XXIX.

Nu numai abatele Paul filosofează, ci şi Vâlcu Bârlădeanu.

Era într-o vineri. în vremea căldurilor celor mari ale lunii iunie. Fiind ziua odihnei şi închinărilor, rânduită de proroc, prea strălucitul întocmai ca soarele Padişah ieşise cu alai la slujba cea mare de la moscheia lui Beyazid. Uliţile pe unde trecea astfel împărăţia călare erau pustii, cu uşile şi ferestrele caselor oblonite, ca să nu se poată învrednici nici un ghiaur a vedea faţa de idol, cu turban de fir şi surguci de nestemate a celui întâi, mai mare şi mai groaznic dintre biruitorii dreptcredincioşi. Ienicerii îi făceau ziduri vii în laturi, iar alţi ostaşi călăreţi şi pedeştri alergau înainte, unii cu toiege, alţii cu şfichiuri plumbuite, ca să întoarcă în hudiţi pe trecători, să abată pe oricine cu fruntea în pulbere, – să fie pretutindeni numai viermi şi tină.

În una din aceste hudiţi se simţi luat ca de vânt şi zvârlit într-o parte Bârlădeanu, călugărul cel mut de la Balâklî. Se feri după un stâlp de poartă şi stătu neclintit, mormăind, oricât era de mut, câteva vorbe îndesate, al căror înţeles ar fi rămas tainic pentru oricare ureche, fie turcească, fie grecească; însă nu-l auzi nimeni. Strecurând o privire piezişă pe sub braţ, zări împrejurimea pustie şi auzi numai în depărtare, sub văzduhul aprins, freamătul alaiului. Atunci se desfăcu de stâlpul pe care-l îmbrăţişase, pornind tupiluş pe sub ziduri. Nu-i era frică de nimica; un cuvios monah găseşte totdeauna la Stambul destulă acoperire în straiul tagmei lui; se ferea însă de soare, care, orice-ar fi spus dreptcredincioşii, era mai înfricoşat decât luminăţia sa Mehmet al patrulea. Vărsa o dogoare aşa de cumplită, încât Bârlădeanu ar fi fost în stare să îndrepte ş-asupra lui vorbele tainice, dacă nu l-ar fi oprit o rânduială strămoşească, mai tare decât credinţa al cărei strai îl purta. Acea rânduială îl învăţase a socoti totdeauna sfânt acest izvor al vieţii. Într-o vreme, însă, nu mai putu răbda şi se opri, căutând cu ochii împrejurul lui o scăpare, în clipă i se înfăţişară în minte codrii de la Hârlău şi cele paisprezece şipote care izvorau în budăie, subt un deal poreclit Coman. Se simţi ars de pojar până în adâncurile măruntaielor. Dar tot atunci dădu binecuvântare lui Dumnezeu, căci zări o cişmea de marmură la un colţ de uliţă. Câţiva copii desculţi şi cu capetele goale, bine înzestraţi însă din partea şalvarilor, stăteau împrejur cu ibrice şi căni de aramă, aşteptând rând. Cum sosi acel călugăr mare, nalt şi bărbos, pufnind c-un fel de spaimă, copiii se dădură la o parte privindu-l uimiţi şi aşteptându-se la o minune. Bârlădeanu îşi lepădă comanacul, fără a-i alege cuvenit loc de cinste; se dădu lângă firul de apă şi ţinu palmele potrivite în chip de căuş. Întâi voi să beie, dar văzu că are prea puţin. Încercă să se stropească şi să se răcorească: avea prea puţin. Cele paisprezece şipote de sub dealul lui Coman îi năluciseră în amintire numai ca o pedeapsă. Stropindu-şi obrazul aprins, înghiţind cât putea din căuşul palmelor, iarăşi stropindu-se şi iar înghiţind, se opri în sfârşit, suflând cu zgomot şi privind fioros în juru-i. Copiii se împrăştiau în fugă, ca să ducă acasă veste despre acel ceva nemaivăzut care s-a arătat la cişmea.

Bârlădeanu îşi şterse cu mânicile giubelei fruntea, obrazul şi barba. Ridicând din colb comanacul, îl aşeză pe plete fără a-l mai scutura, şi porni iar prin umbră. Se lăsă la vale pe lângă slăvită moscheie Nuri-Osmanie, năzuind spre cel mai scurt drum cătră casa franţuzească, dincolo de Cornul-de-Aur. În curând începu să caute din nou, cu ochii, o cişmea. De mers mergea înainte, barba însă îi era sucită în laturi. La o răspântie de ulicioară dădu peste o muiere; o păli cu pieptul, o prăvăli la pământ. Şi, când întoarse ochii o găsi zbătându-se sub dânsul şi ţipând cu desnădejde.

Bârlădeanu sări într-o parte, ca muşcat de ceva. Muierea îl binecuvânta într-o limbă pe care de mult n-o auzise.

— Bată-te Dumnezeu să te bată şi te-ar lua dracu, şi n-ai mai ajunge…

Bârlădeanu se bucură de acest blăstăm; iar femeia se opri deodată, punându-şi palma la gură. Băgase de samă că are de-a face cu o cuvioasă faţă bisericească.

Uitându-se unul la altul, Bârlădeanu căscă ochii şi se încovoie mai aproape, ca să vadă mai bine; iar muierea se înălţă în sus, ca şi cum monahul o trăgea către dânsul.

— Dumnezeu să mă trăsnească! ţipă ea, rotindu-şi brusc ochii în jur; să mă trăsnească, dacă aist călugăr bărbos nu-i Vâlcu!

— El este, mormăi Vilcu; nu ţipa şi scoală-te din colb. Să ştii că eu îs mut.

— Cum eşti mut? Doamne fereşte şi apără, să nu fii cumva sărit din minte.

— Nu, dădacă Măgdălina; altfel sunt întreg. Bine-ai face să muţeşti şi dumneata, ori măcar să-ţi îndulceşti glasul. Oricât de mare ar fi Ţarigradul, mai bine este să vorbim ca şi cum ar fi cât o cămara. Unde te duceai aşa de aprig?

— Mă duceam să vă caut la casa franţujilor.

— Acolo mă duceam şi eu. Dacă vrei să ne găseşti, nu ne căuta acolo, ci în altă parte, de unde vin eu.

— De găsit vă găseam orişiunde, chiar sub pământ, râse dădaca. Te duceai să-l cauţi pe franţuz, să-l duci stăpânului tău?

— De unde ştii?

— Asta-i treaba mea, şi taina mea, Vâlcule. Dar de-aici până la acea mănăstire departe-i?

Bârlădeanu privi pe ţigancă pieziş şi clătină din cap.

— Mă duceam într-adevăr să i-l aduc pe popă lui beizade. Iar până la Balâklî este destulă cale. Uitându-te la mine şi văzându-mă asudat şi însetat, ai putut cunoaşte că vin de departe. Dar de unde ai ştiut că vin de la o mănăstire?

— Asta-i altă taină. Poate pentru că eşti îmbrăcat în acest strai, pe care dumneata, se vede, ai uitat că-l porţi.

Vâlcu oftă şi-şi şterse iar sudoarea, cu mânica. Dădaca păru a-şi aduce aminte:

— La Balâklî, la marginea cetăţii, ştiu eu drumul, căci l-am mai făcut şi altă dată, cu carul cu boi.

— Măi, aici tot trebuie să fie un drac la mijloc! Acuma ştii şi numele mănăstirii?

— Sărace Vâlcule! îl căina Măgdălina; căldura de la Ţarigrad nu-ţi prieşte. Spune repede ce face beizade.

— Ce să facă? Stă ascuns şi oftează. A căzut la suferinţă şi la slăbăciune.

— Nu-i nimica. Acestea trec. Cum te-ntorci la dânsul, îi spui că domniţa Catrina e aici, cu părintele său, la Bogdan-serai. Aşteaptă cu mare dor să-l întâlnească. Spune-i asta şi se face sănătos. Să ne aştepte mâni, cel mai târziu poimâni. Are să poftească domniţa să se plimbe până-ntr-acel loc, la izvorul aghesmei, şi are s-o vadă. Să fie însă cu băgare de samă.

— N-ai grijă, nu-l ştie nimeni. Stă acolo ca-n mormânt. Eu am canon muţenia, el singurătatea. Numai popa franţuz vine şi-l vede. Ca să-ţi mai spun altele, dădacă, nu-i nevoie. Aş vrea să am acu picioare de iepure. M-arăt numai să mă vadă popa şi ştie el ce este. Şi mă-ntorc înapoi cât oi putea mai degrabă, nu atâta ca să dau lui beizade veste, cât ca să lepăd toate de pe mine şi să mă-ntind la pământ subt un copac, cu faţa în sus şi cu braţele în laturi, c-un ulcior de apă rece la îndămână.

Vâlcu rămase gânditor, cu ochii aţintiţi într-o desfătare lăuntrică, întocmai ca un drept următor al legii prorocului. Îşi scutură barba.

— Nu poţi să ştii, dădacă Măgdălina, zise el, la ce lucru mă gândesc eu acuma.

— Te-i fi gândind cum de ne-am întâlnit noi dintr-o-dată într-un târg aşa de mare ca Ţarigradul. Pesemne că vinde mergeam cătră acelaşi loc.

— Hm! aşa este; însă mie nu mi-a venit în minte asemenea întrebare. Eu mă gândesc la alta. Anume, ce-oi fi căutând eu aicea în ţara asta de lege străină? Acuma de dumneata nu zic. Ai venit cu şal şi nu pare a-ţi fi cald; cu cercei, inele şi salbă împodobită: poate să găseşti vreun turc să te ieie a patra nevastă. Dar ce caut eu – nu pricep. Poate ca să răscumpăr nişte păcate trecute.

— Ce spui de turc, îmi place, Vâlcule; dar nu se poate. Urmăm amândoi năcazul şi bucuria stăpânilor noştri.

— Aşa este, oftă Bârlădeanu, întrebuinţând cu putere mânica.

Spre sară, când domnul abate Paul de Marenne intră în pacea de la Balâklî, găsi pe beizade Alecu proaspăt spălat, şi pieptănat cu îngrijire, cu anteriul călugăresc desfăcut la piept. Ochii se desprinseseră din visul lor mohorât. Pe fereastra deschisă intra aer proaspăt, cu mirezme de flori. Cum închise uşa după intrarea lui de Marenne şi puse zăvorul, beizade cuprinse de după umeri pe prietinul său şi-l îmbrăţişa strâns.

Abatele se desfăcu încet şi trecu la un divan. Ruset îl urmă şi-i împinse alături o măsuţă pe care stătea un ulcior între două cupe de argint. Se aşeza şi el în apropiere, jos, pe covor, ridicând priviri în care domnul de Marenne îi ceti cu uşurinţă sufletul.

— Am înţeles, îi zâmbi el. Ţi s-a isprăvit ciclul de zile nefaste…

— Într-adevăr. Acum încep cele fericite.

— Şi după asta, – nu-i aşa? – urmează sfârşitul lumii.

Ruset umplu cupele. Abia atunci îi ajunse la înţelegere observaţia prietinului său.

— Ce vrei să spui, domnule de Marenne?

— Vreau să spun că prudenţa este fiica înţelepciunii. Beizade iese c-un fel de întărâtare:

— Numai atât?

— Vreau să-ţi chem încă o dată luarea-aminte spre cele ce ţi-am mai spus, prietine, că nu văd deloc un desnodământ acestei poveşti.

— Nici eu.

— Poate să fie o nuntă; nu vei fi însă domnia ta mirele. Nici nu poţi răpi pe mireasă, fără a o pierde şi fără a te pierde. Nici nu poţi coborî pe-o fiică de prinţ, făcându-i această siluire. Mi-ai spus singur că, la un asemenea act, ea nu s-ar învoi niciodată, fie din mândrie, fie că nu te iubeşte îndestul. Nu-ţi rămâne decât să te întorci şi să priveşti ca un bărbat realitatea. Ce vrei să faci?

— Iubite prietine, răspunse vesel beizade, nu vreau să fac nimic. Vreau să beau cu domnia ta un pahar, şi chiar mai multe, din acest vin destul de bun. Pe urmă las să curgă orele până la împlinirea destinului. După ce am răbdat ş-am suferit atât, acuma domnia ta pretinzi să n-o mai văd?

— Nu pretind asta. S-o vezi, şi, dacă este cu putinţă, de mai multe ori. Între ceasurile de febră să laşi însă şi judecăţii loc. Situaţia pe care ţi-au creat-o duşmanii domniei tale e destul de grea. Am izbutit, după cât ştii, să îndepărtez sabia, care, în această ţară, îşi face slujba foarte cu uşurinţă.

— Aici se întrebuinţează şi juvăţul, domnule de Marenne.

— Veselia domniei tale mă mihneşle. Vrei să tac?

— Nu, prietine, protestă beizade atingând mâna domnului abate; dimpotrivă; te rog, vorbeşte; te ascult.

— N-am multe de spus, urmă de Marenne. Vreau întâi să ştiu dacă ţii să încerci una din cele două metode.

— A, nu. Ţin la viaţă.

— Atunci încep să răsuflu.

— Ţin la viaţă, la vin şi la dragostea mea.

— Ar fi bine dacă ai da preferinţă hotărâtă celor dintâi două. Căci dragostea domniei tale, dacă nu-i pui un hotar şi supraveghere, poate spori duşmăniile şi întărâta pe stăpânii de aici, care, deocamdată, par că dormitează şi se prefac că uită. Crezi domnia ta că Duca vine neînarmat? Şi cum spuneai singur, oare numai o căruţă, dintre cele care îl urmează, e plină cu saci de bani din vistieria lui?

— Despre asta nu poate fi îndoială. Căci nu-i destul să aştepte pe strălucirea sa când iese la geamie, calare, ca să-i sărute scara slăvitului picior; nici nu-i destul să cadă şi să sărute poala strălucirii sale, când intră cu frică la el. E nevoie să verse bani mulţi; numai cu aceasta se dobândeşte totul.

— Atunci?

— Atunci, ai dreptate. Îmi apăr viaţa ca şi până acum, cu prudenţă şi dibăcie, căci îmi apăr în acelaşi timp fericirea.

— Iarăşi te întorci în cercul domniei tale, prinţule, ca un cal orb.

— Ai putea zice ca un catâr, domnule de Marenne, căci ca el sunt îndărătnic şi, pe lângă asta, nerecunoscător.

— Nu îndrăznesc, prinţule, a merge aşa de departe; vreau numai să te încredinţezi că acestei fericiri îi urmează un sfârşit.

Beizade turnă iar vin şi închină.

— Nu ne putem gândi la moarte în toate zilele vieţii, suspină el; ni-s de ajuns cele din urmă clipe.

După ce deşertă cupa, rămase privind într-o parte, pe fereastra deschisă, grădina, care punea o horbotă neagră pe albăstrimea serii. Venea dintr-acolo o răcoare uşoară cu miros de levănţică. Din biserica nevăzută răzbăteau cântări, înăbuşite de ziduri.

După ce stătu un lung răstimp neclintit, Ruset se întoarse din depărtarea unde rătăcise. Căută mâna abatelui ş-o strânse prea tare, ca şi cum n-ar fi fost a unui prietin.

— Câteodată o urăsc, şopti el, cu rânjetu-i rău; şi sunt convins că se joacă cu mine.

Dar îndată se întoarse asupra acestei păreri, încredinţând pe domnul abate că nu-i nimic adevărat. Domnul de Marenne zâmbi cu bunătate, îl bătu pe umăr şi-i mângâie tâmpla înfierbântată. Apoi îl lăsă singur.

Ruset răsuflă, parc-ar fi scăpat de o povară. Se întoarse de la uşă cătră fereastră şi se rezemă de prichici, privind noaptea plină de stele. Curând văzu, pe o mare calmă, fantomele din fiecare noapte ale iubirii lui. Pluti spre Büiuk-Dere, apoi spre Anadol, strângând la piept şi scufundând în sine pe fiica Ducăi-Vodă. Şi rămase îndelung rătăcind, fără vâslaşi şi fără cârmaci, c-o făclie albastră la proră. Era singur cu Catrina Duca, potolindu-şi patima ca pe-o sete în pustie, când ajungi la o oază. Ea nu mai era în stare să i se împotrivească şi-i zâmbea, lăsându-se biruită. Astfel, cu mirare, într-un târziu, băgă de samă că se apropie cătră livezi înflorite, la şipotele dulci ale Asiei.