XXIII.

Se vede cum beizade Alecu poate aluneca spre o mare primejdie şi ce părere are despre asta Vâlcu Bârlădeanu.

La al treilea ceas al nopţii, Vodă se sui cu Doamna în rădvan, între facle şi călăreţi, ca să facă cu mare pohfală drumul scurt până la Trisfetite, după rânduiala rămasă de la binecinstitorul Vasilie-Voievod. Iar domniţa Catrina îi urmă de-aproape în caleaşca ei, ne mai bucurându-se de paza lui Ioniţă Corjescul.

Podul de lemn din uliţa cea mare era înţesat de roiuri de oameni. Unii stăteau la focuri pe sub zăplazuri, cinând din merindele aduse în căruţe. Alţii se îmbulzeau fremătând spre turnul Trisfetitelor. O samă se căţăraseră şi pe zidul de împrejmuire al mănăstirii, ca să vadă trecând alaiul domnesc. Drăganii deschideau loc cu caii, şi chiverele lor scânteiau în pâlpâirile luminilor. Când răzbătură în ograda sfântului lăcaş, chimvalele sunară cu zvon asurzitor în turn şi soborul, în odăjdii, cu prea cuvioşia sa stareţul în frunte, ieşi întru întâmpinare, cu cântări de slavă. Primiră pe măriţii oaspeţi cu închinăciuni şi sprijiniră pe Vodă de subsuori, urmându-l cu capetele plecate-în biserică, pe când măria sa călca domol, privind în jur cu posomorâta-i trufie.

Domniţa Catrina urmă după Doamnă, printre credincioşii tălăzuiţi în două laturi, într-un miros greu de mulţime, tămâie şi ceară. Se opri şi ea la sicriul sfintei, plecând fruntea şi atingând cu mâna-i mică straiul de fir şi matasă. Apoi se aşeză în strana mică dintre uşa veşmântăriei şi tronurile Domniei, zâmbind fumului, lumânărilor, oamenilor şi sfinţilor zugrăviţi, fără a vedea nimic. Se zbătea în pieptul ei inima într-o fierbinţeală dulce, aşteptând necunoscutul, dorindu-i şi bănuindu-l în mulţime, ori după ziduri ori undeva în altă parte, în noaptea tulbure. Nu putea spune – se gândea ea – că iubeşte pe Alecu beizade; cu toate acestea îl doreşte şi în aceiaşi timp se teme de el. Însă are să-l înfrunte fără frică.

Privi furiş spre maică-sa. Cu tot roşul pe care-l pusese în umerii obrajilor, Doamna Anastasia nu putea ascunde decât mulţimii oboseala care îi încovoia grumazul. Catrina îi ceti în ochi preocupările care astupau îndârjirea datoriei. Toată ziua stătuse în picioare descântând slujitori, boieri şi negustori, primind ştofe, bani şi mărfuri pentru cămări, sămile oilor de la munte, a boilor de la Bohotin, a hergheliei din braniştea de la Neamţ – căci la sfânta Paraschiva hotărâse ea sorocul tuturor acestor dara veri. Iar a doua zi avea din nou să fie în picioare la revărsatul zilei, ca să isprăvească, să vădească unora minciunile şi înşelările, iar pe slugile cele bune să le răsplătească c-o vorbă de milă – căci la bani şi straie se ştia că Doamna Anastasia e zgârcită. Îndată după aceea trebuia să drămăluiască în cămară cele de cuviinţă, pentru ospăţul curţii din acea zi mare, să vadă aducându-se subt ochii ei toate, să deie pe samă bucătarilor lucru cu lucru, bucăţică cu bucăţică, rămânându-i pe urmă celelalte ceasuri să pândească pe fiecare la datoria lui, ca să nu se părăduiască un fir de orez ori un strop de undelemn.

Doamna căscă prelung, cu ochii înlăcrimaţi şi bătuţi de gânduri. Catrina zâmbi întorcându-şi în altă parte obrazul.

Pe lângă toate acestea, care erau înlăuntrul ei, Doamna simţea îngroşându-se aerul pe care-l înghiţea; avea sub limbă gust de funingine, amestecat şi cu duhoarea tuturor acelor cojoace ale prostimii, îmbulzită trup lângă trup, cap pletos lângă cap pletos, cu ochii holbaţi spre ea. Se mai adăogeau şi mişei cu braţe ori picioare schiloade, descoperite vederii. Cu toată paza şi lupta cuvioşilor călugări, ei răzbeau; şi fiind unii ameţiţi de rachiu slobozeau glas de ceartă, arătând că poftesc să vadă nu numai pe sfânta, ci şi pe măria sa Vodă, decât care nici un crai pe lumea asta nu se află să aibă straie mai podobite şi mai falnice.

Ochii trudiţi ai Doamnei Anastasia crescură ca de-o spaimă în orbite. Atunci domniţa, văzând-o bolnavă, trecu lângă ea ş-o sprijini. Vodă mormăi nemulţămit deocamdată, apoi, la şoaptele iuţi ale Catrinei, înţelegând ce este, porunci cu blândeţă soţiei sale să iasă fără a tulbura prea mult lumea – şi să se ducă la Curte, spre a se linişti, având vreme destulă şi pentru hodină, ca să nu fie treburile smintite a doua zi dimineaţă.

Fiind o clipă de întrerupere în slujbă, pe când ieromonahii se aflau intraţi în altar şi eclesiarhii, desfăşuraseră la uşile de aur perdele de matasă purpurie, Doamna putu coborî din strană. Se închină spre racla cuvioasei şi urmă pe Catrina, care o petrecu prin uşa veşmântăriei. Cum ajunseră în noaptea lină de afară, Doamna respiră prelung, ameţeala şi greaţa îi trecură. Se gândea chiar dacă n-ar fi bine, după ce va sta aşa câtva, să se întoarcă îndărăt, ca să aştepte sfârşitul slujbei. Catrina se împotrivea – cu mare grijă şi frică – deoarece slujba avea să mai ţie cel puţin două ceasuri, dacă nu şi mai mult. În sprijinul domniţei se înfăţişară grăbiţi şi slujitori ai curţii care văzuseră, în biserică, ceea ce se petrecuse; ş-acuma chiar dăduseră poruncă rădvanului să înainteze în laturea altarului, la uşa cea mică a veşmântăriei.

— Atuncea rămâi tu, domniţă, numaidecât; şi te întoarce lângă măria sa, hotărî Doamna.

Catrina plecă fruntea cu supunere, bucurând pe maica sa, simţindu-se ea însăşi şi mai bucuroasă. Acum începea să aibă încredinţarea că în acele două ceasuri va avea putinţa să vadă pe beizade Alecu. Altfel îi rămâne să găsească neapărat un mijloc pe a doua zi, în vremea ospăţului domnesc. Totuşi, mai bine ar fi să-l vadă în astă-sară.

Rădvanul plecase. Mulţimea, o clipă desfăcută, se încheiase la loc, frământându-se în tot cuprinsul ogrăzii, până la porţi şi până la stăreţie şi chiliile monahilor. Numai sus, în cerul cu stele, era pace, şi de-acolo privea sufletul maicei noastre sfânta Paraschivă trupul său din racla Trisfetitelor – foarte mult plăcându-i slujba şi năvala omenirii, în acea clipă îi plăceau toate şi domniţei. Cu toate acestea, nu putuse trage din straiul moaştelor nici un fir de matasă ori de sârmă.

Se pregătea să intre în biserică şi sta încă nehotărâtă. Atunci, prin mulţimea iarăşi desfăcută, văzu trecând caleaşca ei. Se gândi: „într-adevăr nu mai am nevoie de ea; mă pot întoarce cu tata.” Totuşi avu o mişcare s-o oprească. Cineva o atinse pe umăr. Cunoscu îndată, la ureche, şoapta dădacei:

— Măria ta, întoarce-te în biserică şi las-o să se ducă.

— Tu eşti, dădacă? râse domniţa. M-ai spăriat.

— Eu sunt, măicuţă, şi te-aştept în acest loc; dacă-i putea, să vii iar.

Domniţa trecu pe dinaintea fratelui care păzea uşa, printre sipetele de stejar, şi, intrând prin cealaltă uşă ascunsă, pătrunse la locul său. Se apropie de Domn, care-o întrebă din ochi. Ea răspunse încet:

— E bine. S-a dus la Curte.

Vodă păru mulţămit şi-i zâmbi cu bunătate.

Copila intră în strana ei şi-şi aşeză coatele în sprijinitori. Mulţimea era tot aşa de deasă şi tot aşa de puţin bine-mirositoare, cu toată tămâia cadelniţilor; şi făcliile fumegau, îi veni în gând că ar putea să se simtă şi ea rău, şi închise ochii. Apoi îi deschise. Nu-şi simţea nimic tulburat în fiinţă. Dimpotrivă, era bine încredinţată că o aşteaptă o bucurie. Dădaca era afară, având în palmă firul de matasă şi descântându-l.

Întoarse privire spre tatăl său. Vodă îi făcu semn să se apropie. Ea se aplecă spre cuvântul lui. Îi porunceşte să se ducă şi ea la Curte.

— Dacă vrei să te duci…

Ea, fără îndoială, deocamdată, se împotriveşte. Apoi se supune. Vodă o urmări mulţămit cu privirea cum se strecoară prin acelaşi cotlon tainic. În aceeaşi clipă perdelele de purpură lunecară în laturi şi porţile împărăteşti se deschiseră. Vodă îşi plecă urechea slăvitelor cântări, cu mare desfătare a inimii.

Domniţa zâmbi fratelui paznic. El i se închină smerit. Afară, aceeaşi boare de sănătate şi murmurul mulţimii. Dădaca îi cuprinse cotul stâng ş-o conduse, cotit, cătră bolta turnului de la poartă. Acolo, îi aruncă pe umeri şi pe cap un şal. Ocolind, o întoarse cătră chilii. Într-un fund de cerdac, la o uşă scundă, o opri. Ţiganca ciocăni o singură dată cu degetul.

— Dădacă, să nu mă Ieşi singură, şopti domniţa cu frică. Intră şi tu cu mine.

— Intru şi eu, sufleţelul mămucuţei. Şi nici mult nu putem sta.

Uşa se deschise singură. Măgdălina rămase afară.

— Intră şi tu, dădacă, şopti ea uşii închise. Apoi tresări de surprinderea pe care o aştepta. Beizade Alecu îi cuprinse mânile. Înlănţuind-o cu celălalt braţ pe după grumaz, îi sărută ochii. Ea se zbătu şi se hotărî să ţipe. Atunci glasul îi fu înăbuşit. Încordându-se cu mânie îşi sprijini mânile în pieptul duşmanului său. Apoi îşi plecă fruntea în acelaşi loc şi-şi lăsă braţele să cadă, supunându-se.

— Dădacă! suspină ea.

— Îndată! îndată! îi răspunse uşa, înăbuşit.

Încredinţată de acest sprijin mare şi ştiindu-şi vremea aşa de scurtă, îşi sui braţele pe după gâtul lui beizade şi-l privi râzând de jos în sus.

În chilia îngustă, pe măsuţa din fund de la fereastra oblonită, ardea o lumânare slabă de seu. Cu toată puţina ei lucire, domniţa putu băga de samă că obrazul lui beizade e slab şi pălit.

— Ce ai, beizade? îl întrebă ea retrăgându-şi braţele şi făcând un pas îndărăt. Te văd slăbit.

— N-am nimic, domniţă, răspunse Ruset c-un zâmbet, de cât cred c-aş fi pierit, dacă n-aveam bucuria de-acum.

Într-adevăr, în ochii lui copila văzu ceea ce o putea face fericită şi ceea ce o înfricoşa.

El se apropie grav, cu zâmbetul pierit. Ea se retrase, încercând să râdă; privi spre uşă; se întoarse la el cu hotărâre şi se lăsă îmbrăţişată iar şi sărutată. Şi iar zâmbi când el găsi de cuviinţă să-i facă mărturisirea supunerii şi robiei lui până la moarte. Atunci uşa dădu semn şi se deschise, lăsând pe dădacă să intre.

Domniţa se aşeză pe divan. Ruset rămase în picioare. Măgdălina culese de jos şalul căzut şi trecu în fund ca să rupă mucul lumânării. Se întoarse după aceea la uşă stând cu urechea la pândă.

— Spune repede ce-ai făcut în vremea asta, de când nu ne-am văzut, îndemnă cu vioiciune domniţa.

— Am dus pe ava franţuz până cătră Galaţi, domniţă, ş-am fost bucuros să capăt învoire de la el pentru a mă întoarce. Am avut vreme rea şi întâmplări neplăcute, pe care pot să ţi le spun, dacă ai vreme să mă asculţi. Iar cum m-am văzut slobod, am venit în preajma Iaşilor, aşezându-mă la pândă şi aşteptând vreme cu prilej. Am şi eu un om priceput cum ai domnia ta pe această dădacă fără preţ, şi el mi-a adus aminte de hramul sfintei mucenice Paraschiva. Atuncea m-am aşezat câteva zile la odihnă la mine, la Hârlău. Şi când a trebuit, m-am sculat ca de pe boală şi m-am grăbit să vin.

— Atâta-i?

— Atâta. Crezi, domniţă, că eu trăiesc acuma pentru altceva?

— Cugetă bine, beizade, şi nu spune vorbe mari, căci această dădacă ştie să dea în bobi şi să caute în cărţi, şi ea cunoaşte toate răutăţile.

— Cuget, domniţă, şi nu găsesc nimic altceva. Între Hârlău şi clipa asta a fost pustie. Şi n-am văzut pe nimeni. Ba am văzut, în fugă şi mare taină, pe Mindila zaraf. I-am dus amanet cinci olmazuri.

— Ai nevoie de bani? Pleci undeva?

— Nu. Dar vreau să fiu gata.

— Atuncea ştii că am să mă duc eu cu părintele meu la Stambul?

— Ştiu, şi am să te urmez ş-acolo, dacă-mi îngădui.

— Vai, beizade, acest drum pe care trebuie numaidecât să-l facem, e în legătură cu scârba vieţii mele. Beizade, îşi schimbă domniţa tonul glasului sub năvala lacrimilor, nu ştiu cum şi nu înţeleg cum am să-mi pot lumina viaţa din partea acelui om pe care am ajuns să-l urăsc. S-a făcut cândva între mine şi el o legătură pentru care eu n-am nici o vină, nedorind-o şi neînţelegând-o. Acuma el ştie că eu nu-l voiesc şi totuşi stăruieşte. Tata şovăieşte ca un părinte şi, cu toate încruntările lui, socot că l-aş îndupleca. Dar este mama, care, în înţelepciunea ei, socoate folosul. Iată, vine înnoirea Domniei; iată, are să iasă hotărâre de la împărăţie pentru hătmănia Ucrainei turceşti; iată că domnia sa Ştefan beizade a căzut cu jalobă la măritul Sultan, că noi ne împotrivim nunţii şi dorim să stricăm logodna. Mama îndeamnă să facem nuntă. Iar eu socot mai degrabă să pun hobot de moarte.

— Ce-ai hotărât, domniţă? întrebă, cu grijă. Ruset.

— N-am hotărât nimic, căci eu n-am puterea să sfărâm ce-au hotărât alţii. Dar am să mă înfăţişez şi eu la Stambul şi voi spune şi eu ce mă ajunge mintea la divanul împărăţiei. Pe urmă, cum va da Dumnezeu. Până atuncea, sfârşi ea înălţând ochii spre Ruset, mă pot bucura puţintel de viaţă.

— Eu te urmez ş-acolo, domniţă, zise beizade Alecu, îngenunchind, şi voi face cum îţi va fi porunca.

— Dădacă Măgdălina, râse subţirel copila. Să-l primim şi pe beizade Alecu să meargă?

— Să-l primim, sufletul mămucăi.

— Acolo avem să ne putem vedea?

— Am să merg şi eu, mămucuţă, şi are să ne ajute Maica Domnului.

— Vra să zică, oftă beizade. pe alt ţărm şi subt alt cer poate vom fi mai norocoşi decât aici. Acolo se află locuri încântate în care am petrecut altădată fără grijă. Am să te fur, odată într-o luntre, măcar pe două ceasuri, să trecem în taină peste Boaz la Scudar.

Domniţa Catrina simţi o strângere plăcută şi fierbinte deasupra inimii, în locul unde o sărutase dădaca Măgdălina, când îi vestise acest drum de sară cu bucurie de dragoste. Cuprinse mânile lui Ruset ca să-l atragă spre ea; apoi îl depărta încet, zâmbindu-i cu ochii în lacrimi.

— Când ai să pleci, domniţă?

— Nu pot încă şti. se tângui ea. Tata are încă multe şi încurcate treburi şi grele griji, cu bunturile şi birurile ţării. Dar când va fi, te vestesc. Dacă întârziem, până atuncea nu se poate să nu ne vedem iarăşi. Vină în locul cunoscut şi dă ştire.

Dădaca Măgdălina suspină de lângă uşă:

— Cu sprijinul Maicei Domnului, vom mai găsi ceas şi cale. La asta nu se poate pune nimeni împotrivă. Iar acuma, nu întârziaţi, căci s-aud clopotele bătând. Eu mă duc să văd ce este afară şi dau îndată semn de ieşire.

Dădaca se strecură pe uşă.

— Ne despărţim într-adevăr?

Aceeaşi întrebare şi-o punea şi domniţa. Fără a răspunde, lăsă pe Ruset să vie asupra ei, acoperind-o într-o îmbrăţişare şi sărutare prelungă. Făcându-se mică, îi scăpă din braţe, apucă de pe-un scaun şalul, îmbodolindu-se cu el, şi fugi la uşă. Ruset rămase rănit, ca şi cum ar fi pierdut-o pentru totdeauna. De la uşă mai întoarse o dată spre el ochii şi zâmbetul ca o lumină. Porni s-o cuprindă iar. Atunci sună în uşă o bătaie. Ea deschise şi dispăru.

Alecu beizade păşi înainte ca ameţit de o băutură tare. Ştiind bine că nu se găseşte în faţă-i decât lemn, înainta repede şi se izbi de două ori cu fruntea de locul pe unde ieşise domniţa Catrina, găsind încă o plăcere în această suferinţă. Se întoarse şi începu a râde cătră sine însuşi.

Bârlădeanu intră. Stătuse afară, alături de uşori, ca un zăvod şi auzise bătăile,

— Măria ta, m-ai chemat?

— Cum? Da, Bârlădene, te-am chemat. Stai acolo unde eşti şi uită-te la mine. Răspunde dacă mă cunoşti.

Vâlcu nu răspunse.

— Ce zici, măi Bârlădene? se întoarse iar Ruset cu masca-i de zâmbet întristat. Ai fi crezut tu vreodată să mă vezi astfel?

— Dă, măria ta, ce să zic? Nu zic nimica.

— După atâtea blăstămaţii şi rele pe care le-am trecut cu bine şi le-am lăsat în urmă, acuma a venit vremea să-mi plec grumazul.

— Asta-i socoteala căpcăunilor, măria ta, şi aşa-i rânduit ticălosului om de lut; n-avem ce-i face. Până ce nu plăteşte vamă, nu scapă.

— Într-asemenea capcană şi vamă îşi lasă lupul pielea, Vâlcule.

— Poate n-a fi chiar aşa, stăpâne. Nu moare omu de asta.

— Ce ştii tu, bre Bârlădene? strigă Ruset, umblând pe dinaintea slujitorului şi cercetându-l cu ochii în toate felurile, ca şi cum ar fi vrut să-l cumpere. Nu-i, bre Bârlădene, cum ştii tu: să furi fata şi s-o duci pe cuptor la tatu-tău acasă, cum ai făcut tu, şi pe urmă să te-mpaci şi să bei cu socrii o vadră de vin. Asta-i fată care nu se fură. Şi dac-o fur e cu primejdia vieţii. Iar dacă rămân aşa; nu înţeleg unde pot ajunge. Tu eşti un prost, Vâlcule, şi nu poţi înţelege nimica; iar eu mi se pare că am intrat în anul morţii.

— Măria ta, rânji Bârlădeanu, muindu-şi glasul, poate să te mai domoleşti când s-a îmblânzi de istov. Acuma, pe cât înţeleg, are ghiare.

— Are şi-mi strânge în ele inima. Iar dacă n-ar face astfel, nu m-aş simţi atât de fericit. Dar parcă tu poţi pricepe ce spun eu?

— Ca un cap prost, măria ta, nu pot într-adevăr pricepe că altele nu ţi-au fost dragi ş-ai umblat cu ele din zburdălnicie; iar asta ţi-i dragă şi-i plăteşti ei şi pentru celelalte. Rânduit este de la Dumnezeu, precum am spus, să nu scape omul de asta, cum nu scapă de moarte. Venindu-ţi şi măriei tale vremea, supune-te.

— Asta fac, omule, strigă beizade măsurându-l şi preţăluindu-l; mă supun.

— Atuncea-i bine, măria ta. Ne chiamă, – venim. Ne spune să ne ducem, – ne ducem. Aicea nu-i cum vrem noi; facem după poruncă.

— Aşa-i, Bârlădene; nu eşti tu chiar aşa de prost pe cât se pare.

Vâlcu rânji iar;

— De-acu ne ducem ca frunza pe apă, măria ta.

— Şi asta-i adevărat. Du-te, Vâlcule, şi păzeşte în cerdac. Aştept să vie dădaca, să-vedem ce răspuns îmi mai aduce şi pe urmă ne întoarcem la Hârlău, la osânda.

Vâlcu trecu în cerdac afară şi se sprijini de uşor. Clătină din cap şi stupi cu dispreţ într-o parte.

Nu după târzie vreme, din mulţimea întunecoasă care foia murmurând în apropiere, se desprinse o umbră şi veni cătră el. Se apropie şi-l cunoscu; deschise uşa şi intră.

Dădaca Măgdălina găsi pe Ruset în aceeaşi stare în care-l lăsase pădurarul. Se plimba neliniştit, ca într-o colivie.

— Ce facem, dădacă? izbucni el, venind cătră dânsa. Când o mai pot vedea? Mâni?

— Nu se poate, măria ta, ştii bine care-s greutăţile şi primejdiile noastre.

— Atuncea când?

— Nu putem şti. Vână-n două săptămâni. Alege o vreme lină, ca să putem ieşi la plimbare. Şi precum am avut ajutor până acum de la Aceea care stă sus văzând toate şi ocrotind, tot aşa şi de-acum înainte să nădăjduim la dânsa. Eu oi face tot ce pot, măria ta; mai mult decât mine nu poate nimene, căci am şi ajutor de la dragostea domniţei. Fiind aşa, vină. Dacă nu-i nici un chip şi te întorci fără s-o vezi, îţi rămâne nădejdea pe altă dată.

— Ascultă, dădacă, vorbi întunecos şi nemulţămit Ruset, asta însemnează să mă jupuieşti de viu pe de o parte şi să mă întrebi dacă-mi place şi pe cealaltă.

Dădaca Măgdălina îşi încrucişa mânile pe pântece şi-şi plecă fruntea.

Beizade o privi pieziş. Apoi se pipăi şi trase din buzunar doi icosari de aur de mai nainte pregătiţi.

— Iată pentru salba ta, dădaca.

Dădaca primi banii sărutând mâna care i-i dădea.

— Mulţămesc măriei tale, îşi subţie ea glasul, şi mai aştept ş-o păreche de ciuboţele galbene.

— Se poate, zâmbi Ruset, dacă nu te gândeşti la o prostie şi dacă-mi dai drumul de-aici c-o încredinţare.

— Încredinţare îţi pot da, măria ta, nu de atâta preţ, ci cât toate bogăţiile lumii. Slove din carte n-am învăţat a ceti, dar sufletul oamenilor l-am deprins. Şi eu cetesc la domniţa noastră cântec dulce pentru măria ta.

— Fie: să mă duc, să mă-ntorc şi să mă zbat. Ceea ce spui, dacă-i adevărat, preţuieşte şi mai mult. Să nu cuget decât la asta: când o mai văd; căci mai încolo e întuneric. Nici măcar un răvaş nu mai pot primi?

— Mai ales asta nu se mai poate, măria ta, căci de oara trecută, când te-ai înfăţişat măriei sale, s-a pus mai cumplită pază asupra noastră. După cât poţi auzi şi înţelege şi măria ta, acest Georgie-Vodă se îngraşă de veninuri şi răutăţi. Din ce în ce mai varvar se face şi prigonirea lui o simţim şi noi. Venind acuma îndărăt de la Curte, auzeam norodul şi calicimea blăstămând. De aceea stau cu mare spaimă şi cu zilele în palme, aşteptându-l pe Buga Sârbul. Fii şi măria ta cu grijă. Iar eu nu pot face decât să vă slujesc, nu pentru ciuboţelele cele galbene şi salbă, ci pentru inima domniţei noastre.

Dădaca se închină, veni lângă Ruset şi, descântând, îl atinse cu gura sub umărul stâng în locul unde sărutase şi pe domniţă.

Rămas singur, beizade Alecu trase pe mânici burca şi îndesă până la sprâncene cuşma, îşi strecură în mânică un jungher mic italienesc şi ieşi în cerdac; iar de-acolo, urmat de Bârlădeanu ca de-o umbră, se cufundă în valul de norod.

În acelaşi ceas, înainte de a porni spre Hârlău, bătu la uşa de stejar a lui Mindila, în uliţa mare boierească. Intrând în odăiţa boltită şi oblonită a zarafului, îşi scoase jungherul şi despărţi pulpana hainei de dedesubt într-o cusutură. Trase alte pietre scumpe, pe care nădăjduise să le cruţe şi le puse pe măsuţa acoperită cu catifea neagră, sub barba albă şi respectabilă a jidovului. Aplecându-se foarte aproape de ele cu o lentilă mică, Mindila le cercetă îndelung, apoi, cuviincios, şi închinându-se înaltului şi cunoscutului său oaspete, îi făcu preţul amanetului. Puse olmazurile într-o răcliţă, dădu însemnare şi se retrase într-o cameră necunoscută, de unde se întoarse c-o pungă de monede de aur pe care le numără, petrecându-le pe fiecare printre degetele sale şi pe subt ochii lui beizade, pentru încredinţare.

Ruset primi banii şi-i cumpăni în mână. Întrebă cu dispreţ privind de sus pe jidov:

— Nu socoteşti tu că-i prea puţin?

— Vai, stăpâne, se tângui Mindila cu blândeţă: trăim în vremuri aspre şi banii s-adună greu. Era mai bine în domnia slăvitului măriei tale părinte. Acuma stăm cu sufletul la gură.

El ofta încă şi se tânguia, închizând cu cheia uşa ferecată de stejar şi punând zăvoarele, când beizade era departe cu pădurarul, în căruţa lor de negustori de ţară, trasă de doi cai cu mult mai tari şi mai repezi decât arătau după înfăţişarea lor umilită.