XXIV.

Despre cele şase semne care s-au arătat într-o iarnă, în zilele Ducăi-Vodă.

În vremea aceea, îndată după Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, la purcesul iernii, au început a se arăta pe acest pământ semne, care pe urmă s-au dovedit vestitoare creştinilor de multe nenorociri şi cumpene. Pentru păcatele noastre astfel a voit să ne certe Dumnezeu, mai întâi prin nesătula lăcomie a Ducăi-Vodă, care a adus ridicarea noroadelor, apoi sărăcia şi risipa lor. După asta au venit tătarii, războaiele şi molimele, care sunt rânduite totdeauna pedeapsă ticăloşilor moldoveni.

S-a arătat semn la sfânta icoană a Maicei Domnului de la mănăstirea Neamţu, cea zugrăvită de Luca Evanghelistul şi dăruită cu veacuri în urmă lui Alexandru-Vodă Bătrânul de cătră Ion Paleologul împăratul de la Bizanţ. Acea icoană a vădit lacrimi, la slujba de priveghere a Arhanghelilor, care lacrimi le-au cules părinţii într-o tipsie de argint, suflată cu aur, mărturisind apoi cu jurământ minunea. De aşa lucru auzind norodul s-a înfricoşat dând vestea pretutindeni.

Iar apoi la şapte zile, în noaptea de 13 spre 14 a lunii lui noemvrie, s-a cutremurat pământul şi s-a auzit în adâncimi huiet venind de cătră miazăzi. Unele ziduri de la sfintele mănăstiri au crăpat. Şi s-a găsit într-o risipitură, subt o lespede, la mănăstirea lui Barnovschie-Vodă, scrisoare, tălmăcind războiul pe care nu mult după aceea l-a pornit puternicul Sultan Padişah Mehmet asupra crailor creştinătăţii.

După cutremur, la trei zile, a venit de cătră asfinţit un vifor mare, cu pietre de ghiaţă amestecate cu ninsoare, care asta n-o văzuseră şi n-o pomeniseră bătrânii de când e lumea şi de când ţineau ei minte. Şi părintele nostru Dosoftei mitropolit a tălmăcit acest semn în taină drept mânie a lui Hristos Dumnezeu şi biruinţă a crucii asupra spurcatului Ismailitean. Dar nimeni nu îndrăznea să spuie pe faţă această mare taină, ca să nu afle negustorii şi agalele de la împărăţie, veniţi în acea lună în scaunul Domniei pentru datoriile şi carnetele lui Georgie Duca-Vodă cătră dânşii şi pentru daruri cuvenite slujitorilor celor mari de la Ţarigrad.

Iar în luna lui dechemvrie 10 zile, cursul anilor fiind 7188, s-a arătat, noaptea, pe cer, stea cu coadă, căreia latinii îi zic cometa, adică mătură. Începând dintr-un sâmbure cu mare lumină din zarea ţării ungureşti, cuprindea în sus cu lungimea sa jumătate de cer între amiază şi apus. Şi zi cu zi scurgându-se, se tot urca în sus cătră miezul-nopţii, învârtindu-se precum este umbletul cerului, cu stelele, cătră apus. Acesta semn a fost scris şi-n letopiseţi – şi învăţaţii oameni ai ţării şi vlădicii, strângându-se în sobor, au arătat că este tot mare veste a lui Dumnezeu, însă nu sfârşitul lumii cum răcnea şi se spăimânta prostimea de la ţară.

A doua zi sâmbătă, în 11 dechemvrie, s-a fost oprit la Târgu-Frumos, în curţile domneşti de-acolo, aga Roşea, aducând cu slujitorii săi pe fiastrul Hâncului Donie, care era staroste la ţinutul Putnei. Din porunca Domniei, Roşea îl călcase noaptea şi-l ridicase din pat de lângă jupâneasă, pornindu-l într-aceeaşi clipă de la Focşani cătră scaun. Iar pe cale, într-a doua noapte, s-a arătat cometa.

Umblând călare lângă agă, între slujitori, Donie se mira de ce-l va fi chemând năprasnic Domnia.

— Căci eu, cinstite agă Roşea, mă ştiu drept, cu mare credinţă lui Dumnezeu şi stăpânului meu. Eu norodul nu l-am asuprit şi lacrimile sărmanilor şi văduvelor le-am şters. Pe cei răi i-am prigonit şi posturile le-am ţinut cu rânduiala.

— Prea cinstite staroste Donie, răspunse aga, gândurile lui Vodă noi nu le putem şti, după cum nu putem cunoaşte voia lui Dumnezeu, care s-arată în acest semn de spaimă. Socot că n-a fi nimic rău şi are numai nevoie de domnia ta să-ţi deie o poruncă, ori să-ţi ceară un sfat.

— Se poate, încuviinţă Donie, cu inimă curată. De când s-au tulburat iarăşi mazilii şi răzăşii de la Orhei, măria sa stă cu grijă, cu toate că serdarul Constantin îi stropşeşte pretutindeni pe unde-i ajunge. Nu poate însă uita măria sa trecuta oară, când a burzuluit ţara Hâncu, bărbatul de-al doilea al maicii mele. Se îndoieşte că buntul va putea fi supus degrabă, şi, ştiind că eu atuncea l-am urât pentru fapta sa pe tatăl meu cel vitreg, Vodă mă chiamă să-mi deie şi mie slujba lui Cantemir serdar. Ori poate vrea să mă-ntrebe dacă nu cunosc eu anume pe unii făptaşi din trecut, care ar fi amestecaţi în tulburările de-acuma. Ara aflat într-adevăr de unii care au fost ş-atunci şi care s-au sculat ş-acuma.

— Se poate… răspunse la rândul său aga.

Despre aceasta au mai vorbit iarăşi într-alt chip: Donie se întorcea la grija sa ca cerbul cătră adăpătoare, găsind-o însă uscată, căci de la aga Roşea n-avea de unde scoate mai mult. Apoi, când s-a arătat steaua cea cu coadă pe cerul nopţii, au ascultat în lungul drumului felurite vorbe de înfricoşare care l-au tulburat pe agă, iar pe Donie l-au făcut să puie peste grija dintâi altă grijă mai mare. Astfel au ajuns ia Târgu-Frumos în amurg ş-au descălecat în ograda caselor domneşti în popas.

Acolo, un călăraş aştepta pe aga, c-o însemnare pecetluită, în picioare, între slujitorii săi descălecaţi, Roşea a desfăcut-o ş-a vrut s-o cetească în zarea luminii. Neputând, a intrat în casă, la o făclie. Când a ieşit, a privit cu frică parcă împrejur şi şi-a întors ochii spre steaua cea nouă.

— Veste bună? îl întrebă starostele de Putna.

— Dumnezeu ştie. răspunse Roşea, oftând.

— Te uiţi cătră acel pojar tainic din cer? îl întrebă iar Donie. Nici eu nu-mi pot lua ochii de la el. Şi tot astfel ca noi, stau şi privesc cu uimire toate sufletele de pe acest pământ fără a-l înţelege. Stau privind copiii mei şi soaţa mea, în casa noastră de la Focşani, şi se tem, cugetând că eu sunt călător şi poate mă duc cătră o primejdie.

— Cinstite şi iubite staroste Donie, acuma mă gândesc că steaua aceasta poate să fie semn împotriva tiranilor, mormăi Roşea, aşa încât să nu-l audă slujitorii.

Apoi chemând patru dintre oamenii lui la poruncă, intră iarăşi în casă pentru puţină vreme.

Curând ieşiră; şi cei patru slujitori înaintară spre Donie, fără ca să li se audă paşii prin omătul moale. Dome nu-i auzea şi din pricină că se uita cu luare-aminte spre o pasere străină care se aşezase pe-un vârf de mesteacăn bătrân în laturea casei şi se cumpănea legănându-se lin pe crenguţa mlădie, în lucirea dulce a serii. Era o vreme de moină, fără pic de vânt.

Aga Roşea ridică şi el ochii şi văzu paserea străină. Era cât un corb, însă avea pene albastre ş-un ciont încovoiat. În lucirea de la asfinţit îi fulgerau ochii ca două rubinuri mari. În acel minut, slujitorii cei patru care ieşiseră cu poruncă strânseră pe Donie între piepturi şi-l cu-prinseră de grumaz. Când îl simţiră răsărind, se abătură asupra lui zugrumându-l, după ticălosul obicei al paginilor. Donie n-avu vreme, în clipa morţii, să sloboadă decât un răcnet scurt, un fel de zbucnire a groazei, care n-avea nimic omenesc. Paserea cea străină din mesteacăn răspunse întocmai, cu acelaşi sunet, căscând pliscul de trei ori. Desfăcând aripi ascuţite, fâlfâi în înălţime ocolind mortul şi observându-l cu ochii ei de jar; apoi lunecă spre asfinţit. Aga Roşea rămase la locul său îngrozit, urmărind-o cu privirile şi fiind încredinţat că s-a suit spre steaua cu coadă. într-adevăr, toată lumea care a aflat de întâmplare nu s-a mai îndoit de aceasta şi nici paserea n-a mai fost văzută vreodată de-atunci pe pământ, – rămânând numai ca un semn al acelei vremi.

Duminică, dechemvrie 12, s-a vestit măriei sale la curte, în Iaşi, că a sosit Constantin serdar cu robii orheieni. După ce spârcuise satele sculate, punând asupra celor supuşi şi iertaţi grea dajdie de bani şi vite oşteanul Domniei se întorsese asupra răilor care se trăseseră în Codru. Urmărindu-i din ascunziş în ascunziş, hărţuindu-i, împresurându-i şi ţinând toate drumurile, a ajuns să-i flămânzească şi să-i sălbătăcească desăvârşit. Iar apoi dezgolindu-se codrii de frunzişuri şi venind şi iarna, au ieşit acei buntuşnici, ca lupii, în văi, cătră sate, şi i-a prins pe toţi Cantemir de grumaz.

Georgie-Vodă îi lăsă să steie până ce-şi isprăvi rugăciunea, făcând de trei ori cruci mari din creştetul capului până sub vintre, şi la umeri cât putea ajunge cu braţul. Se aplecă spre icoane, dându-le oarecum bună-dimineaţa, apoi, îmbrăcând contăş şi punând în cap gugiuman. Apucă buzduganul cel mic şi ieşi în foişor, unde îl aşteptau vel-hatman şi vel-armaş, precum şi mulţi slujitori domneşti.

Călăreţii lui Cantemir aveau caii bine hrăniţi şi straie bune pe dânşii, ceea ce băgând de samă Vodă, zâmbi cu plăcere, ştiind de unde au mâncat acei cai şi de unde s-au îmbrăcat acei călăreţi ai săi, scutindu-i cheltuielile. Roata călăreţilor desfăcându-se în două laturi când apăru Domnul, se arătară şi cei pe care-i roseseră caii şi-i dezbrăcaseră oştenii. Erau cincizeci ori şaizeci de oameni, slabi şi cu puţine straie rupte şi proaste. Unii erau fără cuşme şi îmbrobodiţi cu nişte petici, ca muierile. Târau în picioare opinci ori zdrenţe legate cu aţe de tei. Umiliţi de bătăi şi foame, îşi plecau frunţile, şi la ieşirea măriei sale căzură în genunchi. Duca-Vodă îi privi întunecos. Întoarse o clipă zâmbet spre închinarea lui Cantemir serdar; apoi, înălţând barba, lăsă să cadă cu greaţă vorbe de întrebare:

— Aceştia sunt nelegiuiţii care s-au sculat împotriva domniei mele?

— Aceştia sunt robii, câţi au mai rămas, măria ta, răspunse serdarul. Alţii au pierit, alţii au fugit.

— Ha-ha! au pierit ş-au fugit? Asta-i bătaia lui Dumnezeu, că s-au sculat împotriva sfinţiei sale, care rânduieşte domn şi lege.

— Iar aceştia, măria ta, s-au supus, căzând în genunchi la mila măriei late.

— La mila mea? strigă Vodă ridicând o clipă buzduganul şi lăsându-l iar în lungul coapsei.

— La mila măriei tale, Doamne! scânciră ticăloşii robi, plecându-şi fruntea în omăt.

Vodă îi privi cu asprime.

— Acum acele locuri ş-acele sate s-au potolit toate?

— S-au potolit, măria ta, răspunse serdarul.

— Datoria lor cătră vistierie au plătit-o?

— O plătesc, măria ta. Au primit pe dotaşi şi fac socoteli drepte. Cel ce are dă pentru cel ce n-are. Averea satului răspunde pentru toţi. Fiind îndărătnici de multă vreme, acuma li s-a împlinit tot, până la un capăt de aţă. Mai rămâne să răspundă pentru nebunia şi îndrăzneala lor.

Domnul se întoarse cătră prietinul său Buhuş hatman, căutând a-i ceti pe obraz părerea. Dar nici Buhuş nici Fliondor armaş nu puteau fi pătrunşi în fiinţa lor lăuntrică, şi obrazurile le stăteau neclintite.

În acea clipă dinspre bolta turnului de la intrare răzbiră glasuri. Cineva chema într-ajutor. Străjerii îl repezeau îndărăt, cu vorbe aspre.

— Ce este? întrebă Vodă. Cinstite vel-armaş, vezi domnia ta, şi adă la mine pe cei care mă chiamă, nădăjduind întru dreptatea mea. Eu pe buni îi apăr, pe răi îi zdrobesc.

Înţelegându-şi soarta, robii suspinară, închinându-şi iar frunţile.

Vel-armaş veni de cătră poarta cea mare c-un bătrân gârbov şi slab, care înainta încet şi sprijinit de doi flăcăuaşi cuviincios îmbrăcaţi în straie răzăşeşti, de lână sură. Erau bălani, numai cu puf sub nas. Cum ajunseră în preajma lui Vodă, lângă grămada robilor, îşi traseră cuşmele de pe plete eu frică, neîndrăznind să-şi înalţe privirile cătră luminăţia sa. În aceeaşi vreme unul din ei se aplecă la urechea bătrânului, îngânându-i câteva cuvinte. Bătrânul se opri, se descoperi şi se îndreptă puţin de şale, săltând în sus fruntea. Atuncea Domnul şi boierii săi putură băga de samă că acest moşneag, alb ca năgara, era orb.

Robii, sucind cătră el capetele, îl cunoscută şi-şi şoptiră numele lui. Îl cunoscu şi Constantin serdar. Făcând un pas înainte, dădu lămurire Domniei.

— Măria ta, zise el, acesta-i un bătrân care s-a înfăţişat şi la mine, cerând iertarea vieţii pentru răzăşii săi. Iar eu încredinţându-l că numai măria sa Vodă ţine în dreapta sa cumpăna vieţii şi a morţii, el a purces în urma noastră cu aceşti doi nepoţi ai săi într-o căruţă şi acuma se înfăţişează şi el cu rugămintea lui. Ticăloşii aceştia, pe care i-am adus eu, îl cunosc şi mi-au spus că numele lui este moş Tudor, şi că în vremea tinereţelor lui a fost şi el rohmistru la Ieşi. Iar mai apoi, la domnia Tomşei-Vodă, a venit în ţară, şi a fost căpitan în oastea acelui domn, făcându-se cunoscut pentru isprăvi; care şi până astăzi mulţi ştiu de faima lui şi-i zic căpitanul Tudor. E orb şi slab precum se vede, dar are neamuri care stau în jurul său.

— Ce ţi-i voia, moşule? întrebă cu bunătate Domnul.

— Măria ta, porni glas slab bătrânul, bulbucind albuşurile ochilor, am venit la Domnul meu şi la stăpânul meu, pe care l-a rânduit Domnul Dumnezeu asupra ţării, ca să-mi scot nepoţii şi neamurile de la pieire.

— Spune, moşule, cine eşti şi ce vrei?

— Precum a spus cinstitul boier Constantin serdar, eu sunt acuma un moşneag slab, măria ta, dar în zilele mele am fost ostaş nu numai la Ieşi, ci şi la alţi crai şi împăraţi creştini. Iar la Vodă Tomşa am tras sabia cu toţi orheienii şi lăpuşnenii sprijinind Domnia, şi de la acel domn ne-am bucurat de multă milă eu şi neamurile mele. Pe urmă de la alţi voievozi n-am mai avut acea milă, şi am mers în scădere, împuţinându-ni-se moşia şi averea. Până ce s-au sculat unii dintre ai noştri în vremea Hâncului şi a lui Durac. Durac-Vodă întâi a fugit de ei; iar apoi, întorcându-se cu putere, i-a stins de pe faţa pământului. Atuncea s-au prăpădit mulţi care erau neamuri ale mele, din Şoimăreşti. Iar acuma, slăvite Doamne, sculându-se iarăşi noroadele, Domnia le-a bătut şi le-a supus iar.

— Ei, şi ce vrei, bătrânule?

— Slăvite şi luminate Doamne, mă rog să ierţi şi să slobozi din lanţ pe acei care au greşit.

— De ce să-i iert şi să-i slobod? Pentru că păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu? pentru că se scoală asupra Domnului lor? Pentru aceste ticăloşii nu se cuvine să plătească?

— Slăvite şi luminate Doamne, neamurile mele au plătit totdeauna cu dreptate. Au plătit nu numai cu ban şi rod; au plătit cu sânge; căci ei din veci stau aici pe această moşie, de Ia voievozii cei de demult. Şi să ştii, slăvite şi luminate Doamne, că noroadele nu se tulbură din pricina binelui.

La aceste cuvinte nechibzuite, ale unui bătrân slab de minte, Duca-Vodă s-a oţărât şi a strigat cu minte:

— Dar de ce se tulbură, moşneag nebun şi neînţelept? Căci în ţara asta Dumnezeu a rânduit destul bielşug, iar la divanul meu se judecă totdeauna cu sfântă dreptate.

Bătrânul a tăcut, întunecându-şi albuşurile ochilor, sub sprintene. Apoi a ridicat iar glasul:

— Doamne, nebunia şi slăbăciunea mea sunt de la acel care ţine în mânile sale văzduhul şi pământul şi care împărăţiile ca pleava le vântură. Mulţămeşte-le, măria ta, cu banii noştri, cu vitele şi cu rodurile pământului şi cu mierea ştiubeielor noastre; nu-ţi încărca sufletul cu sânge. Căci se suie până la cer plângerile obijduiţilor, iar moşnegii cei neînţelepţi şi orbi te blastămă să mori neiertat şi singur!

Atunci Vodă, scuturând buzduganul, a crâşnit. Boierii, slujitorii şi robii s-au înfricoşat nu de mânia lui Duca-Vodă, ci de fapta pe care voia ş-o săvârşească.

Bătrânul, cu ochii cei morţi aţintiţi, şi-a pus palmele pe capetele nepoţilor săi, care-i stăteau de o parte şi de alta, şi i-a mângâiat.

— Măria ta, a cuvântat el apoi, fără frică; aştept să mă loveşti, ca să pier de buzduganul măriei tale, cum a pierit şi părintele meu de buzduganul lui Aron-Vodă.

Pufnind, Duca-Vodă s-a sucit, spre Buhuş. Înţelegând puţin din ochii prietinului său, s-a întors cătră zid, singur, descărcându-şi într-acolo obida. A stat aşa un răstimp ca-ntr-o rugăciune şi după aceea şi-a arătat iar obrazul, c-un zâmbet de milă, spre moşneag, şi i-a zvârlit un ban de aramă, pe care orbul nu l-a văzut şi nici copiii nu l-au cules.

— Cei săraci cu duhul, a grăit el cu mare stăpânire, sunt subt aripă dumnezeiască. Scoateţi-l şi lăsaţi-l să se ducă.

Oştenii au împins spre poartă pe orb, între nepoţii lui.

— Iar acestor ticăloşi, a urmat Duca-Vodă, tinzând buzduganul asupra robilor, iertată să le fie viaţa; şi să-i vârâţi în beciuri, să steie în obezi până ce satele lor vor plăti de două ori cât arată tablele vistieriei.

Robii s-au sculat, luminaţi la chipuri că li s-a iertat viaţa de cătră măria sa, şi slujitorii lui Cantemir, încălecând, i-au luat înainte, spre temnicurile de osânda, pe cei mai slabi repezindu-i de la spate caii cu frunţile.

Vodă, trecând în casele cele mari, a chemat la sine pe Fliondor şi i-a dat poruncă tare împotriva acelui orb smintit, care a spurcat cu blăstăm sfânta zi de duminică. În mare taină, armaşul a purces slujitori pe urmele bătrânului, hotărându-le să-l aducă la sine în acela ceas, fără ca nimeni să simtă cumva. Slujitorii au cercetat, au întrebat ş-au aflat de trecerea sărmanului, însă nu l-au putut găsi atunci. Prea mare fiind supărarea armaşului, ei s-au întors iară; până ce abia într-un târziu au adus ştire despre el. Dar acea ştire acuma nu mai era tainică, deoarece despre ea zvonea tot târgul umplut de prostime, ca în orice zi de iarmaroc.

— Măria ta, ar fi zis Fliondor, intrând la Domnul său, acel ticălos a mers, dus de nepoţii săi, până la sfânta mănăstire la Golia, ş-acolo s-a rugat de cuvioşii părinţi să-l miluiască c-un duhovnic, carele să-l spovedească şi să-i deie sfânta împărtăşanie. Iar stareţul, milostivindu-se, i-a dat duhovnic. La sfârşitul sfintei slujbe, când l-au dus să-l împărtăşească, el a primit trupul şi sângele lui Hristos, a căzut în genunchi şi a strigat: Mă duc la morţi; căci în această viaţă şi-n această lume s-a arătat Antihrist! Şi a îndrăznit acel mişel să rostească numele luminatului şi binecredinciosului Domn al ţării. Sărind monahii din strane, l-au împresurat. Dar el n-a mai aşteptat, nici vorbă n-a mai rostit. Întinzându-se pe lespezi, şi-a dat suflarea. Şi-n acea clipă a bătut singur clopotul cel mare din turn, iar cuvioşii părinţi au răsărit, privindu-se unul pe altul cu teamă.

Astfel, spuneau bătrânii şi muierile, a fost al şaselea semn, la domnia lui Duca, la începutul acelei ierni, anul de la zidire 7188. Însă, după firea moldovenilor, ş-aceasta putea să fie numai o scornitură; cu toate că şi scorniturile, ca şi cântecele. răspund unor afunde tainiţi ale sufletului.