XXVIII.

Arată că, în intimitate, şi cei mai înfricoşaţi stăpânitori pot fi oameni; şi că, uneori, o partidă de şah o poţi câştiga pierzând-o.

Domnul de Marenne n-a întârziat multă vreme, ea să se ducă să cerce, la Poartă, treburile lui beizade. Domnia sa era gata oricând să facă drumul pentr-un prietin căzut la năcaz; însă împărăţia nu era tot aşa de grăbită ca el; mergea pe altfel de roţi decât Apusul.

Cara Mustafa vizir trecuse pe celălalt ţărm de mare, în Asia, ca să puie subt ochii slăvitului său stăpân Mehmet cele din urmă firmanuri, care de mult aşteptau să primească frumoasa lui iscălitură.

Padişahul însă n-avea vreme de pierdut şi nu prea era mulţămit să fie tulburat în plăcerea lui de vânătoare întru care nu ostenea niciodată. Sosise cea mai potrivită vreme a raţelor la smârcuri şi a potârnichilor la ierburi, cu proba celor din urmă câni şi şoimi dresaţi. Corturile se mutau în fiecare zi din loc în loc cu tot calabalâcul şi bucătăriile. Mustafa ajunse alaiul împărătesc între dumbrăvile de la Uzundere şi, după ce descăleca, vesti pe icioglanii strălucitului stăpân că stă cu fruntea în pulbere, aşteptând învoire să intre sub cortul de matasă. Mehmet îl primi numaidecât; şi servul său, intrând la el, îi sărută poalele straiului, desfăşură pergamentele şi se pregăti să scoată din răcliţa lor de argint penele pentru iscălit. Dar strălucitul Mehmet avea în mânile sale arc şi la şold cucura de săgeţi. Zâmbindu-i, îl bătu pe umăr şi-l pofti să lese treburile lumii neclătite în ziua aceea şi să ieie şi el parte mai bine la o privelişte rară. Anume, vânătorii curţii aveau să pună la încercare în desişurile văii un vultur mare caucazian, învăţat împotriva vulpilor. Mustafa se închină şi făcu stăpânului său această plăcere. Se minună chiar mai mult decât era nevoie de dibăcia bercuţului şi firitisi pe icioglanii care-i erau învăţători. Căci aceşti icioglani erau cei mai apropiaţi tovarăşi ai măriei sale Sultanul, urechea lui şi sfatul lui de fiecare ceas; şi cel dintâi slujbaş al împărăţiei nu se putea să nu ţie samă de acest fapt.

În ziua a cincea, împăratul hotărî să se întoarcă la Stambul, aducându-şi aminte de o făgăduinţă a lui cătră frumoasa Rebia Gülnuk, sultană hasseki, adică favorită. Lămurit nu era despre ce anume fusese vorba, însă trebuia să-şi împlinească făgăduinţa pe care i-o dăduse în ceasul plecării, când ea îşi arătase dinţii albi şi-şi mişcase la urechea lui buzele vopsite trandafiriu.

Făcu semn şi corturile se dărâmară. Vizirul îl urmă agale; şi se aşezară în ceamuri pe Marmara, într-amurgul zilei a opta. Nici aici nu era potrivit să scoată firmanurile şi penele de gâscă, căci sara era dintre cele mai tihnite. Plutiră fără facle pe sub cerul cu stele, cătră Vârful-Seraiului şi Mehmet Padişah, în perinile-i moi, dorea pe Rebia Gülnuk, fără a-şi putea încă desluşi dacă făgăduinţa pe care o dăduse privea o moarte de om ori un colan de mărgăritare.

În ziua a noua, domnul abate de Marenne se aburcă în şa. Cu slujitorul său în urmă şi cu cel împărătesc înainte, coborî din Pera la podul umblător, între catargurile de la Cornul-de-Aur. De aici sui uliţa cea Atare a Stambulului cătră Sfânta Sofia şi o clipă făcu popas, ca să-şi mai desfăteze încă o dată ochii de priveliştea aceea unică în lume. Boazul era ca o oglindă; pe Marmara licăreau fluturi de diamante; deasupra Cornului-de-Aur cununa Stambulului se desfăşura cu minaretele-i subţiri şi cu cupolele vii ale geamiilor până în fund, la sumbrul Eyub. Bizanţul vechi dormea în mormântu-i de ruini şi palate scufundate sub mahalalele de case de lemn ale turcilor. De la Şapte-Turnuri până la Vlacherne, îl închideau zidurile uriaşe de la Sfântul Constantin şi de la Atila. Crucile coborâte ale creştinătăţii – pajuri cu aripile neclintite – apăreau din când în când simbolic în cerul curat, la mari înălţimi.

Domnul de Marenne oftă, cugetând că Dumnezeu a binevoit, pentru pedeapsa copiilor săi iubiţi, să îngăduie necredincioşilor a se aşeza cu tabăra lor vremelnică în cea mai frumoasă grădină din lume, în acel serai încântat pe care-l bate, fremătând dulce, marea clasică.

Dincolo de Aghia-Sofia, după întreite zidiri de piatră, stau, sub chiparoşi, clădirile împăraţilor războiului. Între săbii, s-au grămădit comorile lumii. Subt unul din baldachinurile lui Mehmet, îşi aducea domnia sa aminte că a văzut cu uimire atârnând un smarand enorm cât un ou de lebădă. Acel juvaer nu va fi desigur şlefuit niciodată în feţe meşteşugite şi se va întoarce în mare, ori în pământ, în starea-i primitivă, ca ş-acel popor de războinici, pe, care l-a împins aici vântul pustiei.

Solul francez îşi îndemnă calul şi zâmbi filosofic veşniciei, în soarele fierbinte al ceasului al patrulea al dimineţii, clipeau prin desişurile livezilor acoperişuri bombate de alamă deasupra streşinilor de chioşcuri. Suna susur de paseri în frunzişuri şi-n lianele care atârnau în draperii deasupra havuzurilor. Dar de şi după întâiul zid şi după al doilea, şi-n mijlocul cel mai tainic, trăiau, în zeci de clădiri capricios rânduite, opt ori nouă mii de suflete, totuşi, deasupra chiparoşilor, ca deasupra unui ţintirim, părea că pluteşte un suflet al tăcerii. Şi marea era singuratică în acea parte, numai la zidurile de la malul apei aştepta, dormitând în soare, flotila de bărci, împodobită cu purpură şi aurării, a marelui stăpân.

Domnul de Marenne ajunse la poarta dinafară a împărăţiei, care se chema, într-o limbă absurdă, Bab-i-Humaiun, şi se opri iarăşi. Ieniceri ţineau straja, împodobiţi cu chiverele lor cilindrice. Căpetenia de orta cunoştea pe franţuz ca pe-un de-aproape prietin împărătesc şi-l pofti să treacă, făcându-i o temene… Domnul de Marenne îşi puse calul în trap, întorcând spre mare privirile de cătră cupa de marmură unde gealaţii aruncau capetele sângerate ale osândiţilor.

La Bab-i-Selam, adică Poarta închinăciunilor, abatele descăleca protestând în sine, şi trecu singur pe sub boltă, printre două turnuri subţiri şi pe sub creneluri. Slujitorii erau înarmaţi până în dinţi şi arătau ostentativ străinului obrazuri încruntate şi foarte mustăcioase. Alt agă se înfăţişă şi-l cunoscu zâmbindu-i cu semeţie şi dându-i drumul să treacă mai departe. De-aici începeau grădinile umbroase, cu balcoane, chioşcuri şi cafasuri, între scânteieri de cişmele, sub paza bostangiilor.

Haremul era undeva, într-o tainiţă, după alte ziduri, sub paza hadâmbilor negri, necunoscut încă unui ochi străin. Casa divanului ş-a tronului erau dincoace, subt alte rânduri de chiparoşi. Umbra lor tragică acoperea nu numai pajiştile, dar şi trecutul cu înlănţuirea lui de necontenite morţi năprasnice. Muţii, care rânjeau de după gratiile cămărilor, păreau o întrupare a acestor tăceri posomorite. Aşa era legea locului: să nu se ridice glas şi sunet omenesc în jurul aceluia care era slăvit de toate limbile pământului, Padişah, prea strălucit împărat, căpetenie a credincioşilor, urmaş al prorocului şi umbra lui Dumnezeu pe pământ.

Mustafa vizir primi pe franţuz c-o gravitate întunecoasă ca şi barba lui, în odaia-i cu divanuri joase şi măsuţe în şase colţuri, înflorite cu fildeş. Nu erau alte podoabe pe păreţi decât arme şi trofee. Între ele, Cara Mustafa se socotea într-un loc mai plăcut decât între hârţoagele icioglanilor secretari, căci iscusinţa lui era îndeosebi războinică. La o vârstă de patruzeci şi şase ori patruzeci şi şapte de ani, simţea în braţul lui toată puterea stăpânului său şi-a nebiruitelor oşti osmanlâi. Asta îi plăcuse lui s-o lămurească franţuzului chiar de la început, când îl văzuse întâia oară.

Bătând în palme, chemă slugi şi le porunci să aducă ciubuc, cafea şi jilţ. Pofti pe musafir să şadă în acea unealtă evropienească şi el se aşeză pe divan, alături, după moda orientală. De Marenne înlătură ciubucul cu imame de chilimbar pe care i-l înfăţişa ciubucciul, dar primi cafeaua, în filigean cu zarf de aur.

Un icioglan, îmbrăcat cu anteriu violet de matasă, rămase în picioare la spatele stăpânului său, pregătindu-se să tălmăcească sfatul. Faţa lui curată părea tânără, de şi era scrisă de uşoare creţuri, iar ochii, deştepţi şi vicleni, aveau o oboseală femeiască, cu umbre vinete dedesubtul lor.

— Cu ce-aş putea fi plăcut şi folositor iubitului meu oaspete? întrebă vizirul. Nu l-am văzut de multă vreme; am avut îndeletniciri însemnate cu măritul meu stăpân dincolo, peste Mare. De atunci poate au sosit ştiri nouă de la prea luminatul Rege, cel mai sus şi mai ales între domnii creştinătăţii, sau s-a aflat ceva de la duşmanii noştri de totdeauna, pe care-i dorim umiliţi şi căzuţi în pulbere…

Domnul de Marenne asculta cu luare-aminte şi vorbele neînţelese, şi tălmăcirea lor pompoasă, şi-şi dădu răspunsul înclinându-se politicos:

— Oarecare ştiri sunt, vorbi el. Suveranul meu urmează a socoti legătura de bună prietinie cu marele Padişah drept cea mai preţioasă dintre legăturile sale cu stăpânitorii popoarelor lumii. Tradiţia şi interesul legând două puteri, biruinţa lor împotriva unuia este asigurată. Aceste lucruri domnia sa domnul abate nu le spune ca un reprezentant oficial care rosteşte vorbe deşarte, ci ca prietin al măritului vizir. Bucurându-se şi de favoarea Domnului său şi de aceea a puternicului Sultan, domnia sa se erede. în chip dezinteresat, fericit de buna legătură dintre ei. La casa franţuzească din Pera ar fi venit ştiri că împăratul de la Viena a poruncit din vistieria sa plăţi însemnate pentru arme şi straie ostăşeşti.

— E vorba deci de pregătiri? observă Cara Mustafa.

— Pe cât se pare.

— Atunci nu se va putea spune că războiul l-am dorit şi l-am aţâţat noi.

— Asta niciodată. Cel puţin maiestatea sa Regele meu iubeşte, pacea ca pe-un lucru de preţ, ca pe un diamant rar.

— Şi eu socotesc pacea, declară Mustafa, ca cel mai prielnic lucru pentru împăraţi şi noroade.

— Negreşit, aprobă domnul de Marenne, acesta este şi punctul meu de vedere personal. Nefiind însă prinţ, ci un om din mulţime, eu n-o pot socoti ca un juvaer, ci cel mult ca o cafea bună pe care o cunosc cu simţurile de rând. Celui care mi-o răpeşte, şi mai ales celui care mi-o face rea, aş fi în stare să-i trimet o declaraţie ca cea pe care ne-o pregăteşte împăratul Leopold.

Mustafa aprobă din barbă, zâmbind. Apoi mai porunci o cafea pentru franţuz.

— Astfel vreau să-mi întăresc dovezile mele de prietinie cătră domnul abate… zise el.

Abatele mulţămi, c-un surâs neclintit pe obrazu-i fin.

— Alte veşti nu s-au mai primit din părţile Apusului?

— Pe cât ştiu, alte veşti nu sunt, răspunse domnul de Marenne.

În timbra şi tăcerea de la Divan-Yolu, Cara Mustafa căscă şi se bătu peste barbă. Afacerile diplomatice îl plictiseau. Totuşi, după părerea lui, franţuzul a venit c-un scop. Cată să fie cu luare-aminte.

Sosiră cafelele.

— Am auzit un lucru, zise cu îndoială abatele, pe care eu unul nu vreau să-l cred.

— Poate fi împărtăşită şi altora această taină, de cătră iubitul oaspete?

— Fără îndoială. Nici nu-i o taină. Desigur înţeleptul vizir cunoaşte mai bine afacerea, deoarece interesează mai mult Poarta.

— Despre ce este vorba?

— Despre beiul de la Moldova, pe care eu îl preţuiesc. mărturisi abatele. Atrag luarea-aminte a înţeleptului vizir că ştirea vine de la Ieşi, care nu sunt prietini cu Georgie Duca.

Vizirul tăcu, aşteptând.

— Leşii astăzi sunt în bună petrecere cu nemţii, adăogi abatele.

— Ştiu, încuviinţă vizirul. Noi n-am pus niciodată credinţă în Ieşi: de aceea împărăţia i-a lovit adeseori, pedepsindu-i pentru minciunile lor.

— Diplomaţia nu cunoaşte acest cuvânt. protestă de Marenne.

— Ştiu, răspunse Mustafa; dar eu sunt oştean. Ce pot pune leşii în sarcina beiului nostru de la Moldova?

— Îi pun în sarcină nişte cărţi, pe care Duca le-ar fi scris lor, într-o vreme când împărăţia i-a retras încrederea, mazilindu-l. Aceste, scrisori se zice că sunt în mâna unor nobili Ieşi. Repet că aşa ceva nu pot crede, deoarece, dacă aceste scrisori ar fi fost, ele ar fi ieşit până acum la iveală.

Icioglanul tălmăci cugetarea franţuzului. Cara Mustafa îşi mângâie barba şi-şi micşoră ochii.

— Totuşi aceste scrisori sunt, zise el cu linişte. Prietinul nostru poate afla acest adevăr.

— Atunci mă găsesc destul de încurcat, declară domnul de Marenne; căci eu n-aş fi crezut pe Duca-Vodă capabil de asemenea faptă.

— Scrisorile sunt, confirmă iar vizirul, sunt şi poartă semnătura beiului de la Moldova.

— Să fie cu putinţă? Poarta e sigură de asta?

— E sigură, zâmbi Cara Mustafa. Chiar beiul ne-a adus faptul la cunoştinţă.

— Înţeleg din ce în ce mai puţin.

— Cu toate acestea lămurirea e uşoară şi o pot da nepreţuitului meu musafir. Nefiind diplomaţi, noi întrebuinţăm arme mai puţin diplomaticeşti decât apusenii, însă tot aşa de bune. În părţile noastre deseori se întâmpla să umble dintr-un hotar în altul scrisori. De cele mai multe ori sunt numai o cercare, pentru a vedea răspunsul. Beiul nostru a mai făcut asemenea slujbă, faţă cu hanul de la Crâm, după dorinţa împărăţiei. Se întâmpla însă ca asemenea cărţi numai să pară adevărate, iar iscăliturile să fie plăsmuite. Să nu fie mirat oaspetele nostru. Asemenea încurcături pot stârni mânia slăvitului nostru stăpân. Mânia stăpânului nostru e ca furtuna şi supuşii săi sunt în faţa sabiei lui, ca iarba sub coasă. Mai târziu se vede că au căzut capetele fără vină, dar morţii rămân morţi. Aşa, de data asta, s-a întâmplat să cerce careva dintre duşmanii săi pieirea lui Duca. Beiul a simţit şi a vestit pe stăpânii săi din vreme.

De Marenne rămase o clipă pe gânduri; păru vesel.

— Îndeletnicirile rele ale omului, reluă el, se vede că sunt aceleaşi pretutindeni. În Apus ca şi-n Răsărit. Mă bucur că am avut dreptate.

— Care bucurie şi care dreptate?

— Dreptate, socotind pe beiul domniei voastre năpăstuit.

Mustafa îşi mângâie barba şi râse:

— Cine ştie! Sufletul omului e ca marea fără fund, în care numai Dumnezeu poate vedea.

Abatele încuviinţă din cap şi se grăbi să întărească această cugetare.

— Numai Dumnezeu, şi uneori nici Dumnezeu. Să lăsăm acestea.

— Dacă cinstitul nostru musafir vrea, să le lăsăm. Ar rămâne poate să aflu de ce domnul abate se îngrijeşte de soarta beiului de la Moldova.

— Nu mă îngrijesc atât de soarta lui, cât de interesele aliaţilor noştri.

— Mulţămim domnului abate.

— De aceea, răspunzând îndoielilor domniei tale. mă cred dator să fac o observaţie. Scrisorile sunt – şi nu le-ar fi scris beiul. Împărăţia de la el află asta. Dacă nu le-a scris el, atuncea de unde a aflat că sunt? Pe lângă asta, aflând nu se ştie cum despre ele, de ce nu ştie cine anume le-a plăsmuit?

— El zice că ştie.

— Rog să fiu iertat dacă aceste două împrejurări mi se par deosebit de ciudate. Dacă le-a scris un duşman al lui Duca, pentru ca să-i dăuneze, acel duşman de ce nu Ie vădeşte?

— Hm! hm! făcu marele vizir. Văd că şi judecata poate să fie întrebuinţată ca o sabie. Cinstitul musafir are dreptate. Mai doreşte să cunoască ceva?

— Nu. Ştiu numele celui pe care-l învinuieşte Duca-Vodă.

— Hm! hm! făcu iarăşi marele vizir, crescându-şi ochii, strângând buzele şi înălţând sprâncenele

— E vorba de Alecu Ruset beizade.

Vizirul rânji în barba-i neagră.

— Da, aşa este. împotriva acestui fecior zvânturat al mazilului Antonie sunt şi alte pâri. Stăpânul nostru l-a mai certat o dată pentru nebuniile lui.

— E un bun prietin al meu, lămuri încet abatele, de care mă leagă plăcute amintiri. Să mă ierte înţeleptul vizir dacă am făcut un aşa de lung ocol ca s-ajung aici. Sunt gata să recunosc că Duca nu-i vinovat cătră Poartă. Cât despre Ruset, chiar dacă ar fi păcătuit, nu-i vinovat decât cătră un duşman al tatălui său.

— Hm!

— Aş dori să aflu dacă măria sa vizirul nu simţeşte nevoie să se lumineze deplin.

— Ba simţesc nevoie să mă luminez deplin; însă voi atrage băgarea de samă a iubitului meu musafir că acolo unde a înodat firul un grec, nu pot să-l mai descurce o mie şi unul de dreptcredincioşi. Trebuie să cadă sabia.

— Asupra cui?

— Asupra aceluia care are scris în cartea lui Allah acest sfârşit.

Abatele de Marenne tăcu şi plecă fruntea. Vizirul zâmbi cu voie-bună, mângâindu-şi barba, apoi lepădă ciubucul.

— Am să mai adaog, reluă el, că pentru acest fecior al lui Antonie simţim şi noi prietinie; însă împărăţia mai are nevoie de beiul de la Moldova, care se arată harnic şi încă destul de înţelept. Altfel, drept vorbind, în cumpăna noastră amândoi n-atârnă nici cât un fir de puf. Totuşi inima de prietin a iubitului nostru musafir plăcându-mi foarte mult, îl sfătuiesc să puie două cuvinte la măritul stăpân, care poate, ca şi Dumnezeu, lăsa viaţa supuşilor săi după buna sa poftă. Să părăsim acestea şi să vorbim numai de ale noastre.

Domnul de Marenne trecu la alte lucruri zâmbind gazdei, cumpănind însă, în acelaşi timp, în sine, soarta prietinului său. După cât înţelegea el, şi după cât ştia din obiceiurile şi năravurile acelei curţi asiatice, beizade Alecu era într-o primejdioasă cumpănă. Totuşi, Allah kerim! cum spun musulmanii, – Dumnezeu e mare, şi ajutoarele lui sunt neaşteptate.

Un slujitor veni să vestească pe Mustafa vizir că strălucitul stăpân e singur şi poate îngădui părintelui franţuz să-l vadă, acest lucru făcându-i, ca totdeauna, plăcere. Domnul de Marenne se ridică de la locul său şi urmă pe slujitor prin coridorul umbros al porţii a treia – Saadat – a fericirii. Domnia sa nici nu mai cugeta să aprecieze cum se cuvenea cinstea ce i se făcea. Era gânditor şi mâhnit: şi pacea tristă a acestor aşezări ii sporea şi mai mult depresiunea sufletească.

În umbra şi încăperile acelui serai viaţa era nesigură: apărea şi trecea ca o floare de lumină. Marele Soliman înţeleptul a mişcat un deget şi a poruncit astfel zugrumarea prea iubitului său fiu Mustafa. Mehmet al treilea a pus pe muţi să strângă în juvăţuri pe cei nouăsprezece fraţi ai săi. Alţii, care au ucis fraţi şi rude, au căzut la rândul lor sub legea nemilostivă care-i comprima. Însuşi, Mehmet al patrulea, care-l aştepta acum în odaia-i împodobită cu somptuoase covoare, a fost nevoit, în cel dintâi ceas al suirii lui pe tron, să iscălească osânda bunicei sale valide Kösem. N-avea decât opt ani şi i-a tremurat mâna care de-atunci n-a mai tremurat.

Intră sub coloanele subţiri de marmură de la Arz-Odasî. Eunucul alb dădu la o parte perdeaua şi făcu loc abatelui, c-o închinăciune adâncă. Marele stăpânitor îl primi cu zâmbet pe faţa-i obosită, de o albeaţă mată. Sultan Mehmet avea atunci patruzeci de ani şi era un om cu înfăţişare blajină. Nimic din cruzimea strămoşilor nu ardea în privirile lui. Avea ochii albaştri ai maicii sale valide Targan, – roabă răpită de copilă din ţara muscălească şi adusă în serai de cătră tătari crâmleni.

Doi copii de casă – hadâmbi blonzi – care cântaseră până atunci din bandură şi ţimbală, se ridicară şi ieşiră. De tălmaci nu era nevoie. Parte greceşte, parte franţuzeşte, cei doi oameni, aşa de deosebiţi şi aşa de bizar adunaţi, izbutiseră totdeauna să se înţeleagă singuri. Şi asta era, pe lângă altele, una din plăcerile Sultanului.

Mehmet se aşeză întâi în jilţ şi rosti cu bună-voie primele vorbe de politeţă.

— Trebuie să socot acest ceas îndeosebi plăcut, zise el, când abatele îşi sfârşi plecăciunea prelungită. Am nevoie de un om liber între atâţia robi.

De Marenne se înclină iar:

— Acest om liber e cu totul la dispoziţia maiestăţii voastre.

— Pe cât înţeleg, domnule abate, surâse Sultanul, ai fost aşa de bun să împărtăşeşti unele ştiri politice marelui meu vizir.

— Da, maiestate.

— Pe mine vei fi şi mai bun, domnule abate, să mă scuteşti de ele?

— Negreşit, dacă aceasta este dorinţa maiestăţii voastre.

— Este. Vreau să uiţi că eşti un sol şi să-mi vorbeşti cu prietinie despre lucruri obişnuite.

Abatele clătină din cap.

— Se poate asta? în umbra unui împărat aşa de temut toate devin grave. Viaţa şi moartea e amestecă.

Mehmet suspină. Atinse cu degetul un gong de aur umplând încăperea de sunet moale. Ca prin farmec icioglani, în lungi anterie de matasă galbenă, se strecurată înlăuntru, cu mişcări iuţi. Se purtau ca umbre, fără cel mai mic zgomot, pe covoarele moi, rânduind şerbeturi, filigene de cafea şi narghilele. Ieşiră şi intrară cu alte măsuţe joase, acoperite discret cu năframe vişinii. Când le descoperiră, abatele cunoscu tabla de şah pe una şi o amforă de alabastru cu vin franţuzesc pe alta. Două cupe de cristal întovărăşeau amfora.

Icioglanii dispărură, stângându-se odată cu sonul gongului. Mehmet-Padişah îşi părăsi jilţul şi trecu pe divan, aşezându-se cu picioarele subpuse. Se simţea mult mai bine în poziţia aceasta firească, moştenită din veacurile de pribegie ale strămoşilor, care n-aveau popas decât pământul gol, în jurul focului, sub cer. Aşa şi inima-i era mai aplecată spre blândeţă.

— Domnule abate, zise el, Allah vrea ca un stăpânitor să fulgere cu ochii şi să tindă asupra supuşilor săi buzduganul. Aceasta este legea noastră şi mulţimea nu trebuie să ne cunoască altfel. Pentru domnia ta însă pot fi altul şi-ţi pot da iertarea pe care bănuiesc că mi-o ceri pentru cineva.

Abatele rămase cugetând, ori păru a cugeta, cu ochii spre fereastra deschisă care da în grădină. Mehmet sună iar şi făcu un semn abia văzut slujitorului care răsărise de după perdele. înaintând, acesta deschise cişmeaua mică de marmură de lângă trandafirii ferestrei ş-un fir de apă tresări cu zvon şi murmur, căzând în havuz. De Marenne înţelese că poate vorbi fără grija de a fi auzit de vreo ureche omenească. Deci la sfatul cu vizirul fuseseră urechi.

— N-am nici o taină, maiestate, zise el. Am de spus numai o mică istorisire de vânătoare.

— Voi asculta-o cu plăcere, domnule abate.

— Istorisirea aceasta, maiestate, nu mă priveşte pe mine, ci pe un prietin al meu.

— E vânător?

— Da, însă cu mult mai puţin dibaci decât maiestatea voastră. Acest vânător şi prietin al meu îmi povestea într-un rând că se afla într-o pădure din Moldova.

— După cât se vede, e un supus al meu.

— Da, maiestate. Se afla în locuri pustii, în acea pădure din Moldova, singur şi rătăcit de tovarăşii săi. N-avea cu el nici câni, nici suliţa, nici baltagul; iar în ziua aceea vânătoarea stârnise mulţi urşi. Iată că-i iese în cărare una din aceste jivine, mormăind. Prietinul meu se fereşte, se întoarce şi caută altă ieşire. Însă şi-n cărarea a doua i se arată ursul. Încearcă în altă parte, în dreapta: dă de-o prăpastie; încearcă în stânga: îl opreşte un părete de stâncă. Mormăirile se înteţesc şi prietinul meu înţelege că se află într-un ceas de mare primejdie.

Domnul de Marenne se opri. Măritul Padişah surâse, aşteptând urmarea.

— Ce-a făcut fără arme? întrebă el.

— Ce putea face?

— I-au sosit ajutoarele şi prietinii?

— Nu i-au sosit. Erau departe de dânsul.

— Atunci ce s-a întâmplat?

— După cât îmi povestea prietinul meu, maiestate, altceva nu se putea întâmpla decât să-l mănânce urşii. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Mehmet îşi mângâie barba rară, râzând cu plăcere.

— Se vedea din istorisire că prietinul domniei tale face în adevăr parte din breasla noastră vânătorească.

— Nebiruite şi puternice Padişah, zise cu patos domnul de Marenne, povestirea mea e în adevăr o anecdotă din ţara Moldovei şi mi-a istorisit-o prietinul meu, într-o sară, la o petrecere. Anecdota răspunde însă unui adevăr, şi acel prietin al meu se află împresurat de sălbătăciunile de care vorbeşte. Acel prietin al meu e un bărbat de bun neam, pe care-l iubesc şi-l preţuiesc, şi, din cât am înţeles, e un supus credincios al maiestăţii voastre. Împotriva lui s-au ridicat duşmanii şi vor să-l zugrume.

Mehmet întinse braţul spre amfora de alabastru, dar de Marenne se grăbi înaintea lui şi umplu cupele. Mehmet gustă ca un vechi cunoscător.

— Aş putea, grăi el, să întreb de numele acelui prietin, domnule abate. Aducându-mi însă aminte că de câteva ori l-ai pomenit povestindu-mi întâmplările trecerii domniei tale prin acea ţară a mea, cred că nu este nevoie să mai stăruiesc. Astfel mă scutesc să cer lămurire lui Mustafa vizir de ce greutăţi îl apasă şi ce greşeli va fi săvârşit. Să ţi-l dau fără a cerceta?

— Îl primesc, nebiruite şi puternice Padişah, se învoi ava Paul. Dar sunt gata să-i dovedesc curăţia; căci nu pot pune cuvântul pentru un vinovat.

— Aferim! râse Padişahul. E nevinovat într-adevăr?

— E nevinovat, maiestate.

O adiere trecu printre trandafiri şi prin zvonul cişmelei. Urmaşul prorocului trase pe nas mirezmele grădinii şi strănută c-o plăcere mare cât şi explozia.

— Augurler ola! îl firitisi, închinându-se, ava Paul. Măritul stăpân îi mulţămi, întinzând mâna cu palma în jos, în semn de pace.

— Îmi vei spune numele prietinului domniei tale şi-i vei dovedi nevinovăţia mai târziu. Acum ţi-l dau aşa. Dacă vrei să-l mai câştigi într-un fel, atunci luptă pentru el cu mine pe această tablă.

Maiestatea sa Mehmet era destul de tare jucător de şah. Chiar se credea cel mai tare din cuprinsul seraiului său. Dar legea aceasta nu-l putea atinge pe abatele Paul, care izbutise în mai multe rânduri să-i dovedească superioritatea apusenilor. Primi provocarea şi începu să lupte, îndemnându-şi cu glas cavalerii, pionii şi nebunii. În curând oastea împărătească se găsi într-o mare strâmtoare.

Prea puternica umbră rămase într-o îndelungată cugetare, cu bărbia rezemată în palmă şi cu cotul pe genunchi, în sfârşit se hotărî şi dădu o poruncă de îndrăzneaţă săritură unuia din cei doi călăreţi negri ai săi.

Ava Paul cugetă şi el mai îndelung şi văzu, în sine, chipul slăbit şi întristat de dragoste al prietinului său. Oftând, făcu mişcarea trebuitoare şi, ca prin minune, oastea împărătească dobândi loc şi biruinţă desăvârşită.

— Am pierdut! mărturisi cu glas jalnic domnul abate.

— Dimpotrivă, ai câştigat! răspunse cu bunăvoinţă cel mai mare şi mai puternic dintre stăpânii lumii.

Cu toate acestea, întorcându-se călare la casa Crăiei franţuzeşti, domnul abate de Marenne nu credea îndeajuns în această primă a sa izbândă; şi socoti că paza şi taina sub care sta Ruset trebuie să rămâie neclintite.