XXV.

Mila Ducăi-Vodă.

Înainte de sărbătoarea dulcii Naşteri cu două săptămâni, s-a ţinut iar mare divan pentru pricina dintre Ursachi şi Balaban. Era o veche pâră între acest semeţ boier Grigorie Ursachi şi Alexa Balaban, negustorul de la Liov. Încă din trecuţi ani moldovanul pârâse pe negustor la judeţii Craiului leşesc şi-l prigonise pentru nişte bude şi dobândise de la divanurile Craiului dreptate. Şi nu numai aceasta făcuse, ci mânase plângere mare până la Stambul şi împotriva Ducăi-Vodă, când fusese Duca-Vodă în a doua domnie, cum că l-ar părtini pe acel Alexa. Jăluise şi pentru alte multe, dar mai cu samă pentru asta. Iar acum, în a treia domnie a măriei sale, se sculase Alexa Balaban împotriva lui Ursachi la cinstitul divan al Moldovei; şi s-a nimerit să aleagă măritul judeţ lui Alexa Balaban dreptate, hotărând boierului să plătească negustorului patru sute pungi bani buni, despăgubire şi dobândă pentru câte suferinţi şi răutăţi îndurase. Iar boierul neîmplinind banii, Alexa Balaban îl scosese acum iar la judeţ; şi divanul îl pusese pe Grigorie Ursachi sub mâna lui Vodă. Deci l-au prins armaşii şi l-au vârât la închisoare, cu picioarele în butuc, până ce-i va veni minte să plătească şi vistieriei şi lui Balaban cele după cuviinţă şi după judecată.

În dimineaţa în care s-a fost arătat orbul cel nebun, măria sa a trecut în divanul mic, dând poruncile sale lui armaş şi stând de vorbă şi cu alţi boieri, zâmbindu-le unora cu bunătate. După aceea un aprod s-a înfăţişat, dându-i o ştire în şoaptă. Vodă a ascultat cu sprânceana încruntată, privind într-o parte spre colţul odăii. A răspuns cu nepăsare:

— Bine; să-l vârâţi în cămara mea de taină şi să aştepte.

Slujitorul s-a retras închinându-se, şi îndată după aceea şi măria sa şi-a isprăvit poruncile, orânduind boierilor săi alte ceasuri. Ieşind, a intrat în cămara sa şi acolo a găsit pe negustorul de la Liov.

Alexa Balaban era frumos om: nu era numai voinic şi gras, dar avea ş-o barbă mare cât o mătură, acoperindu-i tot pieptul. O şubă scumpă, cu guler lat, strânsă peste pântece în curea cu paftale de argint, îi dădea o înfăţişare şi mai bună. Se închină Domnului, zâmbind cu obrazu-i roş şi plin şi-i sărută mâna.

— Care sunt cele din urmă veşti pe care mi le poţi da, kir Alexa? întrebă greceşte Vodă, căci Balaban era de baştină lui din Rumelia.

— Dumnezeu vrea să nu fie rele, măria ta. Din îndurarea lui, pe urmă vor fi şi mai bune.

— Ţi s-au întors oamenii pe care i-ai trimes la Liov?

— Mi s-au întors asară, şi au adus carte. Iat-o. Binevoieşte, măria ta, a nu ceti cuprinsul cărţii, căci el nu arată nimic şi vorbeşte despre treburi negustoreşti; să bagi de samă numai, măria ta, la nişte semne care se află în trei locuri.

Vorbind, Alexa Balaban ţinea departe cartea, cu mâna stângă, în vederea lui Vodă; şi cu o unghie lungă a degetului celui mic de la mâna dreaptă îi arăta anumite semne.

— Cum tălmăceşti aceste semne, prietine Alexa?

— Măria ta, răspunse Balaban, mângâindu-şi barba cu scrisoarea; precum se vede, semnele sunt trei. Trei pricini ale noastre, adică ale măriei tale, au ieşit bine.

— Se poate, prietine Balabane, şi să ascultăm cu plăcere, aşezându-ne pe acest divan şi poftindu-te şi pe domnia ta să te aşezi în scaun, aproape de mine, ca să putem grăi cu glasuri cât de încete.

— Mulţămesc măriei tale de cinste, se închină negustorul liovean, aşezându-se. Cea dintâi pricină, urmă el c-o voce care gâlgâia în bunătăţile grăsimii lui, cea dintâi pricină este a nemernicilor acelora care au fost daţi slujitori franţuzului. De sub mâna mea au ieşit şi aveau poruncă, pe lângă ale noastre, să împlinească şi slujbă pentru împărăţie. Fiind supuşi ai împăratului, canţelaria de la Viena a găsit de cuviinţă să ceară socoteală pentru pieirea lor. A făcut întrebare la mine; eu am răspuns că nu ştiu nimica, rugând în acelaşi timp cinstita canţelarie să aibă încredere în mine, căci voi cerceta şi voi da samă. Eu am mai spus întrucâtva măriei tale ce ameninţări de plângere la înalta Poartă au ei gata, numai să-le repeadă – arătând pe măria ta ca un tulburător a rânduielilor şi a păcii dintre împărăţii. Venind la scaunul Moldovei pentru ale mele, nemţii au ştiut că am venit şi pentru acea cercetare a lor. Am trimes de-aici lămurire, aşa precum am înţeles eu de la măria ta, că vina este a unui oarecare Alecu Ruset, fecior al lui Antonie-Vodă, mazilul. Aici în carte, vorbirea de la pontul întâi începe aşa: Binecuvântat fie Domnul, pentru veştile bune şi celelalte. Asta înseamnă că-i bine.

Duca încuviinţă din cap, zâmbind.

— Înţeleg. Rămâne numai să dai lămuriri şi dovezi, ceea ce nu-i prea uşor.

— Dumnezeu va lumina pe măria ta, oftă negustorul, clipind din ochii lui mici şi ageri.

— Într-adevăr, numai de la Dumnezeu putem nădăjdui cele bune. Să vedem ce mai este.

— Al doilea lucru este pentru acel franţuz. Primind ştire, măria ta, de Ia capuchehaia măriei tale, cum că nu mai poate fi îndoială asupra rânduielii acelui călugăr papistaş, care cum a ajuns a şi dat la iveală scrisoare cătră Cara Mustafa vizir, eu am făcut ştire nemţilor mei. Ei răspund: bine este; şi mulţămesc măriei tale pentru veste. Pontul doi din carte se găseşte la sfârşit, unde zice: mulţămind Domniei de la Moldova… şi celelalte…

— Mâna a doua poate spăla pe întâia, îngână Vodă. Iată una din dovezi gata…

— Bună ş-această dovadă, măria ta, pentru turci. Acuma să trecem la al treilea pont, unde zice: Aici toate fiind neschimabte, primeşte, cinstite stăpâne, închinare de la sluga ta. Aici, măria ta, este vorba despre acele blăstămate cărţi, care se află în mâna leşilor. Nemţii, supărându-se pe măria ta, au aflat la Ieşi sprijin şi încredinţare că au ei în stăpânire şi păstrează pentru ceasul potrivit cărţi ale măriei tale, scrise şi iscălite de mâna măriei tale, care când vor ajunge la Poarta împărăţiei, la Stambul, vor răpune capul măriei tale. Cărţile sunt deci la locul lor şi asta ai vrut să ştii măria ta, că stau neclintite şi n-au pornit.

— Asta-i cea mai bună veste, cinstite prietine, grăi Duca-Vodă, punând înaintea sa pe masă cartea cu ponturile şi privind-o gânditor. Acele cărţi minciunoase au putut să ne dăuneze, deşi nici noi nu suntem lipsiţi de sprijin la împărăţie. A venit însă vremea, ştiind acea primejdie, să facem lumină, arătând nu numai că sunt minciunoase acele cărţi, dar dovedind cine le-a plăsmuit, ca să-şi ieie pedeapsa:

Balaban privi cu luare-aminte la Vodă.

— Măria ta, numai acel desmăţat fecior al lui Antonie a putut săvârşi atare faptă, otrăvit fiind de pizmă împotriva măriei tale. A săvârşit aceasta, precum a săvârşit şi cealaltă cu slujitorii pe care i-am dat, la Liov, călugărului franţuz; însă mă rog cu umilinţă măriei tale a-mi îngădui să-i spun că trebuiesc dovezi unor oameni neîncrezători cum sunt nu numai turcii, dar şi fraţii noştri creştini.

— Aceste dovezi vor veni la vreme, foarte curând, prietine Alexa.

— Dovezi bune şi grele, măria ta…

— Dovezi bune şi grele ca aurul, prietine; tot aşa de bune ca acelea pe care le-ai pus la divan împotriva lui Grigorie Ursachi, boierul nostru. Se vor dovedi cu cărţi drepte toate. Dacă-i nevoie, se vor dovedi şi ca jurăminte. Am mare încredere în sprijinul lui Dumnezeu pentru faptele mele, căci nu încep nimica fără a îngenunchia cu umilinţă în faţa sa, cerându-i blagoslovenie.

— Atunci, măria ta, toate sunt bune; şi întocmai ca slăvitul măriei tale ocrotitor, marele ostaş al lui Hristos, Georgie, poţi bate cu sabia capetele balaurului şi poţi pune piciorul pe leşul lui. Şi te poţi înfăţişa cu tărie la Stambul, ca să dobândeşti încă o cinste ş-o putere, spre întărirea creştinătăţii.

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, nădăjduiesc într-adevăr să nu-mi steie nimic împotrivă şi voi dobândi hătmănia Ucrainei. Am primit şi-n noaptea asta veste bună de la Capuchehaia noastră din Stambul. Numai cât nu pot fi toate desăvârşit de bune. Ş-acest trandafir îşi are spinii lui. Nesăţioasa lăcomie de-acolo e ca un pojar care usucă tot. Oricât aş abate ca un pârău spre gura ei, tot mai trebuie, şi tot se mai cere. Iar eu aici cu greu mă nevoiesc a agonisi, adunând picătură cu picătură şi asudând sânge.

— Vremurile sunt grele, măria ta, şi tara în scădere şi săracă.

— Vremurile nu sunt uşoare, într-adevăr, dar ţara-i mai mult vicleană decât săracă şi-i deprinsă a se împotrivi totdeauna Domnului său. Dar acuma-i învăţ pe toţi minte, ca să se supuie legii mele. Poruncă dau să se plece toţi vistieriei, plătind rânduielile până la o para şi până la un bob de linte. Nu vor scăpa mai ales cei semeţi, pe care noi cu osebire nu-i putem suferi; şi vor pătimi ca acest Ursachi, pe care-l scot în fiecare zi din butuc slujitorii şi-l bat la tălpi ca să-şi plătească datoriile, fie cătră negustorul liovean, fie cătră Domnul său.

— Dintr-ale mele, eu îi mai pot ierta, Doamne, ca să se poată îndestula şi vistieria.

— Domnia ta vei face cum vei crede de cuviinţă, prietine; eu n-am să-i iert nimica, deoarece în toate ceasurile zilelor mele, când ridic ochii spre sfintele icoane, îmi aduc aminte de duşmanii mei şi de pârile lor. Nu m-au iertat ei; nu-i iert nici eu.

Alexa Balaban, încuviinţând din cap, tăcu, spre a lăsa lui Vodă timp să-şi pufnească supărarea deodată trezită.

— Astfel, mărite Doamne, zise el, după aceea, pe cât se vede din ştirile pe care le avem, pot dobândi de la luminăţia ta învoire să mă întorc la locul meu.

— Da, vei putea pleca, prietine Alexa; iar până în două zile am să pun subt ochii domniei tale acele dovezi de care este nevoie să se încredinţeze nemţii şi leşii, ca să nu-i mai am potrivnici. Îndată după aceea se va încredinţa şi vizirul că trebuie să-şi tragă braţul de deasupra răilor, şi atunci, cu ajutorul Precistei şi al sfinţilor mari mucenici, voi putea avea în mâna mea pe Alecu Ruset, cum am pe Grigorie Ursachi. Nici la Ieşi nici la nemţi nu va mai avea primire, din pricina atâtor uneltiri şi minciuni; nici la poarta seraiului nu va putea năzui, fără a se teme de ştreangul muţilor:

— Slăvite Doamne, răspunse mişcat Alexa Balaban, Dumnezeu ştie să toarne ca un undelemn bun înţelepciune sub cununile stăpânitorilor de noroade. Ca unui care mă bucur de toate izbânzile măriei tale, rog să fiu iertat a pune la picioarele slăvite ale măriei tale puţine şi proaste daruri care mi-au venit de la Liov, odată cu această carte. Te poftesc din toată inima mea, slăvite, să primeşti câteva blăni de soboli pe care le am de la muscali, şi câteva brăţări de aur lucrate la Veneţia. Pe lângă aceasta un cal pentru măria ta, cu tot tacâmul său. Şi alte câteva mărunţişuri care se află într-un sunducel de argint, pentru mărita Doamnă Anastasia. Iar pentru tot ce-mi datoreşte dumnealui Grigorie Ursachi, am nădejde, că vei şti măria ta a mă despăgubi, după judecata divanului şi după sfânta dreptate.

— Aşa va fi, prietine Alexa, şi să n-ai grijă. Îţi mulţămesc pentru darurile domniei tale şi poate vom avea a ne spune şi alte veşti bune în ziua când vei pleca.

— Nu voi lipsi să fiu atunci la genunchii măriei tale… răspunse Balaban, sărutând mâna Domnului şi retrăgându-se.

Îndată slujitori ai negustorului liovean intrară cu mare umilinţă îngenunchind şi înfăţişând darurile, iar unul din ei îndrăzni a pofti pe măria sa să privească pe fereastră ca să vadă un harmăsar arab de patru ani, sprinten, numai nervi şi fiori.

Vodă făcu semn cu dosul mânii să fie lăsat singur. Slujitorii se retraseră cu dosurile înainte, şi măria sa cerce ta darurile, cumpănindu-le în mâni şi preţăluindu-le. Apoi trecu la geam şi privi, cu plăcere încă tânără, calul.

Stătu aşa o vreme cugetând, până ce veni. la ceasul care-i fusese hotărât, Toader Fliondor armaşul. Ceru prin aprod voie să se înfăţişeze, şi Domnul îl primi numaidecât.

— Cinstite vel-armaş, îi zise Vodă privindu-l cu voie-bună, ziua de astăzi am hotărât-o multor iertări. Cugetând şi cântărind, socot îndestulătoare pedeapsa pe care am rânduit-o boierului nostru Ion Milescu pentru greşala lui. Deci îl deslegăm şi-l slobozim din închisoare. Binevoieşte a-l aduce la noi, ca să ne sărute mâna şi să-l iertăm.

— Măria ta, în odaia pe care i-ai rânduit-o în această din urmă săptămână, boier Milescu se putea socoti ca şi la dumnealui acasă, având pană de scris şi cărţi de cetit. Bine are să-i pară că-l slobozim, rău are să-i pară că se desparte de noi. El de mai multă vreme simte mila măriei tale asupra sa.

— Bine. adă-l la noi, cinstite vel-armaş.

Slujitorii aduseră pe Milescu. Era gătit, curat şi cu barba tunsă. Intrând, îngenunche şi Vodă îi dădu dreapta spre sărutare. Stătu astfel, cu fruntea plecată, până ce slujitorii ieşiră şi se retrase şi Fliondor.

— A venit vremea, Milescule, vorbi grav Domnul, să se întoarcă iarăşi asupra ta mila Domnului tău.

— Stăpâne, răspunse Milescu înăbuşit, nu voi uita asta până la ceasul morţii.

— Să te întorci la casa domniei tale fără grijă, să-ţi iei în stăpânire toate câte le-ai fost avut şi să ne slujeşti cu credinţă de azi înainte fără a mai şovăi. Iată, icoana sfântului Nicolai în faţa domniei tale. Nalţă ochii, fă-ţi sfânta cruce, bate mătanie şi jură pe sufletul tău, ş-al copiilor tăi, ş-ai soţiei tale, şi pe mormântul părinţilor tăi, care dorm în ctitoria lor la Sfântul Teodor, că nu vei mai greşi şi vei ţinea lăcata asupra gurii tale pentru cele pe care nu trebuie să le spui.

— Jur, măria ta, în faţa icoanei sfântului Nicolai, pe sufletul meu, ş-al copiilor, ş-al femeii mele şi pe mormântul părinţilor mei. Amin. Iată cărţile de care măria ta are nevoie, pentru a-şi vădi dreptatea şi pentru a cufunda pe duşmanii săi. Întocmai precum le-ai poruncit, aşa le-am alcătuit, şi iscălitura lui Ruset este întocmai, ca-n sinetul cătră Mindila, pe care-l pun aici, cu toate celelalte, nădăjduind şi de-acum înainte, ca şi până acum, să mă bucur de bunăvoinţa măriei tale.

Trăgând de sub haină cărţile şi sinelui, Milescu le înfăţişă. Duca-Vodă le primi desfăcându-le şi cercetându-le.

— Poate să n-am nevoie de ele, murmură el oftând, căci inima mea înclină cătră milă.

Milescu găsi de cuviinţă să ofteze şi el. Domnul îl îndemnă să se ridice, îi întinse iar dreapta spre sărutare şi-i dădu drumul.