XXII.

Alte puteri ale Măgdălinei dădaca.

În scaunul Domniei, la Iaşi, mişuna pe toate uliţile şi la toate hanurile prostime multă, sosită din toată ţara şi chiar de peste Nistru, aşteptând slujba de vecernie la mănăstirea Trisfetitelor. A doua zi, în 14 ale lunii lui octomvrie, era sărbătoare cu mare slavă legată încă din domnia lui Vasile-Vodă-Lupu, întru cinstirea sfintei noastre maice Paraschiva. Părinţii monahi deschiseseră sicriul cu moaştele aşezându-se cu răbdare şi cu tărie de strajă, ca să privegheze trecerea în bună rânduială a închinătorilor şi să primească daniile. Toată noaptea de priveghere şi toată ziua următoare avea a curge norod fără întrerupere, viind fiecare cu plată şi cu jalobă pentru felurite nevoi. Se dovedise în alte daţi că, dând sărutare prea cuvioasei, unele babe vrăjitoare ori descântăloare aveau blăstămat obicei să rupă cu colţii lor negri şi s-ascundă între buze aşchii din sfintele-i ciolane; aşa că straja monahicească trebuia să aibă priveghere neînduplecată întru această privinţă. Apoi unele muieri aveau alt nărav, să cadă plângând lângă sicriu şi să spuie sfintei toată povestea lor, întârziind peste samă şiragurile care aşteptau îmbulzite. Şi cătră acestea vrednicii părinţi aveau a arăta cuvenita asprime, împingându-le de spate în curgerea şiragului. Apoi erau slăbănogi de toate felurile şi bolnavi de lepre, care-şi descopereau m adulări le ca să le vadă numaidecât cuvioasa şi-i cereau în gura mare sprijin la scaunul împărăţiei dumnezeieşti; iar aceştia, făgăduind luminări şi undelemn pentru izbăvire, se dovedeau a fi nişte mişei mincinoşi, care înălţau numai glas şi nu lăsau să cadă în tipsii nimic: deci şi pentru ei era nevoie de braţe vârtoase. Bine primiţi cu zâmbet. şi închinăciuni erau cinstiţii boiarini şi jupânese cu coconii şi duducile lor, căci arătau feţe frumoase şi straie scumpe şi aduceau nu numai făclie aprinsă, ci şi bun dar, pe care cuvioşii călugări ştiau să-l preţuiască, iar mai ales îl preţuia sfânta, bucurându-se în racla sa.

După ce ornicul din turn vesti al zecelea ceas, cuviosul Gherontie, mare meşter al ciocanelor, dădu semn în toacă, ş-apoi bătu un cântec, care părea că zboară în împrejurimi cu veselie, pe aripi sprintene. Clopotarii şi ei aleşi, pentru sfânta zi care era numai una într-un an, cântară din clopote, cât stăteau noroadele ascultând cu gura căscată.

Dumnezeu rânduise, pentru cinstea sfintei, tihnă văzduhului; vânturile stăteau legate în peştera lor, la marginea pământului. Soarele se lăsa spre dealul Galatei împrăştiind ca o bură de aur asupra târgului şi cerul se boltea fără nouri. Era o zi lină de toamnă. Iar domniţa Catrina asculta prin fereastra chiliei sale de la palatul, domnesc cântarea de toacă şi de clopote.

Ochii ei păreau mâhniţi. Totuşi, când zvonul se alină, se întoarse cu obraz vesel cătră dădaca ei Măgdălina, care pregătea pentru noapte candela de la icoane.

— Ai isprăvit, dădacă? o întrebă ea, cu glasu-i subţire.

— Isprăvit, sufletul mămucăi.

— Ai adus ce ţi-am poruncit?

— Adus.

— Atuncea nu mă mai face s-aştept.

Dădaca îşi încrucişa braţele pe piept, aţintind-o cu dragoste ca pe un odor scump, s-apropie ş-o sărută pe umărul stâng, apoi, înturnându-se, trase de după sobă sita cu bobi. Veni iar lângă domniţă, o împinse lin pe divan şi i se aşeză lângă genunchi, jos, cu fusta revărsată falduri în juru-i. Potrivi sita de păr în poală şi meni bobii, mângâindu-i cu palma dreaptă şi despărţindu-i în două.

— Sufletul mămucăi, şopti ea cu glas schimbat, întâi să-i alegem câte patru. Iată, rămâne bob stingher. Cel la care te gândeşti stă singur şi întristat, dorindu-te, pe când alţii petrec în adunări

— Se poate, dădacă, să fie singur, însă nu se ştie dacă nu se gândeşte la altceva.

— Nu se poate, domniţă. Măria ta ştii bine ce-am menit, ş-aici nu se poate să fie minciună. Să-i alegem şi să-i menim în câte trei, sufletul mămucăi. Iată, găsim bobul însoţit, gând la gând.

Domniţa rămase o clipă serioasă, apoi îşi scutură capul.

— Să vedem ce minciuni îmi mai poţi spune, dădacă Măgdălina.

— Vai, domniţă, nu se cade să vorbeşti astfel. Cine nu crede-n bobi, păcătuieşte. Stai cuminte, cugetă la el şi meneşte. Eu amestec, menesc, despart şi aleg câte doi. Uită-te singură, sufletul mămucăi, şi nu te mai îndoi. Rămâne bob stingher iarăşi, adică bob sositor, întâi cu mâhnire şi la urmă cu bucurie.

— Să fie asta adevărat?

— Să deie Dumnezeu şi Maica Domnului, sufletul mămucăi, să n-ajung a mă închina mâni la racla sfintei, dacă mi s-a întâmplat vreodată să fiu amăgită. Toate având rânduiala lor, bobii nu le pot arăta decât aşa cum sunt. Mai ales când avem credinţă, altfel nu pot fi. Nici mamei, nici bunicăi ştiu că nu le-a arătat vreodată greşală. De aceea, crede. Iar ca să vezi şi mai deplin adevărul, pot să întind cărţile.

— Le-ai adus?

— Le-am adus, măria ta.

— Ce pot să spuie cărţile, dădacă? Să zicem c-au să arate ca şi bobii. Dar mi-ai mai dat în bobi şi mi-ai mai căutat în cărţi. Sosirea asta mi-ai mai vestit-o, fără ca să văd pe nimeni. Nu vreau să spun că mi-i dor, dar vreau să ştiu ce este. Cuvânt de dragoste de la mine n-a auzit şi nici nu cred s-audă. Pentr-un asemenea crăişor, mai ales eu nu mi-oi strica tihna. Facă ce ştie. Dorm bine şi nici nu mă gândesc la el.

— Sufletul mămucăi, de cine vorbeşti?

— Vorbesc de cine ştii, dădacă.

— De ce zâmbeşti, sufletul mămucăi? Vorbeşti de Ştefan beizade.

— Se poate, Măgdălina. Dar mai degrabă poate vorbesc de altcineva.

— Apoi dacă vorbeşti de altcineva, domniţă, crede în ceea ce arată bobii şi cărţile. Adevărat că nu s-a împlinit ieri ori alaltăieri ce s-a arătat; dar se poate împlini mâni.

— Poate. Dacă vrei numaidecât, întinde şi cărţile.

— Aşa, mămucuţă. Iată crăiţa de spatii. Pune-o la buze şi meneşte-o.

Domniţa Catrina primi dama de treflă, îşi acoperi cu ea buzele ca rodia şi-i şopti, puţintel cam îndelungat, o mare taină. Apoi o întinse ţigăncii.

Dădaca desfăcu jocul pe sită şi găsi în colţul din stânga, sus, mare adunare de crai şi de crăiţe. Lipsea din sobor numai craiul de ghindă, care se afla la dreapta jos, cu aprodul de aceeaşi maslă, adică cu dorul său, şi alături cu şapte de spatii, adică cu lacrimile sale.

— Priveşte, sufleţelul mămucăi, zise dădaca, întinzând gheara-i neagră, şi ceteşte singură. Şi dacă ai plăcere să mai ceteşti o dată, să prefac cărţile şi să le mai înşir iarăşi. Ceteşte-le ş-acuma şi spune dacă nu vezi drum de sară şi bucurie la aşternut, adică dragoste.

Domniţa cetea cu oarecare uimire, căci învăţase să tălmăcească şi ea bine acele tainice arătări. Cu toate acestea făcu semn cu mâna, ca şi cum ar fi vrut să înlăture ceva.

Dădaca oftă, făcu bot înnegurată şi rămase privind ca-ntr-un vis jocul desfăcut. În acea clipă se auzi un pas uşor în tindă ş-o mână zgrepţenă la uşă. Domniţa se grăbi să salte în picioare şi trecu la fereastră. Măgdălina învălmăşi cărţile, le aruncă în sită şi împinse sita sub divan. Se ridică în picioare şi-şi pături fusta.

— Dădacă, zise domniţa, adă o făclie şi aprinde candela.

Ţiganca trecu la uşă ş-o deschise. Domniţa întoarse capul. În umbra pragului ş-a tinzii sta Zoita, nepoata Măgdălinei, ţigăncuşa cea cu fustă roşă. Acuma însă nu mai era desculţă. Venise încălţată cu ciuboţele galbene, de care se vedea a fi tare fudulă; înainte de a intra, le privi cu admiraţie.

— Tu eşti, Zoita? Intră! şopti pripit dădaca. Ce este?

Domniţa avu o răsucire din mijloc, ca şi cum ar fi vrut să pornească spre uşă. Dar se opri cu spatele spre ţigancă, dar cu urechea atentă.

— Mătuşă Măgdălina, vorbi moale şi trăgănat ţigăncuşa; a venit la vie şi aşteaptă măria sa beizade.

Dădaca se întoarse de cătră nepoată-sa c-un obraz înflorit de bucurie; veni repegior până la domniţa Catrina, o ocoli gudurându-se ş-o sărută iar, de data asta pe sân, deasupra inimii.

— Ai auzit, sufletul mămucăi?

Domniţa nu răspunse, însă o flacără i se suise în obraji şi-n ochi.

— Ce facem, mămucuţă?

Domniţa înălţă din umeri, cu nepăsare.

— Du-te, Zoita, şopti Măgdălina, întorcându-se iar la uşă: du-te şi m-aşteaptă în tindă. Vin şi eu îndată după tine. Aşa. Ce facem, mămucuţă? urmă ea revenind spre odrasla domnească. Vremea-i cătră sară şi-n acelaşi loc nu ne mai putem întoarce.

— Dădacă, vorbi râzând deodată domniţa, uită-te în ochii mei şi spune drept că tu ai ştiut de sosirea lui beizade Alecu.

— Vai de mine, mămucuţă, dar unde se află una ca asta? Să deie Dumnezeu să mă mănânce corbi şi viermi la răspintene de drumuri, dac-am ştiut până într-această clipă ceva. N-am ştiut nimica, sufletule, ş-acuma aflu şi eu cu mare bucurie, şi mă gândesc ce putem face.

— Nu se poate face nimica, Măgdălina, căci drumurile mele sunt rânduite şi privegheate. Socot că tot astfel sunt privegheate şi mişcările lui beizade Alecu. Ştiind el că-n aceste zile intră în Iaşi atâta norod, cu mare îmbulzeală şi mare amestec, foarte bine a cugetat că mai uşor s-a putea apropia. Bine era să mă gândesc şi eu la asta; dar nemaiputându-i scrie, nu m-am putut nici gândi. Tu, care eşti meşteră la toate, vei fi cunoscând vreun farmec.

— Nu râde de mine, domniţă, se tângui dădaca. Dacă-i nevoie, fac şi asta. Dac-aş avea măcar un fir din straiele sfintei, în noaptea asta de priveghere, care-i noaptea ei aş putea îndrăzni să fac lucru mare. Ştii că pentru odorul pe care l-am crescut, hrănindu-l cu laptele meu, îmi dau şi sufletul. Acesta lucru îmi trebuie, măicuţă, ş-atuncea putem avea nădejde. Spre vii nu putem ieşi şi din altă pricină, căci, fiind slujbă împărătească la Trisfetite în sara asta, se duce ca totdeauna măria sa cu toată casa şi nu se poate să lipseşti.

— Aşa este, Măgdălina. Ştiam şi uitasem. Crezi tu că ducându-mă după poruncă acolo, ca o roabă, am să am vreun folos? Îmi poate şopti sfânta ceva la ureche, când mă voi apleca asupra ei?

— Sufletule, şopti dădaca, aţintind-o aprig, are să-ţi spuie că poţi trage din straiul ei un fir de sârmă ori de matasă.

— Vai, dădacă, lasă-mă să cuget şi eu singură. Acuşi mă chiamă la cină ş-am să stau iar moartă în colţul meu, ascultând cum mă ceartă maica de o parte şi tata de alta pentru năcazurile lor şi pentru al meu. Nu te depărta, dădacă, mai stai puţin şi răspunde dacă ai cugetat la cele ce ţi-am mai spus. Ştii să dai veştile. Trebuie să ştii să coşi gurile şi să faci pe urâţi să se pustiască şi să nu se mai întoarcă în lume.

Domniţa şoptea abia auzit aceste cuvinte ţigăncii, râzând, cu ochii în abur de lacrimi.

— Sufletul mămucuţei, rabdă până ce vine vremea… o alină dădaca. Este leac pentru toate. Du-te-la masă, unde te aşteaptă stăpânii. Ia ceva în gură, ca să nu-ţi bănuiască, şi mai ales fii veselă şi supusă. Şi să fii gata în orice clipă ştiind că şi eu sunt aproape.

Domniţa rămase la fereastră, privind culoarea de stânjenel a amurgului. Era sfertul de ceas al lacrimilor, după care toată lumea avea s-o vadă râzând şi muşcând cu dinţişorii ei.

Dădaca închise domol uşa şi căută într-un cotlon de tindă pe ţigăncuşă. Paşii slujitorilor sunau spre sufragerie, în celălalt capăt. Totuşi bătrâna îşi suci gâtul în toate felurile, spionând împrejur.

— Fată, grăi ea nepoatei cu glas de mustrare; văd că ai frumoase ciuboţele galbene şi bag de samă în salba ta un irmilic nou; însă află de la mine că nu trebuie să te semeţeşti cu asemenea daruri în orice loc. Aicea mai ales niciodată.

— Irmilicul e din cealaltă dată, mătuşă Măgdălina.

— Eşti o proastă şi nu înţelegi nimica, ori eşti mai şireată decât am fost eu la vârsta ta. Dă fuga înapoi la vie şi adă-l numaidecât pe beizade la Trisfetite în astăsară. Să intraţi pe portiţa de din dos. Eu aştept acolo. Dă fuga cu ciuboţelele tale şi, cum ajungi, spune-i veste bună din partea domniţei şi-l porneşte la vale, ne mai întârziind pentru nerozii ori daruri.

Ţigăncuşa începu în şoaptă a se jura ş-a se apăra de mustrări. Râzând, dădaca o împinse de umeri, fără s-o mai asculte; o scoase la uşa de afară ş-acolo o scăpă din mână ca pe-o zvârlugă în umbra înserării. Se auzi în sufragerie bătând din palme şi slujitorii se grăbiră la uşă. Domniţa trecu încet de la chilia ei, prin tinda fără lumină. Din colţul în care se oprise, Măgdălina o auzi cum murmură o frântură de cântec subţirel. O aşteptă să intre la părinţii ei, sub sprâncenele pururi posomorite de câtăva vreme ale lui Vodă şi subt ochii reci ai Doamnei Nastasia. Pentru această Doamnă curată, severă şi strâns-rânduită, dădaca de mulţi ani descânta nouă ghimpi de păr pădureţ, zâmbindu-i ca o roabă supusă în faţă şi duşmănind-o în taină din felurite pricini, dar mai ales pentru că asuprise pe domniţa Catrina cu acel tâmp şi slut beizade Ştefan, cu care o logodise de pe când era numai o copilită crudă.

Trecu la cuhnii şi luă o făclioară, cu care se întoarse în chilia goală a stăpânei sale. Aprinse candela de la icoane. Trase de sub divan sita cu cărţile şi le întinse iar, întrebându-le.

— Af-af-af! oftă ea, cufundată în gânduri, sfredelind cu ochii în ceasul viitor.

Dădaca nu duşmănea într-ascuns numai pe Nastasia-Doamna, ci pe toţi acei care puneau o umbră pe sufletul domniţei Catrina. Unse pe rând pe dascălii de elineşte, de franţuzeşte şi de danţ de la Ţarigrad şi nu uita să-i pomenească în şoaptele ei tainice, ca pe nişte demoni pentru care trebuiau descântece de deslegare. Numai cu beizade Alecu se împăca – şi-l privea ş-acuma fix şi-l cunoştea în craiul de ghindă, întristat şi singuratic, sub lumina, făclioarei de ceară. Aştepta de la el cumaş de rochie pentru sine şi galbini pentru salbă, iar pentru copilă mare bucurie, aşa cum e rânduită de Dumnezeu tuturor primăverilor şi tuturor tinereţelor.