XVI.

Mare masă domnească.

După poruncile cu străşnicie date şi după înţelegerea dintre Domn şi hatmanul său, a doua zi, nu părea nimic schimbat în Curtea Domnească. Toate întâmplările nopţii rămăseseră parcă ale altei lumi, într-un domeniu de lună imaginară. Rămăseseră mai ales în mintea lui Duca-Vodă; dar pe chipul lui nu se putea cunoaşte nimic. Ţinând şi respingând în el orice semn al supărării, se îngriji dis-de-dimineaţă şi de aproape de tot ceea ce privea ospăţul întru cinstirea solului franţuz.

În al patrulea ceas, armaşul, adunându-şi iarăşi slujitorii şi coconii cei tineri, porni spre gazda minoriţilor arătând târgoveţilor fantazia şi încurând caii cu meşteşug, stârnind deasemeni multă pulbere, cât părea că ninge cu cenuşă pe unde treceau acei călăreţi. Iar mai ales muierile bătrâne, spăimântate ca la o zi de apoi, stupeau după dânşii şi-şi făceau cruce.

La umilita gospodărie a părintelui Guido se opriră, înconjurând butca de mai înainte adusă, cu patru cai şi cu slujitori robi. Slujitorii purtau straie după moda ţarigrădeană, cepchene cu ceaprazuri şi şireturi, iar caii, hamuri Împodobite cu sârmă de argint. Domnul Paul de Marenne ieşi cu gravitate din cerdacul încununat cu viţă, având alături, în dreapta sa, pe pater-praefectus. Îi erau straiele scuturate de colb şi călcate cu îngrijire; şi împrumutase ceea ce-i lipsea în îmbrăcămintea de ceremonie, un guleraş şi mânicuţi de horbotă, de la gazdele sale. Deşi călugăr închis în mantie şi rânduieli aspre la mănăstirea sa, abatele era şi om de lume şi, neuitând pe Dumnezeu şi jurământul, ţinea socoteală de oameni. Ţinea socoteală şi de plăcerea sa. De aceea, se bucură văzând şi pe Alecu Ruset, care tocmai atunci se arăta, când cuvioşia sa ieşea în uliţă. Şi zâmbi, luminându-i-se ochii şi aducându-şi aminte de noaptea petrecută la Griga şătrar. Trecătoare ceasuri – pe care le-ar fi dorit să steie.

— A, nu se poate! şopti el lui Ruset, întâmpinându-l, strângându-i mânile şi aducându-i aminte cu melancolie de ulcioarele lui Matiaş. Fugit irreparabile tempus…

— Adevărat. oftă cu nevinovăţie bunul pater Guido; am îmbătrânit, respectabile domnule abate, în această datorie a credinţii mele şi am nevoie de braţul unui tânăr, ca să mă pot urca în butcă, lângă domnia ta.

Alaiul se mişcă la pas, pe uliţile cotite, şi în curând fu înconjurat de o droaie de copii, unii desculţi, alţii cu capul gol, cei mai mulţi cu obrazurile şi cu boturile nespălate. Fiind vremea poamelor ş-a nucilor, stigmatele acestea erau fireşti şi nu dovedeau atât neîngrijirea muierilor, cât lipsa de garduri la livezile din apropiere, ori bielşugul acestor livezi şi nepăsarea stăpânilor lor. La copii se adaoseră şi oameni mari, în straie nu tocmai întregi, însă într-o deplină veselie, deşi era un ceas de dimineaţă. Erau nemernici fără căpătâi, ori mişei ai târgului, care se luau aşa, din obicei, după adunare de oameni, nădăjduind într-o îngropare ori într-un praznic.

La porţi ieşeau în rând mahalagii, oameni aşezaţi şi gospodari, cu muieri şi copii, privind neclintiţi şi cu ochii rotunzi butcii şi ceata de călăreţi. După ce-şi strâmbau capetele multă vreme, îşi închipuiau c-au lăsat-o să treacă şi-şi făceau felurite întrebări, răspunzând cu felurite presupuneri. Cea mai bună, mai sigură şi mai potrivită judecată a fost a femeilor, căci soarele nu suise încă la amiază şi prin târg începu să umble zvon despre peţitori pentru domniţa Catrina.

Desfăcând de mişei şi de copii alaiul cu ajutorul harapnicelor, slujitorii îl lăsară să intre pe poarta cea mare şi-l primiră, înşiraţi pe două rânduri, până la scara casei Domnului. Acolo Duca-Vodă însuşi coborî trei trepte, având în urma sa boieri, şi primi cu bunăvoie pe ava franţuz şi pe însoţitorul său.

Domnul avea în spate ca baniţă şi în cap cucă cu întreit surguci. La cheutorile straiului îi sticleau bumbi împodobiţi cu rubinuri. Se purta falnic şi cu mişcări cumpănite. Logofătul Miron pofti bună-venire oaspetelui străin pe lătinie, având şi el în glas şi-n înfăţişare semeţia cuvenită celui mai mare boier al ţării, deşi era încă tânăr.

Urcând scările, de Marenne găsi sus binecuvântarea înalt prea sfinţiei sale părintelui Dosoftei. I-o dădu înălţând braţul drept, fără mândrie. Se simţi deodată câştigat de figura aceea cu ochii mari, cu obrazul smead şi pălit de vegheri, umbrit de camilafca neagră ca de o întristare. „Iată un lucru la care nu m-aşteptam, cugetă domnul de Marenne. Căci mie îmi plac prelaţii dârzi, care ştiu să poarte sabie pentru Hristos. Sunt însă primejdioşi la discuţii, într-o ţară străină, mai ales, îl prefer pe acesta.”

Părintele Dosoftei era îndeosebi bucuria lui pater Guido Celeşti. Adeseori mitropolitul îi îngăduia intrarea la el şi amândoi se pierdeau în grădinile credinţii, oprindu-se la izvoarele de adevăr ale trecutului şi adăpându-se îndelung.

— E o băutură ascetică, spuse enigmatic de Marenne.

— Într-adevăr, răspunse cu căldură părintele minorit. Şi beţia ei ne incintă aşa fel, încât sfinţia sa rosteşte şi stihuri ale regelui David, tălmăcite de el în limba ţării.

— E curios, într-adevăr; mie îmi plac însă mai mult ulcioarele.

Acest răspuns rămase cu totul întunecos pentru blajinul franciscan. Nu pricepea la ce carte şi la ce pasagii fratele său întru credinţă făcea aluzie şi se simţi umilit, păstrând, ruşinat, tăcerea.

Domnul pofti pe oaspeţi la masă. Aşezându-se Ia locul de cinste, arătă abatelui scaun la stânga sa. Mitropolitul i se aşeză la dreapta. Logofătul cel mare Miron Costin fu rânduit lângă franţuz, ca să-i deie lămuriri şi să-l încânte cu vorbe meşteşugite, cercând a-i pricepe din subînţelesuri solia tainică. Iar pater Guido, având încă o dată bucurie de vecinătatea mitropolitului, se fericea ca de-o rânduire cerească şi ca de-o răsplată a muncilor şi a jertfelor sale în slujba Mielului lumii.

Ospăţul avea loc în odaia cea mare a spătăriei. Era o sală împodobită c-un mic iconostas şi cu trei candele în colţul răsăritului şi cu mărcile ţinuturilor Moldovei zugrăvite de jur împrejur pe păreţii albi. În dosul jilţului lui Vodă, unde se ţinea spătarul Ion Milescu, se afla încă o zugrăveală proaspătă a armelor lui Duca, pe scut rotund. Alte podoabe nu mai erau, afară de perdele de buhur roş la ferestre şi la uşă. Masa era însă toarte bine împodobită cu blide şi tacâmuri de argint. Lui de Marenne îi plăcură îndeosebi furcuţele cu doi colţi, – lucru nu prea obişnuit la prinţii timpului. Stolnicul începu a servi şi cuparul a drege, – ajutaţi de boierii lor de al doilea şi al treilea rang.

Între bucate, de Marenne regăsi cu plăcere sarmalele, care atât îi plăcuseră la gospodăria răzăşului Lăzărel. Vinul nu i se păru tot atât de bun.

Stolnicul punea înaintea lui Vodă vasul de argint, cu felul de mâncare rânduit, ridicând capacul, şi cu lingura lui gusta. în văzul tuturora. Deasemeni cuparul, dregând, sorbea credinţa din cupa aurită şi pe urmă o aşeza înaintea stăpânului său. La cea dintâi cupă pe care Duca-Vodă o înălţă la slăvitele lui buze, trăsni un săcăluş sub ferestre, cutremurând încăperea. De Marenne tresări şi boierii se veseliră în bărbi, privindu-se cu coada ochiului.

Îndată după ce Vodă gustă din vin a treia oară, la al treilea rând de mâncări, alt zgomot porni, c-o larmă amestecată de tunete şi fluiere.

Erau ţipete de disperare parcă ale unei dihănii, în care cineva dădea lovituri de buzdugan cu învierşunare. Fu rândul abatelui de Marenne să zâmbească, recunoscând faimoasa meterhane ţarigrădeană, cu tobe şi multe flaute.

Boierii mâncau bine, ca şi Vodă, şi se pricepeau să ostenească braţele cuparilor. Asta-i plăcea lui de Marenne. Îi plăceau şi straiele de modă leşască de catifea şi mătasă. Armele erau însă orientale, cu încrestături de sidef, argint şi aur. Îi plăcu fala Ţifescului, care, adresându-i peste masă câteva vorbe greceşti, păru a-l întreba dacă-i place junghiul lui cu mănunchi de fildeş şi teacă de piele de şarpe. Era într-adevăr o lucrătură delicată şi de preţ, pe care abatele o cântări în vârfui degetelor.

— Prea cinstite logofete Miroane, se bucură boierul Ilie, văd că-i zâmbeşte lui ava lucrul pe care i-l arăt. într-adevăr, mă costă preţ de doi harmăsari. Spune-i pe lă-tinie că i-! dăruiesc lui.

— Memento! memento! îngână şi el cu patos, în urma logofătului Costin, privind cu fudulie în jurul său.

— E un dar regesc, răspunse de Marenne, atins. Ce dar aş putea întoarce acestui nobil, eu, care am fost prădat de toate şi mă găsesc sărac ca Iov?

— Plăcerea mea e destulă răsplată, răspunse Ţifescu c-un ton care amintea în închipuirea lui, pe strămoşii săi de la Bizanţ.

— E un bărbat încântător, mărturisi zâmbind abatele lui logofătul Costin.

— Negreşit, domnule abate. Avem şi lucruri care plac, în biata noastră ţara,

— Le ştiu preţui pe toate, domnule logofăt.

— Nu mă îndoiesc. Ar fi trebuit să cunoşti între noi, domnule abate, pe acel moldovan care a dovedit o ambiţie necunoscută la alte neamuri. La hotarul ţării cătră munteni, la un pod peste o apă care se chiamă Milcov. s-a întâinit cu un cunoscut al său din ţara vecină, pe care l-a provocat la un duel: nu însă cu spadele, ci cu oalele de vin…

— Asta şi mai mult îmi place, se grăbi să-l încredinţeze de Marenne, Şi care a fost. rezultatul? Mă interesează nespus.

— Biruinţa a fost de partea noastră, domnule abate. S-au luptat din oale, bând cu putere, până ce duşmanul a căzut înlemnit, şi l-au dus soţii săi pe braţe. Iar pe omul nostru l-au lăudat toţi şi Vodă l-a făcut nobil. Avem slăbiciunea să ne mândrim şi cu asta, domnule abate.

— Aprob că a fost făcut nobil, se bucură de Marenne. Fapta lui e o virtute.

— Epigrama domniei tale o primesc cu fruntea plecată, domnule abate. Am ajuns într-adevăr aici. Odinioară, părinţii noştri au ţinut sabia în mână şi-au fost destul de vrednici să biruiască pe necredincioşi. Pari a mă privi cu mirare, domnule abate, neputându-ţi închipui o mărire trecută, când ai în faţă cele de azi. Totuşi săraca această ţară a avut cândva oameni care n-au ruşinat-o, fiind cu adevărat urmaşi de descălecători de la împărăţia Romei.

Deodată acel boier mândru, înfierbântându-se, intră în istorie, ştiinţă şi teorie, ca să puie probe înaintea nedumeririi nobilului francez. De Marenne nu era numai nedumerit, ci cu totul neîncrezător. Nimic în acest hotar barbar nu putea aminti măreţia fiilor lupoaicei. „Manie de savant şi basme de necrezut, cugeta el, ascultând distrat pe tovarăşul său.

Adevărat, vremea a arătat că învăţatul logofăt avea dreptate; însă mai multă dreptate avea abatele, căci chestia nu-l interesa deloc. Mai avea dreptate din pricină că logofătul nu-i era tocmai simpatic, pentru o pricină de care se năcăjea să-şi aducă aminte. În sfârşit, întâlnind privirea Iui beizade Alecu, se lămuri: Acesta-i arătase pe Miron drept unul din uneltitorii căderii lui Vodă Antonie. Iată, ş-aceasta i se părea cu totul deosebit de năravurile apusene. La aceeaşi masă erau aşezaţi şi alţii care uneltiseră acea duşmănoasă lucrare. Era Buhuş hatmanul; era însuşi Vodă Duca. Totuşi beizade Alecu stătea în faţa lor, zâmbind prefăcut. Şi nici în taină n-avea braţ înarmat pentru moartea lor. Acţiunea acestor discipoli bizantini era mai puţin directă şi mai puţin brutală; însă veninoasă şi ascunsă, ţintind să se asimileze lui Dumnezeu şi destinului.

Logofătul Miron, văzând că străinul se interesează de Buhuş, i-l înfăţişă drept unul dintre cei mai viteji oameni ai timpului. Încălecând până la aceşti ani ai bătrâneţii şi bătând tare cu sabia, era în renume mare la turci. Făcuse isprăvi de mirare în războiul leşesc şi-n cel căzăcesc. Aşa i-a fost dată lui vitejia, ca un dar al firii. Unii poartă în ei o inimă de leu; alţii de iepure.

Meterhaneaua izbucnindu-şi iarăşi tunetele şi larma un răstimp, logofătul Miron putu lăsa în pace pe ava franţuz, dându-i răgaz să observe în voie pe Domn, care de câtva timp îi atrăgea luarea-aminte. Fără să pară, de Marenne înţelegea că se petrece ceva, de şi nu ştia bine ce. Domnul, grav de obicei şi încruntat, avea cătră unii boieri ai săi o nuanţă de bună dispoziţie şi deosebită bunăvoinţă. Se întorcea des cătră spătarul său, care-i stătea îndărătul jilţului, apoi spre vistiernicul Vasile Gheuca, pe care şi-l aşezase în faţă, de cealaltă parte a mesei. Părea a le adresa şi glume, ceea ce mira şi pe Miron logofătul. Iar cei doi boieri schimbau priviri, din care nu radia bucurie pentru o atât de înaltă favoare.

Într-această bună dispoziţie, Duca rosti cuvânt de salutare pentru oaspete şi ascultă cuvântul de răspuns. Şi, fără să se grăbească, mâncă până la cea din urmă îmbucătură baclavaua sa cu miere şi cu migdale. Apoi sparse ospăţul, poftind pe musafiri la cafea, în divanul cel mic.

La uşile odăilor şi la intrarea cea mare păzeau siimeni, în frumoase straie roşii cu brandenburguri albastre, având sabia la mână şi pistoalele în soleafuri. Măria sa schimbă puţine, cuvinte cu Toader Fliondor armaşul; apoi veni cătră mitropolit.

— Înalt prea sfinte, dacă dumnealui ava franţuz doreşte, după cât mi-ai spus, şi are plăcere să vadă pe Doamna Anastasia, să trecem cu el în casa cea mică, luând cu noi numai pe înalt prea sfinţia ta, pe Miron logofătul şi pe pater-praefectus. Noi bem cafeaua acolo. Doamna ne-aşteaptă. Iar cinstiţii boieri, ridică el glasul, au să binevoiască să adeste aici, îndeletnicindu-se, pe lângă cafea, c-o vutcă tare bună de vişine, pe care le-o trimite Doamna. Poftesc pe cinstitul vistiernic să fie el mai mare peste acest mic divan, până ce ne-ntoarcem noi. Nu lipsim decât un pătrar de ceas; şi întorcându-mă, am să dau o veste.

— Vodă are bun chef astăzi, observă dumnealui Ţifescu. Trebuie să-i fi venit plăcut răvaş. Şi nu m-aş mira aflând că se va fi rânduit ceva de cătră capuchehaia măriei sale, la Ţarigrad, pentru hătmănia Ucrainei.

— Eşti aproape de adevăr, Ţifescule, răspunse pe jumătate serios hatmanul Buhuş. Cazacii de peste Nistru, cât i-a cuprins împărăţia după războiul din urmă, cer la înalta Poartă hatman.

— Ştiam eu că altceva nu poate să fie.

— Totdeauna m-am mirat, Ţifescule, de repeziciunea cu care pătrunzi treburile politiceşti.

Râzând grav numai el singur, hatmanul se grăbi să urmeze pe Domnul său. O clipă se opri în foişor, amintindu-şi că mai are o datorie. Cu râsul pierit, coborî el însuşi la slujitorii care ţineau porţile şi dădu căpiteniei lor, în patru ochi, cuvenita poruncă.

Vodă intră la Doamna Anastasia cu tovarăşii săi şi cu oaspetele. De Marenne se văzu într-o odaie destul de joasă, cu divanuri acoperite de scorţuri şi măsuţe înflorite cu sidef, pe care abureau cafelele, în filigene turceşti. Doamna, gătită cu rochie lungă de catifea, în roşul grenadelor, cu blăniţă de samur la gât şi la mânici, dreaptă, albă la faţă şi încă frumoasă şi cu părul lung negru, îşi primi cu fruntea plecată musafirii.

Sărută mâna iui Vodă ş-a părintelui Dosoftei, se înclină în faţa lui de Marenne ş-a celuilalt papistaş, fără să-i privească. Abatele făcu asupra ei, c-un gest plin de nobleţă şi cuvioşie, semnul binecuvântării, înturnându-l apoi, deosebit de amabil şi zâmbitor, cătră domniţa Catrina.

Era cam micuţă domniţa, însă bine legată în formele-i rotunjoare. Purta un costum ca ş-al Doamnei, şi, ca şi maică-sa, avea o pieptănătură bogată, sporită, peste cununiţa de mărgăritare, c-un puf de struţ. „Ochi dulci”, aceasta fu caracterizarea pe care-o găsi în prima clipă de Marenne. Ochii erau dulci şi umezi, însă gura era sensuală şi voluntară. „Adevărul e aici, judeca abatele, nu în ochii înşelători.”

Glasu-i avea un sunet îndrăzneţ. De Marenne fu surprins auzind-o că-i vorbeşte în limba lui. Vodă încruntă sprânceana. Copila nu rostise însă decât câteva cuvinte de salutate. Nu mai spuse nimic, tot timpul cât se bău cafeaua. Era însă în ochii aceia ceva deosebit, care scânteia spre străin, intermitent, ca şi cum s-ar fi închis şi s-ar fi deschis pleoape de pisică. „Interesanţi, aceşti ochi de smoală lucie”, zâmbea în sine de Marenne, contemplându-i prin aburul parfumat al cafelei.

Se sculă de la locul său, ca să admire, pe-un scrin, o răcliţă persană de fildeş, lucrată mărunt şi filigranat. Când îşi plecă nasul asupra ei, simţi în nări mireazmă de ulei de dafin. Domniţa Catrina era alături.

— Frumos lucru, zise el, privind mai mult spre fată decât spre răcliţă,

— E un odor vechi al meu, răspunse domniţa. Îl am în dar de la bunică-mea, Doamna lui Istratie-Vodă.

De Marenne aprobă din cap, cugetând cum să întocmească fraza lui meşteşugită, în serviciul lui Alecu Ruset.

— Cum o chema?

— O chema ca pe floarea al cărei parfum îl simţim. Eu îi spun mamei că aici e închis sufletul bunicăi şi ea râde. Domnia ta ce spui?

— Pot spune, prinţesă, că ai mai multă dreptate decât îţi închipui.

În aceeaşi clipă ochii fetei se înăspriră. De Marenne, foarte atent la ce se petrecea în juru-i, înţelese pricina. Domnitorul se aplecase spre Anastasia-Doamna şi-i şoptise câteva cuvinte, îndată ce observă pe străin trecând spre Catrina. Se întorsese apoi spre urechea lui Buhuş cu alte şoapte. Hatmanul se ridicase greoi din jilţ şi venise la spatele Doamnei. Poftită să se scoale, Anastasia-Doamna se mişcă zâmbind spre franţuz, urmată de fratele său. Ca şi cum ar fi voit să se răcorească mai la o parte, se aşezară oftând în scaune, de o parte şi de alta a fetei. Îndată, la spatele lor, sosi şi Miron logofătul, iar Domnul se pregăti şi el să se alăture acestui sfat nou.

— Ce zice domnul abate? întrebă cu interes Anastasia-Doamna.

— Vorbim despre sufletul bunicăi. răspunse Catrina.

Doamna rămase cu gura deschisă şi cu ochii holbaţi.

— Mai am de la bunică-mea un dar, se întoarse Catrina cătră oaspete.

— Într-adevăr? se crezu dator franţuzul să se mire, amuzat de comedia care se juca.

— Da. Am o icoană veche ferecată în argint. A fost adusă de Istratie-Vodă de la locurile sfinte. Ştiu ş-o istorioară frumoasă, cum a dobândit această icoană Istratie-Vodă de la un necredincios, căruia i-a fost oaspete într-o noapte cu furtună.

— Cum se poate? Doresc prea mult să cunosc întâmplarea.

— Dar icoana nu te interesează, domnule de Marenne?

— Ba da; vreau să văd şi icoana.

C-o înclinare rotunjită de bărbie, domniţa pofti pe oaspete s-o urmeze, şi-l duse în colţul de la răsărit, unde ardea candelă. C-un deget cu unghioară trandafirie, îi arătă iconiţa de argint vechi. De Marenne se înclină spre ea şi simţi îndată cum rămăşiţa adunării se mişcă şi-i împresură şi-n colţul acela. Nu văzu nimic din ce era înainte, căci atenţia îi era legată de ce se petrecea îndărăt.

— Istorisirea? întrebă şoptit de Marenne, zâmbind pieziş.

— Vei sta mult la Stambul, domnule? întrebă ea, părăsind deodată firul convorbirii.

— Nu pot răspunde, domniţă. Atârnă de felurite împrejurări.

— Te vei întoarce însă pe la noi?

— Aşa nădăjduiesc.

— Dacă vei întârzia, urmă Catrina, se poate să venim noi acolo. Îţi rămân oricum datoare c-o frumoasă istorisire.

Îl salută învăluindu-l cu privirea, apoi îşi înălţă gâtul şi bărbia şi trecu dârză pe lângă ceilalţi, părăsind odaia.

De Marenne rămase încântat; şi era încredinţat că şi-a împlinit misiunea pentru care-l rugase Ruset.

Astfel se încheie această sărbătoare, la al şaptelea ceas din zi. Tot cu ceremonie, după închinăciuni şi vorbe alese, de Marenne fu petrecut la gazda sa. Şi nu trecu decât jumătate de ceas de când sta de vorbă cu părintele Guido, care era fericit şi mulţămit îndeosebi, când beizade Alecu, intrând în cerdacul încununat de viţă, îi aduse lămurirea bunei dispoziţii a lui Vodă cătră credincioşii săi boieri de aproape. La ieşirea de la cafea, câteva clipe în urma plecării lui de Marenne, Ion Milescu mare spătar, Vasile Gheuca mare vistiernic şi Georgie Bogdan mare jitnicer fuseseră înconjuraţi de slujitori, izbiţi în laturi şi închişi. Gheuca în vistieria lui din tumul porţii, Bogdan la siimeni şi Ion Milescu în beciul casei celei mari.