XXI.

Unde se vădeşte mai bine vrednicia fraţilor lioveni.

O samă din negustorii anadoleni, câţi nu încăpuseră pe sub coviltirele carălor, îşi căutară loc de hodină într-un ungher din fundul odăii. Intrară unul după altul, cinci, în papuci, păşind grav, cu fundurile şalvarilor atârnând până în dreptul genunchilor. Înturnându-şi cu toţii odată trupurile şi obrazurile bărboase cătră Meca, se rugară tainic, numai din buze, fără să murmure; pe urmă se lăsară pe rogojini, oftând şi cuibărindu-se îndelung. Brahă găsi loc lângă rogojinile turcilor pentru el şi pentru trei drăgani; ceilalţi se vârâseră prin ungherele grajdului şi prin cotloanele cu fân. Tuspatru slujitorii abatelui se lăsară pe pământul lipit, între uşă şi horn. Lor li se adaose şi Vâlcu Bârlădeanu, după ce mai hrăni o dată focul c-un braţ de lemne. În sfârşit, de partea cealaltă a hornului, în colţul cel mai cald şi mai adăpostit, se întinseră în voie pe fân şi-ntre straie zbicite Alecu Ruset şi abatele de Marenne.

Afară, pe acoperişul nalt de şindrilă, se auzi ploaia sunând încă o vreme, monoton. Apoi stătu. De Ia înserat şi de la cină, trecuseră trei ceasuri. Atunci începu să cânte un cucoş în boltă, dintr-un prepeleac de deasupra cărăuşilor. Bătea din aripi şi striga singur în tăcerea pustiei, îngânând alţi cucoşi de pe tărâmul celălalt, ori din generaţiile moarte pe care le purta în el. După ce-şi făcu datoria trezind pe toată lumea, închise ochii şi-şi urmă somnul pe înălţimea lui.

Unul din slujitorii de lângă uşă găsi de cuviinţă să iasă în boltă. Îi era uşor, căci dormea îmbrăcat. Numai stăpânii se hotărâseră să lepede de pe ei straiele, ca să le fie odihna mai plăcută. Slujitorul se întoarse îndată c-un braţ de paie – ceea ce dovedea că se răsucise tot timpul pe pământul gol, în colţurile şi monturile oaselor. Era liorveanul cel uscat şi nalt, cu numele Istratie. Îşi potrivi culcuşul, trezi focul, şi, lepădându-se oarecum la locul său, îşi urmă şi el somnul ca şi cucoşul, adăogind îndeosebi acestui somn un sforăit tremurat.

În tăcerea pe care o aşezase văzduhul asupra hanului cu încetarea curgerii de apă, din când în când pufneau boii cărăuşilor. Cei treziţi uitaseră de cucoş şi se pregăteau să călătorească iar spre visuri. Atunci se auziră tropote, răcnete şi zăpăituri de câni afară, la poarta cetăţuii, şi Bârlădeanu, cu ochii grei de somn, îşi făcea socoteala că trebuie să fi ajuns la han cu căruţa şi cu caii lui, şi surugiul domnesc.

Zeida întreba din ferestruica lui cu gratii. Nu voia să dea drumul. Cel de afară începu să amestece ameninţări şi sudălmi. Zeida îl potolea iar cu întrebări. Atunci Vâlcu Bârlădeanu, c-un oftat prelung şi c-un mârâit de nemulţămire, se smulse din locul său şi ieşi ca să fie martur celui de afară şi să dea hangiului lămuririle trebuitoare.

Cum căzu uşa în clampă în urma lui Vâlcu, alt slujitor se mişcă. Părea tulburat în somnul lui. Un baltag ori o săneaţă păru a cădea din nebăgare de samă asupra focului. Jarul se risipi şi câţiva cărbuni se rostogoliră de pe vatră. Paiele luară foc într-o clipă. Cel care se mişcase tresări cu spaimă, simţind cel dintâi primejdia. Zvâcni în picioare, scuturând în juru-i flăcările ca pe nişte fluturi. Cuibarul de foc se prefăcu în vâlvătaie. C-un strigăt îl izbi cu picioarele spre uşă. Apoi, din pricina tulburării, îl repezi în partea dimpotrivă, spre culcuşul stăpânilor.

Într-o clipă alt slujitor fu în picioare. Se mişcară drăganii şi căpitanul Brahă, cu strigătul de primejdie: foc! foc! Ameţiţi de somn, ava Paul şi Alecu Ruset se treziră în aceste răcnete şi-n aceste scăpărări de fulger.

Cea dintâi mişcare a lui beizade fu să întindă mâna la căpătai asupra pistolului. Îndată însă îşi dădu socoteală că, împotriva duşmanului care se vedea, mai bună era o altă apărare. Îşi strânge hainele şi armele în braţe şi se năpusteşte afară. Această idee tresărise şi mai grabnic în ava Paul. El se şi apleca să-şi adune toate ale lui, când beizade Alecu lepăda pistolul. Atunci îi veni un ajutor, ca o binefacere la timp rânduită de Dumnezeu. Slujitorii de lângă uşă, năpustindu-se, îl luară aproape pe sus. Smucindu-l puţintel şi trăgându-l unul de la altul, îl săltară la uşă şi-l scoaseră cel dintâi.

Ava franţuz se socoti în siguranţă. Sub boltă şi şandrama era răcoare, ceea ce-i aminti starea în care îl găsise clipa de primejdie. Era desculţ şi aproape gol, însă îşi strângea cu putere la piept şi pe pântece toate ale sale. Băgă de samă că răcoarea-i venea, ca un pârău scăpat din zăgaz, dinspre porţile deschise. Auzi glasul lui Vâlcu şi al surugiului ţigan şi înţelese ce este.

Mai puţin uşor îi veni să înţeleagă altceva. Slujitorii voiau să-l uşureze de sarcina pe care o purta. El îşi avea pesemne socotelile şi rânduielile lui şi ţinea să păstreze strâns asupra lui ce era al său. Dar slujitorii stăruiau atât, încât unul îi cuprinse o mână de sub cot răsucindu-i-o şi-i strecură căngi puternice în beregată.

În sfârşit, lumina care izbucnise înlăuntru se aprinse şi-n înţelegerea domnului abate. Holbând ochii, zări, prin lucirea care venea din urmă de la uşa deschisă, că-l strângea de gât cuviosul frate Afanasie. Iar pentru boclucurile pe care le apăsa cu disperare sub vintre, lupta tăcut şi rânjind fratele Istratie.

Domnul de Marenne dădu un strigăt de ajutor, un strigăt scurt, îndată înăbuşit. Cuviosul Afanasie îşi slăbi ghiarele de la beregata părintelui abate şi-i astupă gura cu palma. La strigătul de chemare, apărură şi slujitorii franţuji. În acea clipă, c-o putere pe care nimeni nu i-o putea bănui, firavul frate Istratie dădu acestor slujitori două lovituri de pumn. Erau două lovituri grozave c-un buzdugan scurt, mlădios şi cu o boambă de plumb la capăt. Slujitorii se prăbuşiră îndărăt.

Ava, în înfăţişarea lui obişnuită, părea a fi un om greoi. Deodată însă tresări, ca şi cum l-ar fi împuns primejdia. Obrazul lui Istratie se înturna spre el: eliberându-şi mâna dreaptă brusc, îl săgeta în ochi cu degetul arătător şi cel mijlociu desfăcute în chip de furcuţă. Lioveanul se cumpăni pe spate, c-un răcnet înfricoşat.

Atunci şi beizade Alecu puse pistolul în tâmpla lui Afanasie.

Gâfâind, ava franţuz îşi pipăi lucrurile şi căuta mai ales o haină subţire de matasă, pe care obişnuia s-o poarte dedesubt. O cerceta în căptuşelile ei, mângâind-o cu degetele.

Izbucnind în laturi pe neaşteptate cu braţele, liovenii prăvăliră pe cei care-i împresurau. Fratele Istratie smunci din mâna părintelui abate chiar acea haină subţire; ş-amândoi, dintr-un salt, se năpustiră la porţile deschise.

Era un amestec aşa de mare de oameni, negustori şi dragam, încât beizade Alecu rămase cu pistolul înălţat, fără a putea aprinde. Cuvioşii fraţi izbiră la o parte pe Zeida, ca pe un adevărat necredincios care a răstignit pe Domnul nostru Hristos. Îndată după aceea trăiseră de sub rasele lor junghere.

Mai era însă cineva, care-i pândea de cum ieşiseră pe uşă şi îmbrăţişaseră prea strâns pe ava franţuz. Bârlădeanu repezi îndărăt canaturile porţii, închizându-le. Cei doi lioveni se abătură cu piepturile şi cu braţele asupra zăvoarelor. Peste ei se îmbulziră toţi cei din urmă. Într-o clipă nu se mai putură mişca. Rămaseră prinşi ca într-o minghinea, şi beizade Alecu, răzbind până la ei, aplecă din nou pistolul.

Afanasie ridică braţele. Istrătie întinse haina de matasă. Domnul de Marenne o trase pe deasupra capetelor, o strânse lângă sine şi o pipăi grabnic.

— Nu-i ucide! strigă el cătră beizade.

— Nu-i ucid, dacă vor mărturisi de ce au săvârşit asemenea faptă. răspunse Ruset. Dacă nu mărturisesc pe dată, viaţa lor s-a încheiat în clipa aceasta.

Istratie înălţă şi el braţele:

— Viaţa noastră, măria ta, e a luminăţiei sale slăvitul Duca-Voievod, strigă el c-un glas gros, care nu izbucnea din spaimă, ci din îndârjire.

Clipa de primejdie trecuse, căci în loc să ucidă scurt şi mut, oamenii vorbeau.

— Ne punem capetele noastre la picioarele dumnealui căpitanului Brahă. îngână cu smerenie şi fratele Afanasie.

Ruset înălţă glasul aprig:

— Cum îndrăznit-aţi voi, mişeilor, să ridicaţi labele asupra stăpânului vostru? Să vie îndată aici căpitanul Brahă să vă puie sub sabie!

— Nu sunt vinovat, măria ta, nu sunt vinovat! scâncea Afanasie făcându-şi semnul crucii cu repeziciune. Dumnezeu din cer mi-i martur că n-am vrut să fac nici un rău părintelui franţuz. Am vrut numai să-l sprijin, să-i dau ajutor, să-l uşurez de sarcină… Numai atâta am vrut, cinstite căpitane Brahă!

Căpitanul se opri lângă lioveni, cu bărbia în piept. Îi privi crunt, la lumina unui tăciune înălţat deasupra capetelor de o mână din mulţime.

— În noaptea asta v-aţi scris moartea… vorbi el cu voce joasă.

Se întoarse spre drăgani:

— Legaţi-i şi cetluiţi-i strâns. Păziţi-i bine. Sunt şerpi vicleni.

Între piepturile şi braţele care-l apăsau, Istratie îşi încorda grumazul şi se înălţă, furişând în jur privirea-i ascuţită.

— Cinstite căpitane, zise el cu linişte, dacă avem vreo greşală, măria sa Vodă va judeca. Dacă am făcut rău apărând viaţa părintelui franţuz, măria sa va cumpăni.

— Aţi vrut să ucideţi şi să prădaţi pe stăpânul vostru.

— N-am vrut să-l ucidem! n-am vrut să-l prădăm! scânci Afanasie.

— Au vrut să-i fure hârtiile şi cărţile. lămuri Ruset. Se opri, căci Istratie fulgerase spre el c-o privire şi c-un rânjet.

— Se poate să fie asta, cinstite căpitane, se grăbi el să adaoge. Noi nu putem da samă despre asta decât măriei sale Vodă, fiind şi supuşi ai Craiului şi ştiind chiar măria sa rânduielile noastre…

— Legaţi-i! hotărî Brahă.

Drăganii îi smunciră în două părţi, îi legară cetluindu-i şi-i prăvăliră pe coaste.

— Domnule abate, vorbi Ruset cătră tovarăşul său, în franţuzeşte; cred că nu mă înşel: ticăloşii aceştia nu sunt la sfârşitul carierei lor. Sunt mai tari şi mai şireţi decât bănuiam. Dacă au trecut întâiul sfert de ceas nepedepsiţi, ne scapă.

— Iubite prietine, răspunse abatele zâmbind, viaţa ori moartea lor mă interesează mai puţin. Fiind aici cam umed şi rece, dă-mi voie să mă îmbrac în grabă, spre a putea avea o înfăţişare cuviincioasă. M-ar interesa mai mult să ştiu ce-au voit ei de la mine, urmă abatele, trăgând cu grabă pe el straiele. Şi asta mai ales nu pot nici într-un chip s-o înţeleg, deoarece eu n-am de ascuns nimic. Asta ţin eu să se ştie. Ei totuşi au urmat, pe cât se vede, unei porunci. Am putea pricepe, ori putem bănui a cui unealtă sunt?

— Mă întreb şi eu, domnule abate. Acest hoţ cu înfăţişare de viperă mai are, desigur ceva de şoptit în taină căpitanului şi-i vă şopti, – după care îi vom vedea purcegând la scaunul Domniei. Dacă de-acolo trec sănătoşi spre hotar, trebuie să înţelegem ce este de înţeles.

Abatele urma a zâmbi c-o nepăsare ce i se părea lui beizade prefăcută.

— Crezi că au vreo legătură cu Domnia?

— Aşa se pare. Musafirul pe care l-am avut la Iaşi în momentul plecării ne-a vestit întrucâtva această lovitură a lor.

— Atunci ar însemna să socotesc pe Domn duşman al meu?

— Aici în ţara asta, n-ai decât un prietin, iubite domnule abate. De asta te rog să-ţi aduci aminte când va veni vremea. Hotărârea lui Vodă ne va lumina deplin. Am aici pe omul meu credincios, care-i va urma la Iaşi; şi el ne va ajunge pe drum cu ştirea.

— Să vedem, prinţule, şi s-aşteptăm. Se pare că ai dreptate. În orice caz, în călătoria aceasta a mea, observ că mi se prezintă interesante enigme. Aş dori să le desleg; totuşi mai bine să amânăm şi să ne ducem la culcare. N-a fost decât un foc de paie.

O trâmbiţă puternică izbucni deodată în înălţime. Negustorii anadoleni, cărăuşii şi oştenii îmbulziţi în jur ridicară capetele cu spaimă, apoi se priviră râzând. Cucoşul vestea miezul nopţii.

— Să se aleagă patru oameni, hotărî căpitanul Brahă, care să păzească pe aceşti nemernici cu străşnicie. Mâni dimineaţă îi cercetăm.

— Cinstite căpitane, vorbi Istratie cu vocea-i joasă, eu mai am a spune domniei tale câteva cuvinte în taină şi poţi hotărî pe loc plecarea noastră la Iaşi.

Urechea atentă a lui Ruset prinse aceste vorbe. Înţelese că cercetarea şi caznele pe care voia să le puie la cale în cursul nopţii erau un plan fără îndeplinire. Chemă pe Bârlădeanu lângă el şi-i dădu în pripă porunci.

Într-adevăr, după ce se aşezară iarăşi la hodină în colţul lor, cu slujitorii franţuji aproape şi cu armele gata, de şi nu mai era nici o primejdie, la al şaptelea ceas al nopţii, când încă stăteau treji, ascultând atent zgomotele hanului, Vâlcu intră înfăşurat în dulamă, gata de drum, şi se plecă asupra culcuşului stăpânului său. Îi şopti câteva cuvinte şi se duse.

— Îi pornesc la Iaşi… zise cătră de Marenne, Alecu beizade.

— Am înţeles, zise abatele, căscând. Acuma pot să dorm liniştit. Una din enigme se desleagă singură.

Rămăşiţa de noapte se petrecu fără altă tulburare. Dimineaţa, abatele se urni de la locul său, pipăindu-şi cu mulţămire straiele cu care dormise îmbrăcat. Erau bine rânduite pe el, de la cel mai subţire de dedesubt până la cel mai gros de deasupra, de şi le trăsese pe el aşa de precipitat.

Ziua era astupată de o pâclă groasă – ca o tălăzuire neclintită de fire de păpădie. Umezeala lucea întunecos pretutindeni, în împrejurimile mocirloase ale hanului. Negustorii turci nu-şi mişcară tabăra. După spălaturile ritualice şi rugăciune, se aşezară cu picioarele încrucişate subt ei în coviltire şi-n unghere, tăcând şi aşteptând bunăvoinţa lui Zeida. Ţăranii se îngrijiră de hrană dis-de-dimineaţă.

Traseră dinaintea boilor fân; şi între boturi şi coarne desfăcură, pentru sine, trăistile cu pită, brânză şi ceapă.

Hangiul umbla de colo-colo printre muşterii, cu mantia lui dungată în spate şi cu tfilinele înfăşurate de braţ şi la frunte, tânguindu-se când cătră beizade, când cătră căpitanul Brahă.

— Oi, domnilor şi stăpânilor, nu ştiu ce să fac cu aceşti oaspeţi de la Anatolia. Au istovit lumânările de seu şi nu m-ajută mintea ce să le mai dau de mâncare. Când au să isprăvească de tăcut, au să tragă iataganele să mă taie pe mine.

Se oprea şi murmura cătră Dumnezeul singur şi fără, nume rugăciuni, bătându-şi pieptul cu pumnul.

Într-un târziu totuşi găsi şi pentru turci ceva, şi le puse sub nas. Iar pe fraţii săi creştini îi fu mai uşor să-i împace, adăogându-le, la friptură rece şi brânză, vin bun din podgoriile Huşilor.

Cătră amiază se topi negura în soare şi tabăra de cară, cu scârţâiri de osii şi îndemnuri de glasuri, se puse în mişcare spre Iaşi. Abatele se cuibări şi el în căruţă şi porni în jos, împresurat de straja domnească. Zeida rămase în prag ploconindu-se cu mâna dreaptă la inimă şi cumpănindu-şi în palma stângă zloţii cu zimţi.

Un vânt subţire bâzâia de cătră amiază, împuţinând bălţile şi zbicind glodurile. Până la târgul Huşilor, unde ajunseră cătră sară, abatele văzu, nu fără mirare, că drumul se alegea singur din mlaştină, ca după o poruncă a Celui prea înalt, întărindu-se şi lucind între văi şi colnice ca o piele ele balaur rămas după potop.

Şi beizade Alecu şi ava Paul erau înneguraţi de preocupări pe care nu şi le mărturiseau, precum şi de apropiata despărţire.

În târg la Huşi îi întâmpinară zvonuri despre tulburările de la Orhei, unde, după cât se spunea, Constantin serdarul Cantemir învăluise pe mazilii şi răzăşii care se rocoşiseră împotriva Domniei, spârcuindu-i cu sabia şi prigonindu-i până la Codru. Căpitanul Brahă asculta aceste ştiri fără zâmbet şi fără cuvânt; şi localnicii păreau şi ei închişi în muţenie, fiind cu luare-aminte numai la chemările de toacă şi clopot ale vecerniilor, aşteptând deslegare spre rău şi spre bine de la slăvitul Stăpân din ceruri care toate le rânduieşte după păcatele noastre.

Ruset măcina în sine şi alte gânduri deosebite, căci tremura în el, aţâţându-se din ce în ce, o flacără. În lumina ei, izolându-se singur cu sufletul său, i se apropia tulburătoare fiica lui Georgie-Vodă. Se dusese cătră ea zâmbind; se depărta de ea cu suferinţă; şi dorea aprig să se întoarcă iarăşi cătră dânsa. Îi trimesese veste de dragoste, care-l străbătea până-n fundul fiinţii ca o picătură de venin. Calea până la Dunăre i se arăta lungă de şi se scurta, iar întoarcerea spinoasă, şi mai ales întortochiată, în întuneric şi nesiguranţă.

La o zi de cale dincolo de târgul Huşilor, i-ajunse din urmă Bârlădeanu cu cei patru drăgani ai căpitanului Brahă. Oştenii aduceau carte gospod pentru ava franţuz. Pe când silabisea căpitanul, Ruset o urmărea c-un ochi de alături, şi c-o ureche asculta cele ce-i adăogea Vâlcu despre întâmplarea de la Iaşi în privinţa fraţilor întru Hristos lioveni.

Cum fuseseră înfăţişaţi Domniei, cu scrisoarea lui Brahă şi cu mărturia drăganilor, Vodă se posomorâse şi poruncise să vie armaşul. Aşa arătau oştenii care fuseseră de faţă. Cuvioşii Afanasie şi Istratie îngenunchiaseră şi ceruseră milă, cu îndrăzneală. Măria sa zâmbise fără a rosti cuvânt şi se trăsese în chilia lui de taină, cu domnia sa Fliondor armaş. Îndată după aceea venind slujitorul cel mare, a poruncit să fie deslegaţi acei ticăloşi; de care lucru ei s-au bucurat foarte, dând slavă măriei sale. Trecându-i drăganii, după porunca marelui armaş, devale, cătră poarta dinspre Bahlui, la odăile siimenilor, acolo le-a poruncit să se oprească. Râzând cătră oşteni, îşi desmorţeau ciolanele şi pofteau un ulcior de apă, ca să-şi potolească setea. Atuncea s-a arătat Buga. pe care ei dintru-ntâi nu l-au cunoscut cine este. Iar mai pe urmă i-au cunoscut şi abia au avut vreme să holbeze ochii, fără a putea da un strigăt. Le-a aruncat pe rând după grumaz câte-un juvăţ, doborându-i la pământ; şi ajutoarele lui Buga, repezindu-se, i-au târât afară de Curte, pe poartă, cătră Bahlui, pălindu-i după cap cu măciuci de fier. Trupurile lor, purtate cu grabă dincolo de apă, le-au înălţat în furcile de osânda, pe malul iazului, împotriva mănăstirii lui Balica, ce-i zice şi Frumoasa.

Iar în cartea pe care o ţinea încă în mână Brahă căpitanul, Domnia arăta că, scârbindu-se de o nelegiuire ca aceea a ticăloşilor acelora tâlhari, fără întârziere i-a supus pedepsei, ca să fie pildă şi altora, rugându-se să ierte cuvioşia sa ava franţuz acea urâtă întâmplare şi adăogând rugăciune cătră Dumnezeu pentru cale luminoasă cuvioşiei sale, la locul unde merge, în hotarul fericitului şi slăvitului Mehmet-Sultan-Padişah.

Domnul abate de Marenne ascultă cu luare-aminte tălmăcirea cărţii şi nu păru aşa de uimit pe cât se aştepta beizade Alecu. Rămase mai mult întristat şi oftă.

— Prietine, zise el, enigma rămâne enigmă, şi numai de asta îmi pare rău. Mă mai gândesc, pe lângă asta, că simt încă degetele fratelui Afanasie în beregată, ca şi cum mi-ar fi rămas de la el ceva viu. El însă şi-a isprăvit cariera şi-l ciugulesc hultanii.

— Cum, domnule abate? n-ai nimic de zis în privinţa acestei purtări a lui Duca-Vodă?

De Marenne clătină din cap cu blândeţă:

— N-am nimic de zis, domnule Ruset.

— E totuşi o purtare neomenească.

— N-am nimic de zis, deoarece cunosc, în această privinţă, cele ce-a scris un celebru italian, signor Nicolo, ale cărui opere de bună-samă şi domnia ta le preţuieşti. Morala prinţilor e una şi a particularilor alta. Să ne urmăm drumul, căci domnia ta te grăbeşti mai mult decât mine.

— Nu mă grăbesc deloc, domnule cfe Marenne, şi-ţi ţin cu plăcere tovărăşie.

— Mărturiseşte totuşi că te-ai întoarce cu plăcere şi mai mare pe un drum mai drept decât acela pe care am venit. Drumul dragostei nu cunoaşte cotituri.

Beizade Alecu strânse mâna abatelui, fără a-i răspunde şi ochii iui dinlăuntru i se aprinseră de imagini aţâţătoare, ca şi cum în peisagiul de toamnă din juru-le ar fi răsărit pe neaşteptate primăvara.

        „Într-adevăr, cugeta el cu viclenie, nici nu bănuiam că abia aştept ceasul când voi îmbrăţişa şi voi da sărutare de despărţire acestui avă franţuz.”