? Nu se găseşte în apropiere un târg, ori un sat? ori măcar o fermă?

— Domnule abate, lămuri râzând beizade Alecu, tătarilor le plac orizonturi deschise. Pământenilor, dimpotrivă, le plac pădurile, deoarece îşi pot adăposti în ele avutul, şi viaţa. Tătarii arzându-le, ca să deschidă zarea, oamenii s-au retras, cătându-le mai înlăuntru. Păduri şi sate s-au împuţinat: aici domneşte lege de pustie şi de pradă. Totuşi sper să găsim un han. Tovarăşul nostru căpitanul Brahă mă încredinţează că pe aici pe undeva, dacă nu se va fi scufundat.

De Marenne crezu şi el de cuviinţă să râdă; însă, cugetând puţin, simţi în sine o mustrare pentru asemenea absurditate. Elementele nu cunosc această aptitudine specială omului, şi nepăsarea lor severă devine activă în faţa blasfemiei. Găsi sub râsul său realitatea, adică o tristeţă umedă ş-o foame neliniştitoare.

— Ce facem, în privinţa prânzului, prinţule? întrebă el cu glas înăbuşit.

Beizade Alecu îşi arătă iarăşi dinţii, ceea ce era fără îndoială un semn de nebunie. Abatele îşi trase peste obraz gluga şi urmă a călări la pas, în tăcere.

Târziu, la un ceas pe care nu-l putea socoti, auzi lătrat de câni. Era un semn al lui Dumnezeu; singura aspiraţie a vieţii lui găsea în sfârşit o izbăvire.

— Prinţule, aici să fie hanul de care mi-ai vorbit? tresări el, aprig.

— Aici, domnule abate.

Mirându-se că tovarăşii săi n-au bucuria lui, abatele îşi îndemnă calul cu călcâiele. Dar, ca şi oamenii, nici calul nu părea grăbit. Urmă a călca încet ş-a luneca prin pământul desfundat cu aceeaşi resemnare a fatalităţii, până la şandramaua neagră, care acoperea ziduri de cetăţuie.

Lumea dinlăuntru stătea închisă cu drugi şi zăvoare. Căpitanul Brahă bătu în porţi. Printr-o ferestruică zăbrelită, un cap holbat ii cercetă şi puse întrebări.

— Slujba Domniei! strigă Brahă, Zăvoarele scrâşniră. Sub bolta dinlăuntru stăteau grămădite cară cu poveri. Negustori turci înălţară capetele, ca să vadă pe musafiri. Între boi şi-ntre roţi, cărăuşi pământeni ospătau pită şi brânză. De Marenne îi socoti deplin fericiţi.

Stăpânul locului era un om uscăţiv, cu obraz mongolic şi bărbuţă căruntă. Purta anteriu şi cealma de culoare întunecoasă, albastră. Era cel dintâi oriental pe care-l vedea domnul Paul de Marenne. Îl interesă felul lui de a se închina cri gravitate, ducându-şi mâna dreaptă la inimă, la buze şi la frunte, oferindu-i cu asemenea gest mut toate însuşirile fiinţii sale.

— Aş dori mai degrabă odihnă şi mâncare, zise de Marenne cătră Alecu Ruset. N-am ce face nici cu inima, nici cu vorba, nici cu ştiinţa lui.

— Să-i cerem, răspunse liniştit beizade, şi ne va da poate, dacă cei care au căzut înaintea noastră n-au istovit totul. După cât ştiu, căci am mai poposit aici şi l-am mai văzut, acest jidov de la Crâm are numele Zeida.

— Aşa mă chiamă, stăpâne, răspunse hangiul, auzindu-şi numele rostit.

— Răspunde, omule, dacă se găseşte aicea foc, să ne încălzim şi să ne zbicim de ploaie…

— Se găseşte, stăpâne.

— Dacă avem unde ne odihni…

— Am o casă mare, stăpâne. În care poate încăpea toată lumea.

— Pân-acuma-i bine. Mai răspunde dacă ne poţi da de mâncare.

— Se poate şi asta, măria ta. Căci aceşti negustori de la Anatolia, fiind de legea lui Mahomet, mi-au mâncat numai lumânările de seu, pe care le-am topit ca să le fac lor scrob cu ouă. Fiind opriţi a bea vin, s-au mulţămit cu apă. Eu asta niciodată n-am putut înţelege la dânşii şi nu ştiu ce cap a avut prorocul lor. Iar cărăuşii îşi au mâncare de-acasă, ca totdeauna. Aşa că, din mila lui Dumnezeu, se găseşte cât poftiţi şi ce poftiţi. Eu nu mă feresc de câştig şi banul boieresc îmi place.

Zeida râse cu prietinie lui de Marenne, înţelegând foarte bine ce-i explica Ruset, de şi pentru întâia oară auzea limba franţuzească.

Hanul avea o singură odaie mare, în care se putea îngrămădi o parte din drumeţi, pe rogojini întinse în lungul păreţilor. Ruset încerca să facă pe franţuz a înţelege că un pat cu polog nu s-a văzut niciodată pe aceste meleaguri. De Marenne era însă prea mulţămit că Dumnezeu i-a îngăduit să ajungă până la această arcă a lui Noe, şi, aşteptând mâncarea, binecuvânta focul de sub horn, ca cea mai mare mângâiere a clipei prezente. Îşi lepădase mantaua şi se destindea cu scâncete de satisfacţie în bătaia pojarului.

— Ce om admirabil şi binefăcător al omenirii e acest Zeida al dumneavoastră, observă el. Cu primejdia vieţii se aşează în pustie, pregătind foc, odihnă şi mâncare.

— Foc, odihnă, mâncare şi vin, completă Ruset.

— Într-adevăr, cu atât mai mult îi mulţămesc şi cu atât mai mult îl admir. Îmi închipui că e un protejat al cerului ori are mijloace deosebite de apărare.

— Că-l ocroteşte Dumnezeu, domnule abate, nu rămâne îndoială: poporul lui de mult a făcut în această privinţă contract cu Iehova. Însă ştie să se şi apere, trăind în înţelegere şi cu oamenii cinstiţi, şi cu ceilalţi. Tuturora li-i de folos. Iar banii pe care-i agoniseşte nu-i ţine aici, îi trimete c-un fecior ori c-un frate la Iaşi, în sama zarafului lor Mindila, la carele din când în când şi eu mă duc nu ca să dau, ci ca să iau. Iau bani puţini pentru juvaeruri bune, – ceea ce dovedeşte că şi acel Mindila e un binefăcător.

— Cunoaştem instituţia şi ştim şi noi a ne folosi de ea, zâmbi abatele.

Zeida umbla cu repeziciune, pregătind ţigle cu buturi de berbece. Găsi vremea să lepede şi-un cofăiel de vin în preajma, unor oameni trudiţi şi însetaţi. Ca şi cum n-ar fi vrut să fie băgat în samă lăsă pe colţul vetrei pită de grâu ş-un burduf cu brânză. Străchini n-avea, cuţite n-avea, mese n-avea, lumânări de seu nu mai avea, cu toate acestea abatele nu-şi aducea aminte să fi fost vreodată în viaţa lui mai mulţămit decât în acel ceas.