XVII.

Întâlnire de dragoste, cu care prilej dădaca Măgdălina îşi dovedeşte meşteşugurile

— Iubite domnule de Marenne, zise Ruset, după ce ascultă părerile asupra domniţei; dacă n-ar fi fost această copilă ceea ce este, nu mi-aş pune capul ca să mă întâlnesc cu ea. De astă-noapte trăiesc subt această hotărâre. Pentru asta m-am şi grăbit să vin la domnia ta.

Abatele începu a râde.

— Te aşteptai s-o găseşti aici? E la Curtea Domnească, sărmane prietine, sub puternicul braţ al părintelui său.

— Cred că nu-i la Curtea Domnească, iubite domnule de Marenne. Soarta hotărând de la începutul lucrărilor s-o caut în această zi şi-n acest ceas, plec s-o caut. Drumul meu trece pe-aici. Doi destoinici slujitori ai agiei s-au ţinut de mine, adulmecându-mă ca pe un vânat. Eu am intrat aici, ei s-au oprit în apropierea porţii şi dormitează, aşteptându-mă să ies. Eu însă voi ieşi pe din dos, prin grădină şi pe cărarea care dă înspre câmp. Acolo m-aşteaptă un om al meu, pe care domnia ta îl cunoşti. Îmi aruncă în spate o burcă, îmi aşează în cap o căciulă; şi ne ducem în treaba noastră, fără să ne cunoască nimeni. După ce am îndeplinit misiunea acestei zile, mă întorc pe acelaşi drum, cu acelaşi om. Şi ies pe poartă, ca să se bucure copoii care aşteaptă, căscând. Stăpânii copoilor au să afle că am stat câteva ceasuri la sfat cu domnia ta şi au să se bucure şi ei.

— Atuncea, prietine, să mergem în livada acestor buni părinţi. Mai au câţiva meri şi câţiva peri târzii, care aşteaptă să fie culeşi, şi câteva tufe de viţă. După o masă ca aceea la care am stătut, un fruct ori un strugure nu strică.

Pater Guido îşi făcea siesta în jilţul lui, cu bărbia în piept şi cu mânile împreunate pe genunchi. Bielşugul prânzului îi pusese plumb în picioare şi-i rumenise nasul. Cei doi tovarăşi trecură din tindă în grădină, ca doi oameni fără grabă, care voi să-şi omoare vremea. Peste puţin, abatele rămase singur sub meri.

Întovărăşit de Bârlădeanu şi ascuns în strai prost, Ruset ieşi prin ulicioare strâmbe, la râpa Bahluiului. Acolo, printre rogozuri şi gunoaie, trecu o punte dintr-un lemn îngust, aruncat din mal în mal peste apa scăzută. După ce intră în mahalaua ţigănimii şi o străbătu, se opri o clipă, căutându-şi calea spre Bucium. Atunci îi apăru în cărare o fată smolită, cu picioarele desculţe şi cu capul gol, purtând în braţe un paner de mere roşii ca şi fusta ei. Ruset o întrebă de drumul cel mai scurt cătră vii. Fără să-i răspundă cu glas, ţigăncuşa o luă pe cărare, repegior, înaintea celor doi. Printre şanţuri şi valuri de cătină, într-o mare singurătate de toamnă cu funigei, fata trecea fără să întoarne capul şi Ruset o urma de departe, ca şi cum era străin de ea. Sări un pârleaz după dânsa, coti pe cărări ascunse; şi deodată se trezi într-o gospodărie ferită, cu căsuţă şi cu cramă, cu soare în bătătura curată şi c-o mâţă neagră care dormea pe prispă. Ţigăncuşa le arătă obrazul, c-o dungă albă de râs, şi dispăru. Bârlădeanu trecu pe urma ei, în casă. Curând se strecură afară şi făcu semn stăpânului. Ruset intră şi el. Ograda îşi reluă un timp singurătatea; apoi ţigăncuşa apăru cu cofa şi trecu la fântâna de la poarta dinspre drum, în partea din potriva cărării pe care sosise. Rămase sub cumpănă, aşteptând parcă un ceas de tainică rânduiala, când izvoarele din fundul pământului împing spre lumină anume apă. Ieşi, plecându-şi fruntea la prag, şi Vâlcu Bârlădeanu cu capul gol şi c-o bardă în mână, ca un slujitor care şi-a făcut somnul ş-acu se îndură să urmeze lucrul stăpânului său, ascuţind haragi, sub şopronul de lângă cramă. Îi lua dintr-o stivă, îi cioplea pe-un trunchi şi-i zvârlea la altă stivă, în cealaltă parte.

Soarele cobora spre clipa când şi pe monahi îi scoală din somn osârdia lor cătră Domnul Dumnezeu, cătră Isus Hristos şi Maica Fecioară. Deci în liniştea zilei se auzi sunând slab toaca de la Cetăţuia ori de la mănăstirea Balicăi. Se opriră în două răstimpuri şi porniră ş-a treia oară; apoi rămaseră numai spiralele ecourilor, până ce se stinseră şi ele, la poarta cerului.

La acest ceas, domniţa Catrina, când era vremea frumoasă, avea obicei să purceadă la plimbare cătră verdeaţă, într-un rădvan descoperit. Dădaca Măgdălina o întovărăşea totdeauna, stând cinchită pe-un scăunaş dinaintea ei, cu spatele la surugiu. Iar doi drăgani ş-un armăşel îi făceau pază şi cinste. Drăganii călăreau înainte, deschizând drumul şi întrebuinţând la nevoie şi biciul, împotriva prostimii; iar armăşelul, fecior de boier, avea rânduit să umble într-o lature a trăsurii.

Fiind însă drumurile foarte strâmte, de cele mai multe ori călărea în urmă. Ca să nu se înece şi să nu se prăpădească în colb, domniţa, când îl ştia în urmă, poruncea să se domolească fuga cailor, şi umblau mai mult în pas.

În ziua aceea domniţa Catrina, când se urcase în rădvan la scara caselor maicei sale, poruncise cu glas tare plimbare spre pădurea de la Copou. Atunci Doamna Anastasia, cu cheile de la cămări în mână, se aplecase pe fereastră ş-o îndrumase în altă parte.

— Măria sa doreşte, zise Doamna, să umblaţi astăzi mai bine spre viile noastre de la Socola.

Domniţa îşi subţie buzele în semn de împotrivire şi nu răspunse. Armăşelul Ioniţă Corjescu făcu semn c-a înţeles porunca. Rădvanul ieşind pe porţi, armăşelul veni în aripa dreaptă, cu cuşma în mână, temându-se de mânia domniţei.

— Măria ta, nu ne putem împotrivi poruncii lui Vodă.

— Fă atunci după poruncă, armaşele Ioniţă, răspunse dârz Catrina, încruntând sprâncenele-i subţiri.

Ioniţă oftă, aşteptându-se la vreo poznă. Deocamdată se socotea mulţămit că măcar începutul era bun. Supărarea domniţei fu în curând pentru el vădită. Când coborâră în colbăria dinspre Bahlui, la locuri strâmte, unde el nu putea călări decât în urma rădvanului, Catrina, posomorâtă, nu-şi descleştă gura ca să deie obişnuita poruncă. Ioniţă începu a tuşi, abia trăgându-şi sufletul şi simţind că intră, cu ochii holbaţi, într-un ceas de mucenicie.

Colbul se domoli la opustul iazului de la Frumoasa. Acolo Catrina porunci surugiului să puie caii în pas, ca să poată privi imaginea tremurată a mănăstirii celei de sub luciu. Dincolo de opust, caii porniră iarăşi repede şi armăşelul se întreba cu ce-a greşit înaintea lui Dumnezeu, de-i începe iarăşi osânda. În sfârşit, la un colnic, domniţa dădu iar porunca din zilele bune şi se milostivi să întoarcă un zâmbet spre Ioniţă Corjescu.

— Bine c-a dat Dumnezeu! răsuflă el alinat.

Locul era singuratic şi numai ici-colo, în dreapta şi-n stânga drumului, se deschideau ogrăzi de vii şi înegreau căsuţe după valurile de cătină. Din când în când se deschideau hudiţi şi fundacuri. În aerul liniştit plutea un miros de fum şi-n nişte nuci bătrâni cârcâiau ţărci. În acest loc, şi-n această clipă, de la un bordei de sub nuci şi de sub ţărci, o dihanie răsări cu mormăiri grozave, năzuind la drum înaintea cailor. Era un urs ţigănesc. Atârna după el lanţul aninat în zgardă şi-n veriga buzei.

Caii drăganilor şi caii de la rădvan, fornăind cu spaimă, se prăvăliră în laturi, apoi, strânşi în frâie, se azvârliră în două picioare, bătând în aer cu copitele de dinainte spre fiară.

Stăpânul ursului, un ţigan bătrân şi mărunt, se şi repezise din urmă, de la bordei. Apucase lanţul şi-l smuncise, pusese şi ciomagul cu clonţ în verigă, şi trăgea dihania îndărăt după el. Ursul îl urmă; dar, la fiecare smuncitură, slobozea răcnete de mânie şi durere. Atât drăganii cât şi surugiul fură nevoiţi să cârmească la dreapta în deschiderea unei hudiţi. În vălmăşeala cailor, în zguduirea aproape de răsturnare a rădvanului, domniţa Catrina dădu un ţipăt. Părea mai mult de mânie decât de spaimă. Dar era de spaimă, căci se făcu palidă şi se lăsă moale într-o parte. C-un alt ţipăt, acesta grozav şi sfredelitor; dădaca Măgdălina se aruncase asupra ei, sprijinind-o.

— Staţi! răcnea prelung ţiganca dădacă. Pentru numele lui Dumnezeu, staţi! Jupâne Ioniţă, nu ne lăsa!

Armăşelul sărise sprinten din şa. Lăsând calul să se ducă, se aruncase la scară, cătră femei. Drăganii făcuseră acelaşi lucru şi se întoarseră asupra cailor de la rădvan, oprindu-i şi abătându-i unul peste altul.

— Slavă Domnului, strigă armăşelul, nu s-a întâmplat nimic!

— Vai de mine! vai de mine! se tânguia dădaca încercând să-şi smulgă părul de la tâmple de sub broboadă. Ce ne facem noi acuma? Unde-o ducem noi acuma, ca să-i descânt de spaimă şi să se liniştească?

— Este-aici o casă, dădacă; s-o coborâm şi s-o ducem.

— Numaidecât, jupâne armaşele; iaca închide ochii şi abia mai cască pliscul, ca o păsărică.

Ioniţă Corjescu privi năucit în juru-i şi văzu o ţigăncuşa cu fusta roşă, care sta cu cofa la fântâna de lângă poartă şi privea, fără să se clintească.

— Fată hăi! vină-ncoace! strigă el eu oţărâre holbându-se la dânsa. Păşeşte mai repede, că altfel te iuţesc cu harapnicul!

Fata puse jos cofa, se izbi în portiţă şi ieşi în drum. Săltând ca o mâţă cu picioarele-i goale într-o clipă fu lângă dădacă şi amândouă prinseră de subsuori pe domniţă. O coborâră domol. Armăşelul feri portiţa şi se răsti iar cătră ţigăncuşa:

— Aveţi, fată hăi, o încăpere curată, ca să se hodinească un sfert de ceas măria sa?

— Avem, boierule. Aici e via Gheuculesei…

— Bine; atunci, dădacă, ai unde-o duce pe măria sa. Poate nu s-a întâmplat nimic. Eu mă-ntorc s-apuc de gât pe ticălosul acela de ursar, din pricina căruia ni s-a iscat asemenea lucru, care pot zice că-i primejdie de moarte. Unde-i? Să mi-l prindeţi! răcni el după drăgani.

Dar drăganii fugeau, după caii slobozi. Iar dădaca prinse a se tângui ascuţit:

— Unde se află, jupâne armaşele, să ne Ieşi singure aici şi dumneata să te duci? Ai mare răspundere în faţa lui Vodă. Dă-i pace ursarului, bată-l Dumnezeu să-l bată, că nici el n-a fi bucuros că i-a scăpat ursul; şi pentru asta Vodă îl spânzură şi ne încărcăm sufletele de păcat… Stai colea la poartă şi ne-aşteaptă, rânduind rădvanul, ca să ne întoarcem înapoi când a hotărî domniţa. Eu intru cu ea aici, s-o liniştesc puţintel. Fată! îndemnă ea pe ţigăncuşa, scoate degrabă din fântâna apă neîncepută şi vină după mine, Ioniţă Corjescu, descumpănit, începu a se învârti pe loc. Apoi se repezi la surugiu, cu mânie.

— Nici eu nu-s vinovat, boierule! se apăra vizitiul, ţinându-şi caii şi rânduind hăţurile.

Dădaca şi ţigăncuşa ajutară domniţei să intre în căsuţă. Omul care cioplea haragii sub şopron, lângă cramă, se ridicase din locul lui, privind, cu barda în mână. Apoi iar se aşezase la lucru. Fata veni în fugă, ţopăind pe cărare cu tălpile goale, întorcându-se ca în bătaie de vânt.

Drăganii aduseră caii scăpaţi, apoi ajutară surugiului să îndărăpteze rădvanul până la drum. Armăşelul, întorcându-se iar, ca-ntr-un cerc, la gândul şi la supărarea dintâi, se abătu la bordei, ca să apuce de gât pe ursar. Dar şi ţigan şi urs se făcuseră nevăzuţi. Erau undeva, pe cărările întortochiate dintre vii. Nu putea să-i mai urmărească, datoria lui nefiind asta. La urma urmei, dac-a fi nevoie, i-or descoperi alţii, deşi poate-i mai bine să nu se ştie nimic despre întâmplare. Dă-i dracului, şi urs şi ţigan! Dac-a hotărî domniţa tăcere, ca să nu-şi mai supere părinţii şi ca să nu i se oprească plimbările, dă el poruncă drăganilor să nu sufle o vorbă, ş-au să tacă, fiind toată lumea la curte cu dragoste cătră copilă şi cam cu împotrivire ascunsă spre Vodă, din pricina asprimilor lui.

Ioniţă Corjescu se întoarse la via Gheuculesei şi intră în ogradă. Ţigăncuşa sta în uşă; slujitorul cioplea haragii. Deci e bine şi nu s-a întâmplat nimic rău. Tocmai când ajungea el în mijlocul ogrăzii, dădaca Măgdălina îl întâmpină veselă:

— Jupâne armaşele, am scăpat amândoi de scârbă şi de grijă. Cum i-am descântat, parcă i-am luat cu mâna. A rămas liniştită, s-a luminat. Acuma hodineşte puţintel; după asta plecăm. Cred că ticălosul cel de ţigan cu ursul s-a dus.

— S-a dus, dădacă.

— Bine că s-a dus. Domniţa se îngrijea să n-audă iar mormăind. Asta mai ales i-a pricinuit mare tulburare… Mulţămesc lui Dumnezeu că s-a întâmplat numai atâta. Doamne, păzeşte de mai rău!

Dădaca îşi făcu cruce. Armăşelul se simţi pe deplin liniştit.

În umbra odăiţii, domniţa Catrina sta pe patul din fund. Ferit puţin mai la o parte, în picioare, cătră sobă, beizade Alecu o privea încă uimit, neîndrăznind a crede că i-a sosit deodată, ca prin farmec, acel dar râvnit. Aşteptase şi nădăjduise, nădejdea şi aşteptarea lui fuseseră însă întunecate de o mare îndoială.

Dădaca stătuse o vreme de pândă în tindă. Cât stătu ea, Ruset nu socoti potrivit să rostească vorbe fierbinţi. După ce-o văzu plecată întru întimpinarea armăşelului, beizade. simţind o primejdie în preajmă, nu mai găsi în el cuvintele pregătite.

— Iţi mulţumesc, domniţă, c-ai venit.

— Mi-ai mai spus o dată asta, beizade Alecu, îi răspunse zâmbind Catrina şi privindu-l fix. Am venit nu pentru că m-ai chemat, ci pentru că am dorit eu să ne vedem. De aceea ţi-am trimes pe dădacă.

— Aşa este; mie mi-a fost greu să te pot vesti din cel dintâi ceas.

— Eu însă am simţit, ş-am aflat. Răvaşele noastre, beizade Alecu, le socotesc lucruri moarte; numai vorbele sunt vii. Unul totuşi mi-a adus ştirea bună, că ai găsit putinţă şi deslegare să intri în Iaşi. Am stat cu grijă şi pândind, până mi-a căzut în poală bucuria. Iar acum aştept să-mi spui ce nu se poate scrie şi ce ai început a şopti odată, în fugă.

Ruset tăcu. Ea scutură din cap. încruntându-se uşor la el.

— Cu toate acestea, beizade, domnia ta ai obiceiul vorbelor acestora. Le-ai spus în multe rânduri şi multora.

— Au fost vorbe deşarte: domniţă Catrina, Nu îndrăznesc a le mai rosti. Acuma stă înaintea mea altcineva.

— Le-ai spus prea des? Eram doritoare să le aud şi eu. Un om despre care a vorbit toată ţara şi împotriva căruia s-au burzuluit toţi, mie mi s-a părut că nu-i un om de rând. De aceea am plecat urechea, când s-a apropiat de mine, la mănăstire la Neamţu, în chilia domniţei Ruxanda. Dar mi-a spus puţin lucru; nu era vreme: mama era la doi paşi. Ai mărturisit Măgdălinei că se află un măr – pe care-l preţuieşti mai mult decât viaţa.

— Am mărturisit, domniţă Catrina. De când sunt aici bag samă că încep a amuţi. Toate ale mele prostii şi nebunii s-au risipit ca un fum. Le cunoşti şi totuşi nu te depărtezi. Sunt duşmănit şi prigonit de măria sa Georgie-Vodă şi totuşi vii cătră mine. Ce pot să-ţi spun eu, decât că-ţi pun viaţa mea la picioare…?

Catrina clăti capul, cu împotrivire.

— Pune-o, dar nu cu întristare, căci n-ai s-o pierzi. Eu, beizade Alecu, astăzi nu mă simţesc deloc mâhnită ca domnia ta şi sunt cu inima veselă, deşi m-a spăriat ursul. Defăimat eşti, prigonit deasemeni, însă asta-i spre folosul domniei tale, căci altfel aş fi trecut pe lângă domnia ta fără să te bag în samă. Ştiu că eşti ş-un om cu vorbă ascuţită, beizade, deci să nu socoteşti că mă înşeli oftând în faţa mea. Puţintel dragă ştiu eu că-ţi sunt, de aceea îţi dau voie să-mi spui cât de multe.

Alecu Ruset tăcu iar. Desprinzându-se deodată de la locul lui, făcu un pas, îngenunche repede, se aplecă şi sărută pe rând picioarele domniţei, încălţate în conduri de marochin roş. Rămase jos, cu fruntea plecată.

Catrina Duca tresări într-un ţipăt uşurel spăriat; apoi râse, retrăgându-se în fundul patului.

— Vino lângă mine, beizade, zise ea. N-aş putea spune că nu-mi place obiceiul acesta leşesc, dacă arată, într-adevăr, ceea ce socotesc eu. Grăbeşte-te, nu pot sta mult.

— De-abia te-am văzut şi iarăşi te pierd, oftă el, luându-i o mină.

Ea şi-o dădu şi pe-a doua.,

— Ne mai vedem, să n-ai grijă. Am eu lângă mine un demon, care m-ajută. Pe de altă parte, mă rog şi Maicii Domnului şi sfintei Parasehiva de la Trisfetite.

— Dar trebuie să mă depărtez de Iaşi.

— Ştiu; aşa va fi fiind rânduiala Iui Vodă. Dar dacă ţi-s dragă puţintel, beizade, aşa cum bănuiesc eu şi te îndărătniceşti a nu-mi spune, atuncea ai să fii aşa de bun să vii din când în când într-ascuns, în locul acesta unde ne aflăm acum. Vii noaptea şi-n mare taină. Aici ai să găseşti pe Zoita, ţigăncuşa pe care-ai văzut-o şi care te-a adus în-tr-acoace. E-o nepoată, din multele nepoate ale dădacei mele. Cum vii, într-acelaşi ceas Zoita vesteşte pe Măgdălina şi primeşti îndată răspuns. Aşa poate vei ajunge să fii mai vesel. Vreau să ştii, beizade, că asta am rânduit-o eu, în capul meu, cu mare hotărâre. Eu, dacă vei fi băgat de samă, sunt o fiinţă cam rea şi aspră, neascultându-mi părinţii şi neiubindu-i îndestul. Nici cămărăşiţă ca mama, cântărind şi drămuind, nu vreau să ajung, nici roabă a lui Ştefan, feciorul Radului-Vodă, după porunca tatei…

— Într-adevăr, de copilă eşti juruită urâtului şi nebunului aceluia.

— Aşa. Crezi că m-am zbătut ş-am plâns numai cât ţi-am spus? Am plâns mai mult. Pe urmă am tăcut, şi, închizându-mă în mine, am luat hotărâre să trăiesc singură între ai mei. Nu mă-mpotrivesc poruncii lor, dar făptuiesc ce cred eu. Sufletul meu al meu fiind, nu vreau să-l dau decât celui pe care-l aleg. Să fie însă vrednic de mine.

— Domniţă, şopti Ruset, privind-o ca şi cum abia atunci o vedea întâi; porunceşte şi voi face întocmai.

— Îţi poruncesc să leşi deoparte acum vorbele pe care vroiai să le spui la început şi nu le-ai spus.

— Acelea, murmură Ruset, au fost flori pentru altele şi s-au veştezit. Pentru acelea, iartă-mă. Cresc altele în mine, care sunt fără moarte.

Catrina închise pe jumătate ochii, lunecând spre Ruset scânteierea lor de smoală topită. El întinse braţul, s-o cuprindă.

— Sărută-mi mâna, zise ea zâmbind. Nu face decât ce-ţi poruncesc.

El îi sărută mâna.

— Trebuie să ne despărţim. Pleacă din Iaşi, şi, după ce vei fi departe, întoarce-te, căci eu te-aştept.

Săltând ca pe teluri de oţel, copila trecu pe dinaintea lui, foarte aproape, foşnindu-şi fustele, şi ieşi, fără a întoarce capul.

Ruset rămase ameţit şi străpuns. Abia într-un târziu îşi dădu samă că afară au sunat voci şi duruiri de roate, într-adevăr plecase şi trebuia negreşit s-o mai vadă, căci începea a o simţi în inimă şi-n sânge, parcă i-ar fi dat să beie un venin de dragoste.