XXX.

Despre dobânzile întârziate ale lui beizade Alecu Ruset.

O aşteptă a doua zi pe domniţa Catrina cu oarecare nelinişte, însă cu încredinţarea că va veni. Nu se atinse de mâncarea pe care i-o adusese Bârlădeanu şi stătu toată vremea la fereastră, după perdea, pândind mişcarea ogrăzii, în preajma bisericii şi a izvorului de aghiasmă.

Catrina nu veni. Nu se arătă nici dădaca. Ruset se trânti în culcuşul său, aruncând o privire de mânie lui Bârlădeanu; dar pădurarul îi aminti că ţiganca n-a rostit vorbă hotărâtă, întrucât stăpâna ei n-avea putinţă să iasă în ziua şi-n ceasul când ar fi dorit.

— Dacă n-a venit azi, vine mâni, mormăi el, aprinzând lampa grecească şi potrivindu-i mucul în clonţ. Slavă Domnului, nu-i în noaptea asta sfârşitul lumii!

Aşa era. Bârlădeanu avea dreptate. Ruset se întoarse cu faţa în jos şi se cufundă cu capu-n pernă, ca s-o întâlnească măcar în sine pe cea dorită. Era însă o înşelare care-l istovea. Ş-a doua zi fu iarăşi în picioare, c-o nădejde nouă pentru fiinţa cea aeva, cu trup de sânge în care bătea inima ca o hulubiţă spăriată.

Domniţa Catrina nu veni însă nici în ziua cealaltă.

Ce poate să fie? Dacă ar fi bolnavă, ar fi dat un semn prin dădacă. Nădăjduia să-i vie măcar o veste, ca să se încredinţeze că n-a căzut în viaţa ei o întâmplare năprasnică.

Nu veni nici dădaca Măgdălina; şi Ruset se cufundă mai tare în negură. Bârlădeanu îi observă ochii cu sclipiri duşmănoase spre el şi-l socoti, în sinea lui, pornit spre scădere, ca un cal care începe să-şi mănânce din preţ. O vrăjmăşie acră sporea în stăpân din ceas în ceas în vorbe, în mişcări. În ziua a treia, pădurarul înlătură jungherul de sub perini; apoi stropi culcuşul cu apă din izvorul Pighiei. În rugăciunile lui de dimineaţă, îşi pipăi capul şi dorea fierbinte să-l găsească în acelaşi loc sara, căci cunoştea şi din alte împrejurări trecute mâniile beizadelei. Dar nu-i fu greu să vadă că, din zi în zi, şi puterea aceasta de mânie slăbise. Se topise în el de fierbinţeala patimei.

Într-o dimineaţă, intrând în odaie, găsi pe Ruset zbârlit, cu straiele învălmăşite pe el, cu obrazul unsuros şi aburit de truda nesomnului. Îl privea de departe; îl întrebă cu glas răguşit:

— A venit cineva?

— N-a venit, măria ta.

— Ai aflat vreo veste?

— N-am aflat.

— Atunci cum îndrăzneşti să te înfăţişezi înaintea mea?

— Ce pot face eu, măria ta, şi cu ce-s vinovat?

— Eşti vinovat că nu te-ai dus până acuma la Bogdan-serai, să vezi, să-ntrebi oameni şi să-mi aduci ştire.

Pădurarul privi spre stăpânul său c-o nedumerire în care se ascundea dispreţ.

— Cum mă pot duce acolo fără poruncă? Şi chiar dacă ai porunci măria ta, mă duc degeaba, căci eu îs mut. Ca să pot avea glas, ar trebui să grăiesc greceşte. Altfel, cum oi începe moldoveneşte, pun cei de acolo mâna pe mine şi mă băga-n butuc.

— De ce nu ştii greceşte? rânji Ruset. De ce nu s-a întâmplat să fie tatu-tău grec? Acuma mi-ai fi de folos.

— Măria ta, răspunse jignit pădurarul, că n-am avut părinte de soi, nu-i vina mea, ci a câmpului cu flori.

— Eşti un prost, Bârlădene. Am să mă duc eu.

— Aşa suntem noi cei credincioşi, măria ta. În prostia mea, socot că nici măria ta nu te poţi clinti de-aici fără primejdie de moarte.

Beizade pufni şi bătu din picior. Vâlcu ieşi la cuibarul lui subt umbră de copac şi acolo, cugetând îndelung şi sfătuindu-se cu sine însuşi, hotărî să înfrunte iar căldura nemilostivă şi setea, până la casa franţuzească.

Domnul de Marenne nu răspunse chiar în ziua aceea la chemare. Avea treburi şi fu nevoit să amâne, până ce sosi în una din zile, ca de obicei, în amurg.

Nu se aştepta să găsească o situaţie aşa de gravă. Cu toată împotrivirea împrejurărilor, asupra cărora domnia sa ştia ceva, nădăjduia în puterile de rezistenţă ale lui Ruset. Lungile şi chinuitoarele aşteptări nu atacaseră numai trupul. Părea că i se descompune şi sufletul.

Întorcând de pe divanul lui numai capul cătră domnul de Marenne, Alecu Ruset zise, fără să se clintească şi zâmbind neprietinos:

— Domnule abate, vii să vezi pe cel mai ticălos om din lume?

— Vin să văd un bărbat, sărmane prietine, şi găsesc ceva mai puţin decât o femeie.

— Spune tot ce vrei, iubite domnule de Marenne, şi categoriseşte-mă cum pofteşti; mi-i indiferent. Ieri mai nădăjduiam să vie; astăzi însă am aşteptat-o fără nici o nădejde. Probabil că a suferit o catastrofă. S-a îmbolnăvit brusc. Ori a plecat pe neaşteptate din Stambul, cu tot cu dădacă. Ori poate bătrânul o bănuieşte din nou, şi supunând pe ţigancă la chinuri, a făcut-o să mărturisească. Mai curând, însă, îmi vine să cred un lucru mai grozav: că domniţa mea Catrina, pentru care am îngenunchiat, ş-am suferit ş-am umblat drumuri lungi, s-a întors cătră altul. M-a făcut să cred în iubire. Am fost un prost; căci am avut-o în aceste braţe…

Acele braţe beizade le lepădă trudite în lungul trupului. Domnul abate îl privea atent:

— Se poate să fie şi asta… zise el, domol.

— Nu se poate! tresări Ruset. Trebuie să fie altceva, încearcă şi găseşte măcar domnia ta, care ai mintea limpede, o deslegare problemei.

— Vom cerceta la Bogdan-serai chiar în astă sară, răspunse domnul abate. Pentru a aştepta rezultatul, îţi cer să mai găseşti în domnia ta puţină tărie şi puţină răbdare.

— Voi găsi, domnule abate. De altminteri nici nu pot face altfel. Vreau să ştiu adevărul.

Bârlădeanu bătu la uşă cu pumnul, cum îi era obiceiul. Ruset se sculă cu mişcări leneşe şi-i deschise.

— Ce este? Iar îmi aduci mâncare? Tu nu înţelegi că-mi aduci otravă?

— Aduc o veste neagră, mormăi Vâlcu, privind într-o parte, ca şi cum i-ar fi fost silă să-şi ridice ochii la stăpânul său. A venit dădaca.

— Cum? Ad-o aici, numaidecât! tresări Ruset, îndreptându-se şi mişcându-se deodată cu vioiciune.

Domnul de Marenne îl observa. Avu lămurirea acestei tresăriri îndată ce văzu pe ţigancă intrând. Dar îndată înţelese şi ce va urma, când văzu ochii de îngropăciune ai femeii.

— Ce s-a întâmplat? izbucni Ruset repezindu-se şi cuprinzând-o cu amândouă mânile de umeri şi zguduind-o; e bolnavă? ori a murit?

— Of! Doamne Dumnezeule! se tângui dădaca; văd că-mi soseşte mie ceasul din urmă; domniţa noastră mai are a se chinui, – sărăcuţa! N-a murit, nu te teme: nu-i nici bolnavă.

— Atunci ce este?

— Vai de noi, beizade. Vai de noi. Femeile, care suntem pedepsite în toată viaţa să nu facem după inima noastră!

— Ai să spui ori n-ai să spui?

— Am să spun, vai de păcatele mele: căci de asta am venit. În ce chip am scăpat şi cum am venit, numai eu ştiu. Iaca ce este. Îndată ce a ajuns aici măria sa Vodă şi s-a aşezat la Bogdan-serai, a chemat la sfat pe feciorul măriei sale, Constantin. După ce s-a sfătuit cu Constantin-Vodă, măria sa Duca-Vodă s-a sculat şi s-a dus calare la împărăţie, ca să se sfătuiască şi cu Mustafa vizir. Cum s-a întors, a spus că toate sunt bune şi merg după voia măriei sale, numai pâra care a vârât-o la împărăţie Ştefan beizade nu poate s-o înlăture. Că împărăţia cere să se binecuvânteze numaidecât iarăşi inelele lui Ştefan beizade ş-a domniţei, şi pe urmă să se facă nuntă. Dacă nu se face după porunca împărăţiei, apoi şi celelalte treburi ale măriei sale Duca-Vodă cad jos şi rămân rele. Ba poate să cadă şi domnia măriei sale. Şi având paginii şi alte obiceiuri proaste, poate să cadă şi capul măriei sale. Atuncea a îndrăznit să se scoale domniţa Catrina, punându-se împotriva lui beizade Ştefan. A rostit asemenea vorbe îndrăzneţe, cât măria sa Duca-Vodă s-a făcut ca pământul la obraz de mânie ş-a ridicat mâna s-o lovească. N-a lovit-o decât o dată ş-a prins a boncălui de se sculase toată casa, şezând toate slugile pe la uşi, cu urechile ciulite. Domniţa nu se îndupleca nici la ameninţările, nici la rugăminţile măriei sale şi sta mută ca o piatră. S-a sculat Vodă iar ş-a bătut din picior, poruncind închisoare fetei, la mănăstirea de maici a sfintei Marii, în mahalaua grecească. De atuncea, beizade, domniţa Catrina stă în chilie, sub zăvor, cu straşnică poruncă să nu intre nimeni la dumneaei, nici să vadă măcar pe fereastră pe cineva. Numai maica stareţă intră la dânsa o dată pe zi. O mângâie şi-i spune vorbe de împăcare. Şi mă mai strecor şi eu lângă uşă, zgrepţen, pun urechea, ascult şi răspund, dar nici eu n-am voie să ies pe poarta mănăstirii. Ne-am gândit ce să facem, ca să putem da o ştire. A rugat domniţa astăzi după-amiază pe maică să mă trimeată cu veste la Ducă-Vodă, precum că ea se înduplecă şi se supune la porunca părintească, numai să i se sfârşească acel chin al singurătăţii. Cum am ieşit, am dus această bucurie lui Vodă. Pe urmă, m-am abătut degrabă aicea. După aceea mă întorc înapoi la mănăstire. Stăi, beizade, nu te uita aşa la mine, parcă ai vrea să mă loveşti. Când s-a duce Duca-Vodă ca să ierte pe copila lui, are să afle că dumneaei s-a răzgândit; iar se îndărătniceşte şi iar nu mai vrea.

Dădaca vorbise eu mare grăbire, sunându-şi brăţările de la mâni şi învăluindu-şi fustele. Acuma gâfâia şi se uita cu ochii holbaţi la popa franţuz, pe care-l bănuia cine este, dar atunci îl vedea pentru întâia oară.

— Ai spus tot, dădacă? întrebă Ruset c-un glas istovit.

— Tot, măria ta.

— Ce doreşte domniţa?

— Doreşte să ştii întâmplarea şi să n-o socoteşti pe dumneaei întru nimic vinovată. Zice că s-aştepţi.

— Ce s-aştept?

— Nu ştiu. Aşa a spus ea, s-aştepţi.

— Cât s-aştept? Şi ce s-aştept? Dacă nu se supune, bătrânul e în stare s-o îngroape acolo de vie. Dacă slăbeşte şi, la urmă, se supune, atunci aşteptarea mea e cea mai mare zădărnicie şi cea mai mare prostie. Du-te, dădacă, şi spune-i c-am aflat. Spune-i că m-ai găsit gata să-mi sfârşesc viaţa; dar cum am aflat de întâmplarea ei, am înviat. Mult n-are să treacă şi are să afle şi ea de la mine veste; aceea are să fie însă mai bună.

Dădaca îl privi cu frică.

— Ce vrei să faci, beizade? Nu îndrăzni în ţară păgână să faci vreo nebunie, ca să nu-ţi pierzi capul şi s-ajungă în chilia domniţei numai numele măriei tale.

— N-ai grijă, dădacă, sunt eu destul de cuminte. Ştiu ce am de făcut.

Dădaca sărută mâna lui beizade, privi furiş pe popa franţuz şi se strecură grăbită afară.

După ce se închise uşa, Ruset rămase în picioare, aţintind locul unde stătuse ţiganca. Ca şi cum abia atunci îi intrase în înţelegere vestea, se cutremură ca de-o otravă înghiţită şi începu a lămuri abatelui împrejurarea, c-un glas care era mai mult un şuier de disperare. Otrava părea că urmează să-l sfâşie lăuntric, căci, cu ochii înflăcăraţi şi crescuţi în orbite, începu a izbi ameninţări spre păreţii goi, făcând semne cu pumnii strânşi.

— Spune, domnule abate, gâfâi el, cu obrazul strâmbat; spune ce pedeapsă se cuvine acelui tiran burduhos şi buzat care, pentru lăcomiile lui, calcă în picioare tinereţa şi viaţa unei copile? Pentru mine-i totuna. Dacă-i vorba s-o pierd astfel, mă duc să mă pierd şi eu. Îl pândesc undeva, când iese ori când trece; mă reped şi-l apuc de barba cănită pentru care nu i-i ruşine la bătrâneţă; şi-l pălesc cu jungherul în gâtlej, pe unde a scos blăstăm şi vorbe de ocară, şi-i zdrobesc mâna care a lovit-o pe dânsa!

Urmă a se zvârcoli, vorbind ca-ntr-o nălucire în care şi-l închipuia de faţă pe duşmanul său. Apoi prinse a-şi smulge părul şi a-şi rupe hainele, ceea ce păru domnului de Marenne cu totul lipsit nu numai de demnitate, dar şi de înţeles.

— Asta nu mi-am putut închipui şi n-am aşteptat-o de la domnia ta! strigă el ridicându-se cu hotărâre în faţa lui Ruset şi pregătindu-se să plece.

Bolnavul îl privi uimit şi se retrase doi paşi.

— Ce este, domnule abate? am greşit cu ceva faţă de domnia ta?

Abatele nu răspunse şi urmă a-l privi. Beizade se lăsă să cadă pe divan cu faţa în sus şi cu braţele răstignite în laturi. Avu sughiţuri de plâns, care-l muşcau până în măruntaie. Domnul de Marenne se aşeză alături şi aşteptă să-l vadă întrucâtva domolit. Atunci îi apucă mâna.

— Prinţule, zise el blând, cred că ai isprăvit cu vărsările de sânge care nu-ţi pot da înapoi ce-ai pierdut deocamdată.

Ruset oftă.

— lartă-mă, domnule de Marenne. şopti el. Sunt un biet om care nu mai pot cugeta. E o izbitură care m-a dat jos.

— Văd. Duca îşi mătură uşor potrivnicii din cale.

— Cum? Nu-i mătură; căci am să mă scol ş-am să-i stau în faţă.

— Iar? Logic este să faci altceva.

Beizade Alecu se sculă şi, rămânând ghemuit pe divan, îşi puse coatele pe genunchi şi fruntea în palme. Ferindu-şi după aceea degetele, privi lung pe abate. Păru a înţelege, căci îi apăru rânjetul.

— Şi nici asta nu-i cuminte, adăogi abatele Paul.

— Ce? tresări Ruset. S-o fur? Ba da; asta numaidecât!

— Stăruiesc în părerea mea, prinţule; nici asta nu-i cuminte.

— Ştiu. Cuminte este să stau cu braţele încrucişate şi s-aştept să se împlinească ce-i scris.

— De când sunt între orientali, pricep mai bine adâncimea acestei discipline; şi, în împrejurarea de faţă, mi-o însuşesc cu desăvârşire. Mai ales că nu poţi întrebuinţa violenţa acolo unde nu ţi se cere. Lasă să se isprăvească întâi războiul care s-a deschis între tată şi fiică. Dacă fata îl pierde, mai este încă vreme să te amesteci.

— Numai să nu fie prea târziu.

— De ce? Crezi că domniţa Catrina are să piară în chilia de la mănăstire? Să-ţi iasă asta din cap. În împrejurarea în care se află ea, şi vrăjmăşia şi iubirea sporesc. Pe lângă asta, copila lui Duca e o fiinţă care ştie să-şi apere viaţa şi fiinţa, unguibus et rostro.

Ruset rămase gânditor, părând a cumpăni în sine sfatul. Nu cumpănea însă nimic; îl judeca pe abate, cu părerile lui, ca pe un străin care dintrodată i se pune în cale. Totuşi întrebuinţa blândeţă în întrebare:

— Domnia ta, domnule abate, eşti deci, hotărât, împotriva unei asemenea fapte?

— Hotărât, căci vreau să te foloseşti deplin de bunăvoinţa pe care ţi-am dobândit-o. O partidă de şah ca aceea pe care am pierdut-o se joacă numai o dată pentru viaţa unui om. Iartă-mă că-ţi amintesc asta; însă e necesar.

Ruset se simţi totuşi atins şi depărta de la sine şi mai mult pe acest prietin, rămânând el singur, cu hotărârea lui ascunsă.

— Bine, vorbi el cu prefăcută voie-bună; mă supun prietiniei şi înţelepciunii.

Abatele îl privi ascuţit, la rândul său bănuitor. Se sculă să plece. Beizade Alecu nu-l opri. Avea în el o preocupare bolnavă, cu ochii întorşi înlăuntru, la nebunia lui.

Domnul de Marenne vru să afle încă o dată numele mănăstirii de monahii, unde era închisă domniţa Catrina. Îl uitase; şi rugă pe Ruset să i-l rostească şi să i-l lămurească.

— L-am uitat şi eu, domnule de Marenne, răspunse beizade.

Pe urmă şi-l aduse aminte. Însă viclenia aceasta nu-l mai putea înşela pe abate. Domnul de Marenne plecă încredinţat că Alecu Ruset pregăteşte o lovitură, ca şi cum ar coace în el o bubă; şi merge spre pieire. Nici nu fusese petrecut până la uşă ca-n alte daţi: şi, înainte de a scoborî treptele sălii, auzise chemarea cătră Bârlădeanu.

        „Se grăbeşte, gândea abatele. Turcii au dreptate: fatalitatea ne apasă şi ne îmbrânceşte în prăpastia eternităţii. De data aceasta însă vreau să propun, acestor vorbe pompoase şi catastifului lui Dumnezeu, o mică rectificare.”

În vremea asta Ruset ţinea pe Bârlădeanu în picioare în faţa sa, şi, înainte de a-i da poruncă, se desfăta din nou povestind slugii nenorocirea şi tăvălindu-se în durere ca-n spini.

— Înţelegi tu, Bârlădene?

— Înţeleg, măria ta.

— Nu înţelegi nimica, Bârlădene; căci, dacă ai înţelege, ai şti că asta-i moarte pentru mine.

Bârlădeanu clătină din cap, neîncrezător. Mişcarea aceasta întărită pe beizade.

— Şi tu eşti ca popa franţuz? strigă el. Te socoteşti mai înţelept decât mine?

Bârlădeanu tăcu. socotindu-se mai înţelept.

— N-auzi ce te întreb eu? Te socoteşti mai înţelept?

— Nu mă socotesc mai înţelept.

— Atunci nu crezi că-i mare greşală să furăm pe domniţă de la mănăstirea sfintei Marii?

— De ce să fie greşală? Nu-i nici o greşală. Am mai făcut noi asemenea lucruri. Am furat chiar trup sfinţit da călugăriţă. Dumnezeu poate-a ierta, căci a fost cu învoirea cuvioasei. Mi se pare c-o chema Varvara.

— Bârlădene, adă-ţi aminte că eşti mut, şi răspunde la ce te întreb.

— Eu pot să şi tac, măria ta, şi să împlinesc numai ce-i binevoi să-mi porunceşti măria ta. Dacă-i vorba să sărim zidul, să-l sărim. Ajutându-ne Dumnezeu, poate nu ne-om lăsa capetele pe aceste meleaguri.

Ruset îşi încruntă sprânceana şi slujitorul tăcu, rămânând neclintit lângă uşă. Beizade începu a umbla pe dinaintea lui, câştigat deodată de o putere nouă, izvorâtă din adâncimea durerii. Această putere avea nevoie s-o cheltuiască pe loc, cu înfrigurare.

Trebuiau să se înarmeze pe dedesubt şi să iasă cât mai era vreme, în cele dintâi ceasuri ale nopţii. Ajung la sfânta Măria Mugliotissa, în Fener, şi cunosc în astă-sară locul şi împrejurimile. Dacă găsesc un han aproape, ori o cămară într-o casă de creştin acolo, pot sta ziua următoare la pândă; dacă-i nevoie, stau ş-a doua, ş-a treia zi, până ce cunosc rânduiala chiliilor şi iau cumva înţelegere cu Măgdălina. Atunci îşi întocmesc planul, îşi agonisesc scările de care au nevoie şi se tocmesc cu vreun căpitan grec de corabie, ca să-i primească şi să-i ducă să-i lepede undeva, într-un ostrov: la Crit, ori la Chipru.

Ruset era aţâţat şi vedea limpede toate. Vorbea c-o hotărâre nebiruită. Vâlcu îl asculta supus, cu capul plecat, într-o deplină nepăsare. Era încredinţat că, de când a pus pe el cuvios strai şi şi-a luat canon muţenia, înţelegerea lui a sporit aşa de mult, încât beizade a rămas cu totul în urmă; ş-acuma ar fi bun el de boier şi beizade de pădurar.

— Să facem precum spui, măria ta, încuviinţă el, fără a ridica ochii. Bine ar fi să cântărim la faţa locului ce se poate şi ce nu se poate. Dacă găsim un loc ş-o chilie de pândă; dacă putem vedea pe ţiganca domniţei; dacă găsim scările, dacă găsim grecul şi corabia şi câte altele vor mai fi fiind: toate cată să le socotim. Şi dacă n-or fi turci pe dinafară şi creştini pe dinlăuntru, ş-om intra ca la noi acasă, ş-om ieşi ca de la noi de-acasă, ş-a vrea domniţa să vie cu noi, va fi bine şi mi-a plăcea şi mie, ca şi măriei tale.