XXVI.

Domniţa Catrina începe să poruncească.

În una din zilele iernii, Catrina se afla în odaia maicei sale la lucru, cu surorile ei mai mici şi cu dădacele roabe, împungând cu acul în ghergheful întins pe veşca de sită, alegea un trandafir. În gândul ei mâhnit, acel trandafir era inima sa. Cu obrazul încerca din când în când să zâmbească şi rostea cuvinte plăcute, întrebând şi răspunzând; însă dădaca Măgdălina o cunoştea că-i plină de otravă. Uneori o simţea oftând: însă numai ea o simţea. Stând cuviincioasă la locul său, pe scăunaş, dădaca avea în sine o lumină de râs, căci, ştiind boala stăpânei sale, îi cunoştea şi leacul.

Beizade Alecu mai răzbise de trei ori la Iaşi în vremea sărbătorilor de iarnă. Întâia oară, nu-i fusese cu putinţă în nici un chip domniţei să ajungă până la el, din pricina viscolului, care bântuise în tustrele zilele Crăciunului ca o mânie a lui Dumnezeu. Mult nu putea sta pe loc fără primejdie beizade, nu pentru viaţa, ci pentru dragostea lor, şi fusese nevoit să fugă cu viforniţa. Se întorsese după două săptămâni şi atunci Catrina îl văzuse, la via Gheuculesei. Roaba îşi amintea cu mirare ascunsă de acea întâlnire, judecând nebuniile oamenilor la această vârstă ca un foc şi ca o pedeapsă în care Dumnezeu îi aruncă şi-i amestecă. Încercase şi ea destul în vremea ei şi cunoscuse şi la alţii, dar aici era ceva de care ar fi trebuit să râdă, dacă nu era mai curând împrejurare de plâns. Părea că stă prăpăd deasupra lor, aşa se cufundau unul în altul şi rosteau vorbe nebune, mai ales beizade, ca în cartea aceea grecească pe care domniţa o ceteşte cu glas murmurat când e singură.

Cartea aceea Catrina o avea sub pieptar şi acum, şi o atingea din când în când ca pe un talisman. Era povestea a doi amorezaţi rătăcitori, Theaghene şi Haricleea, scrisă cu paisprezece veacuri în urmă de grecul Heliodor. Pe aceleaşi ţărmuri înflorite ale mării şi subt acelaşi cer ca o boltă de dragoste, ar fi vrut să se găsească şi ea cu beizade Alecu. Acolo nu-i iarnă, nici viscol. Bine ar fi să nu fie nici rânduielile proaste ale oamenilor, nici robiile muririi, nici ruşinea unei lumi în care nu mai poţi încăpea.

Doamna Anastasia îşi lăsase o clipă horbota pe o măsuţă şi scoase din dulap catastiful, în care îşi adusese aminte că mai are de însemnat ceva. Muie pana de gâscă în cerneală şi scrise cu slove mascate. Domniţele cele mici, uitându-se pe sub sprâncene una la alta, găsiră de cuviinţă să râdă. Erau în număr de cinci: domniţa Ileana, domniţa Sanda, domniţa Măria, domniţa Safta şi domniţa Nastasia. Stăteau, după rânduiala, în stânga Catrinei, pe scăunaşe la fel şi îmbrăcate în acelaşi chip, cu pieptăraşe de catifea şi fuste înfoiate de matasă subţire, cu aceeaşi pieptănătură, cu acelaşi conci, cu spelci de aur, de la cea mai mare până la cea mezină.

— De ce râdeţi? le întrebă Catrina, cu glas de ceartă.

Ele întoarseră toate odată capetele privind-o mirate, căci n-o văzuseră încă până atunci rostind şi privind ca tatăl lor.

— Eşti drept tatăl tău. observă Doamna Anastasia.

— Se poate… răspunse scurt Cat rina, împungându-şi iară trandafirul şi inima.

— Astăzi nu te-ai plimbat încă.

— Nici nu mă plimb. Văd în toate părţile, şi în Curte şi pe uliţi, oameni urâţi şi obraznici.

— Care oameni urâţi? Aşa i-a lăsat Dumnezeu! Şi ce obraznici?

— I-ai văzut, mamă, şi măria ta. Slujitorii au vârât în beciuri şi la odăile siimenilor oameni de toate felurile, în care se află şi bărbi, şi giubele. Au vârât şi muieri de rând şi jupânese. I-am auzit cum zvârl vorbe după mine. Parc-ar zvârli pietre!

— Aceştia sunt sărmanii care nu şi-au răspuns datoriile cătră vistierie. Eu am rugat pe măria sa de multe ori să-i îngăduie, sau, şi mai bine, să-i ierte.

— Să nu-i îngăduie şi să nu-i ierte! răspunse făcând botişor domniţa Catrina.

— Atuncea de ce te plângi?

— Să nu-i văd în calea mea!

Anastasia-Doamna privi lung pe domniţă, după aceea îşi isprăvi însemnarea. Rânduind catastiful, pana şi cerneala la locul lor, îşi luă horbota şi veni lângă Catrina.

O întrebă încet greceşte, ca să nu înţeleagă roabele.

— Ce este?

Catrina nu răspunse.

— Ţi-a mai spus măria sa ceva? Vâră-ţi, copilă, minţile în cap şi nu-ţi închipui că poţi ieşi vreodată din hotărârea lui. Toate cele ce vezi, strânsorile acestea ale slujitorilor şi mulţimile care ţi se par obraznice, sunt o nevoie de care şi inima noastră sângeră, căci şi noi suntem creştini şi milostivi. Dar ce putem face împotriva îndărătniciei? Având atâta nevoie să răspundem şi noi celor care ne cer nouă, cată să strângem. Plângem şi dăm, – căci ni se cere. Trebuie să deie toţi, – căci le cerem. Şi pe lângă împăratul lumesc avem să mulţămim pe cel din cer, zidind biserici şi înzestrându-le cu cele cuvenite, ca să poată vieţui în ele sfinţii părinţi. Iată, vine vremea înnoirii domniei, când va să răspundem la Ţarigrad mucarerul – bani grei. Iar apoi hătmănia Ucrainei, cu care vrea să-l cinstească împărăţia pe măria sa, nu se poate primi fără jertfă de bani. Toate cele bune şi frumoase sunt scumpe în lumea asta. De aceea, pentru ca să iasă toate bune, unii trebuie să aducă bani, – iar alţii ascultare.

Domniţa Catrina oftă şi-şi plecă fruntea.

— Mamă, ai dreptate, murmură ea; şi, în acelaşi timp, îşi pipăi sub pieptar cartea dragostei sale. De atâtea ori mi le-ai spus acestea, de atâtea ori le-am auzit şi de la tata, încât nu se poate să nu-mi fi intrat în cap. Supunerea nu-i de trebuinţă numai în această viaţă. Ca o mucenicie, poate să fie folositoare şi-n cealaltă.

Fu rândul Doamnei să ofteze, cu obrazul întunecat de nemulţămire.

Atunci un aprod deschise uşa şi vesti pe măria sa Vodă.

Dădacele se săltară din locurile lor şi-şi strânseră lucrul, gata să se strecoare pe o uşă lăturalnică. Domnul intră răsuflând ca după o grabă.

Pe când dădacele ieşeau, domniţele se ridicară odată cu mama lor, închinându-i-se. Atunci îl vedeau pe măria sa întâia oară, în acea zi. Veniră pe rând şi-i sărutară mâna dreaptă. El îşi punea barba pe fruntea lor.

— Duceţi-vă în cămările voastre, zise măria sa domniţelor cele mici. Poate să rămâie numai domniţa Catrina.

Domniţele trecură printre Doamnă şl Vodă închinându-se cu ochii plecaţi, pe rând, după mărime, până la cea mai mărunţică. Aceasta, închizând uşa, aruncă o privire iute de spioană în urma ei. Domnul le ascultă paşii, cu urechea aplecată. După aceea se mişcă până la uşa pe unde ieşiseră dădacele şi o deschise, cercetând de cealaltă parte. întorcându-se spre soaţa sa şi spre Catrina, zise cu linişte, zâmbind:

— Înainte de a vorbi de ale noastre, aflaţi că dumnealui beizade Alecu Ruset a fost asară văzut în Iaşi şi, dacă nu mă înşel, până acuma trebuie să fi fost prins.

Domniţa Catrina primi în plin lovitura şi inima i se ghemui sub năvala sângelui. Dacă ar fi fost în picioare, s-ar fi cumpănit. Aşa, se ţinea tare pe scaunul ei. Într-o fulgerare îşi făcu judecata acelei veşti, despicând-o, desfăcând-o şi lepădând-o în jurul ei ca pe o floare falsă. Dacă Alecu beizade a fost prins, el n-are de ce se teme, căci asupra vieţii lui numai Sultanul hotărăşte. Şi chiar dacă ar avea a se teme pentru viaţa lui, fără îndoială că nu va rosti nici cel mai mic cuvânt despre taina care-i leagă. L-a simţit, în ziua întâlnirii din urmă, la via Gheuculesei, că poate să piară pentru ea. Atunci ce scop au aceste vorbe rostite în faţa ei şi mai ales îndreptate ei? Numai pentru asta avea să se întrebe. Sunt o cercătură, pentru un rest de îndoială asupra simţirilor ei şi asupra împotrivirilor ei necontenite?

Duca o observa. Ea îşi strânse domol lucrul şi se pregăti să plece.

— Mi se pare că şi eu sunt de prisos aici, zise ea c-un glas liniştit. N-am nimic cu vestea asta. Numai dacă vrei măria ta să-mi spui de ce trebuie să mă bucur.

— Rămâi, răspunse Vodă.

— Bine, rămân.

— Ştii, domniţă Catrina, urmă Domnul, că acest nebun s-ar fi lăudat cândva că ar putea să-mi fie ginere fără voie?

— De la un nebun, măria ta, nu poţi auzi decât o nebunie.

— Aşa. Şi i-am hotărât să nu-l mai văd în scaunul domniei mele. Mai întâi, ca să se stingă vorbele. Al doilea, pentru că-l ştiu duşman al meu. Al treilea, pentru că-l cunosc îndrăzneţ şi în stare să săvârşească orice faptă smintită.

Înfricoşată numai de gândul acesta, se amestecă Doamna Anastasia.

— Măria ta, asta nu se poate.

— Vreau să înţeleg de ce faptă smintită poate fi vorba, întrebă, cu nedumerire, domniţa.

— Dintre cele ce a mai făptuit! Ca un desfrânat ce se află, nu ştiţi oare câte muieri şi fete a răpit, încât a ajuns plângere până la Poarta împărăţiei? Ca să ne facă rău şi să ne strice tocmai acum, asemenea zănatic îşi poate pune şi viaţa în primejdie; ca acela care, în desnădejdea înecului, te cuprinde şi te duce cu el la fund.

— Măria ta, îndrăzni domniţa, cu glas însă potolit; greu lucru socot că este pentru el să răpească o fată de rând, căci, pe lângă îndrăzneala, lui, mai trebuie şi voia ei. Iar pentru o domniţă, nu mi se pare a fi mai uşor. Dar dacă a fost prins, măria ta, atunci nici nu-i nevoie să mai vorbim; fapta nu mai este cu putinţă.

— Adevărat, mormăi Domnul, fapta nu mai este cu putinţă.

— Măria ta, se întoarse Catrina cu îndrăzneala sporită: să-l lăsăm atunci la judecata împărăţiei.

— De ce? îl pot judeca şi eu. Găsesc eu mijlocul să-l judec.

— Atunci judecă-l.

— Îl judec, după ce-l voi avea în mânile mele şi după ce-i voi tăia toate ghiarele.

— Atuncea, măria ta, mai ai şi alte pricini de teamă din partea lui?

— Le-am avut, rânji Duca; le-am avut ş-acuma nu le mai am. Au fost căiţi care se aflau la mâna unor prietini ai lui, în Ţara Leşască; cărţi care zicea el că ar fi fiind ale mele, închinându-mă prin ele Craiului şi lepădând supunerea mea cătră Sultan Padişah. Dar acuma au ieşit la iveală alte cărţi, care arată minciunile lui şi răstoarnă uneltirile pe care din zavistie le-a pornit împotriva noastră. Asta-i va aduce pieirea. Încă puţin şi împărăţia îşi trage de deasupra lui mâna, dacă mâna asta a fost asupra lui, cum se lăuda el.

Măria sa, aşezându-se în scaun, se umflă de un fel de mulţămire cugetând la împrejurările viitoare în care încă un duşman al său va cădea, ca să nu se mai scoale. Domniţa Catrina îl observa mai liniştită. Înţelesese, deşi-i mai rămâneau tulburi îndoieli, că beizade Alecu stă încă teafăr, în afară de primejdie. Totuşi îl aştepta o primejdie în ceasul viitor. Descătuşându-şi răsuflarea, aruncă o privire de dragoste tatălui său şi se simţi gata să-l îmbrăţişeze. Dar se stăpâni la timp.

— Tot nu înţeleg, vorbi ea vesel, de ce slăvitul meu părinte mi-a dat acea veste întâi şi întâi mie, şi nu mamei, care se afla şi ea de faţă.

— Ai să înţelegi, domniţă, mai târziu, răspunse Domnul, când vei cunoaşte năcazuri şi dureri ca noi, când vei fi trecut prin ispite şi când vei fi la casa ta, având copii şi mai ales copile.

— Ca să am copii şi copile, trebuie să am întâi soţ.

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, vei avea, domniţă, dacă într-adevăr eşti ascultătoare părinţilor, dorindu-le binele şi dacă nu ţi-i cugetul la altele.

— Vra să zică asta a fost, măria ta? N-ai avut credinţă în mine şi ţi-a mai rămas în suflet o bănuială?

Doamna Anastasia îşi puse mâna dreaptă pe umărul copilei.

— Am crescut-o curată ca o floare, îndreptă ea, cu ochii în lacrimi, cuvânt cătră măritul său soţ; şi nu s-a atins de sufletul ei nici umbra prefăcătoriei; aşa încât o obijduieşti având îndoieli, măria ta. Chiar mai înainte de a veni măria ta aici a arătat înţelegere pentru năcazurile noastre, supunându-se tatălui şi Domnului său.

— Mă supun şi maicei mele, adaose Catrina, cuprinzând şi sărutând mâna Doamnei, căci o văd mâhnită; dar rog pe tatăl meu să întârzie pentru totdeauna, dacă se poate, acel ceas al însoţirii cu urâtul, pe care eu îl socotesc ceas de moarte.

— Bine, bine; lasă pe părintele tău să călăuzească luntrea vieţii tale spre liman… zise Domnul cu bunătate. Vom încerca să facem cum e potrivit pentru folosul nostru, înlăturând piedicile şi duşmanii, calea cea bună se deschide.

— Necontenit piedici, necontenit duşmani. suspină domniţa, gândindu-se aiurea.

Doamna Anastasia suspină şi ea, dintr-o inimă dreaptă.

— Sunt şi ne luptăm cu ei şi-i biruim ca pe balaur, cu ajutorul lui Dumnezeu, grăi Duca-Vodă. Unul care ne-a hulit şi ne-a ponegrit, fălindu-se cu haznalele fără fund ale averii lui şi sprijinindu-şi cu mult bănărit jalobele la împărăţie, stă la pământ. L-am oborât ş-am pus piciorul pe el. Nu noi îl batem, ci legea; noi numai împlinim hotărârile ei. Acesta-i dumnealui Grigorie Ursachi, decât care se părea că nu este altul mai presus în ţara Moldovei. Au mai fost şi alţii, care au fugit la Ieşi. Vin la mâna noastră pe rând. Acuma, iată s-alege şi-n privinţa feciorului celui nebun al lui Chiriţă Dracu. Îi vor cunoaşte leşii minciunile. Îi va judeca şi Stambulul viclenia. Părăsindu-l împărăţia în mâna mea, eu nici n-am nevoie să ridic buzduganul; ci las slobodă asupra lui ura acelora pe care i-a necinstit, răpindu-le muierile ori fetele, pentru desfrânările lui.

Domniţa coborî pleoapele, ca să nu privească spre tatăl său cu spaimă, ori cu duşmănie.

— Într-adevăr, zâmbi ea deschizând ochii înainte-i, asemenea om se cuvine să fie hăituit ca un lup în codru.

Vodă păru mulţămit de acest cuvânt. Cu mânile la spate, se mişcă prin odaie pe dinaintea femeilor. Scurt şi burduhos, părea încercuit într-un butoi, pe care-l clătina, ca să mai trezească drojdii de îndoieli. Catrina îl urmărea cu privirea-i ascuţită.

— Este nevoie, începu el iar, să mă duc la Stambul, ca s-astup gurile cele flămânde, să deştept prietiniile, să îndestulez vistieria lui Mehmet, să fac să curgă daruri în harem. Dacă dă Dumnezeu, după înnoirea domniei, să ne alegem şi cu hătmănia Ucrainei, putem îndrăzni să şedem la tocmeală în privinţa lui Ştefan beizade, care nici nouă nu ne este prea drag. Se poate să scăpăm de el, cu ajutorul tău, domniţă Catrina, dacă te-ai hotărî să faci un drum atât de lung.

Catrina stătea la îndoială pentru răspuns, bănuind iar o cursă.

— Părintele meu, vorbi ea blând, adevărat este că drumu-i greu, însă l-am mai făcut, şi nu numai o dată. Dacă socoţi că-i mai bine să rămân aici, voi rămânea. Având încredinţarea că vei scoate totul după dorinţa mea, urmând să-mi alegi apoi un soţ vrednic de o domniţă nu numai a Moldovei, ci şi a Ucrainei; care, dacă va binevoi Maica Precista, va fi şi Voievodului de la munteni soră. Căci şi pentru domnia Munteniei a lui Constantin, fratele meu, ai să te trudeşti, măria ta, la Stambul; şi pentru aceasta e nevoie de destule cheltuieli şi strădanii. Fiind împovărat cu atât de multe, poate n-ar fi rău să fiu şi eu acolo, apărâpd şi eu fiinţa şi inima mea, cum oi socoti mai bine, nădăjduind de la Dumnezeu putere şi minte. Iar dacă măria ta socoti că nu-i bine să mă duc, voi sta pe loc. Cum vei hotărî, aşa va fi.

Vodă privi cu plăcere pe copila sa, uimit de înţelepciunea ei.

— Vei merge cu mine, grăi el: aceasta este hotărârea cea bună.

— Cea mai bună, fără îndoială, încuviinţă Doamna Anastasia, ca un ecou.

Catrina plecă fruntea cu supunere. Ridicându-se apoi de pe scăunaş, sărută mâna tatălui său şi a maicei sale şi le ceru îngăduinţă să se retragă. Tocmai asta dorea şi Duca. deoarece venise mai cu samă pentru sfatul lui obişnuit cu Doamna Anastasia în privinţa gospodăriilor lor împănate în toată ţara – hanuri, mori, iazuri, prisăci, tamazlâcuri, turme şi herghelii, – neuitând suma care creştea ca apa în vistierie. Cu multă trudă se privegheau şi se lucrau toate, dar amândoi soţii erau vrednici de laudă pentru hărnicie şi binecuvântaţi întru deplina lor înţelegere.

Catrina ieşi liniştită: dar cum închise uşa, grăbi paşii şi intră aproape în fugă în chilia ei. Dădaca Măgdălina o primi în braţe, observând-o cu luare-aminte. Domniţa se desfăcu din îmbrăţişare şi se abătu cu faţa în jos pe divan.

— Ce s-a întâmplat, sufletul mămucuţei? şopti dădaca, urmând-o şi aplecându-se asupra ei. Totdeauna mi-i teamă, când îl văd venind astfel pe măria sa, c-un zâmbet pe care i-l cunosc. Ascultă, sufletul măicuţei; am primit iar veste prin Zoita. Nu ştiu dacă s-a putea să-l vezi, dar a venit.

Domniţa răsări, se îndreptă pe divan şi cuprinse umerii ţigăncii.

— Adevărat? Mai spune-mi o dată.

— Îţi mai spun, mămucuţă. A venit.

— Aşa este. Nu era de crezut ce lăsa tata să se înţeleagă. Acuma, în sfârşit, răsuflu: căci stăruia în mine frica, de şi judecata arăta altfel.

— Ce dădea a înţelege măria sa, sufletul mămucuţei?

— Că beizade ar fi căzut în mâna slujitorilor agiei.

— Asta nu, mămucuţă. Vai de mine! cum pot minţi oamenii astfel! Mai nainte a sosit într-un suflet Zoita. L-a lăsat în bună stare la via Gheuculesei.

— Da, se vede că aşa este, dădacă. Însă a fost văzut de oamenii domneşti.

— Se poate, sufletule. Destulă primejdie este şi asta. Va fi fost iarăşi la jidovul lui, la care leapădă pietrele pe care le mai are. Mie nu-mi place treaba asta a lui beizade.

— Dădacă, să te duci să i-o spui lui asta, dacă ai asemenea îndrăzneală, râse domniţa. Să te duci şi pentru că eu nu pot ieşi nici într-un chip. M-am mai gândit şi găsesc orice-drum al meu cătră el, acuma, cu primejdie. Stau oameni care pândesc. Şi nu vreau să cred că n-ar îndrăzni să mă urmărească şi pe mine, dacă astfel li s-a poruncit. Deci numai tu, dădacă, poţi ajunge la el. Încă şi pentru tine mă tem. Dar trebuie numaidecât, deoarece este de dus o veste mare.

— Te temi şi pentru mine? Ai dreptate, sufletul mămucăi. Dacă te-ar putea urmări pe măria ta, de ce nu m-ar urmări pe mine? Însă este chip să găsim o chibzuinţă, căci orice lucru îşi are umbra lui şi orice treabă chibzuinţă şa. Măria ta porunceşti săniuţa; ieşi la plimbare şi te întovărăşesc şi eu, ca totdeauna. Atuncea bag de samă ce şi cum.

— Nu ies. Măgdălina, căci nu vreau să întârzii nimica.

— Atuncea nu ieşi. mămucuţă, şi să ne gândim la altceva.

— N-ar fi bine, dădacă, într-o împrejurare ca asta, să vezi ce spun cărţile tale?

— Mie-mi pare bine, sufletule, că râzi: să ştii că ele sunt totdeauna mai înţelepte decât noi. Dacă măria ta socoti potrivit să aştepţi aicea, atunci am să mă reped eu până în ţigănie la noi. Am acolo cumătri, fini şi nepoţi cât lumea. Dacă sunt iscoade cate se ţin de mine, până acolo am să le văd ş-am să le cunosc. Iar când oi ajunge între cânii de la bordeie şi între toţi ai noştri, fac eu o nuntă ş-o încurcătură, din care numai eu am să iesă singură şi neştiută, pe-un drum cotit, cum numai drumul raiului poate să fie, mămucuţă, şi mă duc unde am treabă şi dau vestea pe care mi-o porunceşti.

— Să te întorci însă degrabă, Măgdălina, ca să mai fiu o dată încredinţată că nu i s-a întâmplat nimic. Şi să-i spui aşa, că asupra lui acuma s-a ridicat o primejdie, încât nu poate să mai steie în ţară şi cât mai degrabă să scape undeva. La Ieşi nu-i bine să se ducă, pentru că şi-acolo s-au pus împotriva lui vorbe. Mai degrabă la munteni, ori la unguri: dat nici acolo nu-i bine, pentru că ne despărţim. Totuşi, pentru scăparea vieţii lui, să primească această suferinţă. Dar dacă poate să se bizuie pe Şişman serascher de la Juravna şi pe Soliman paşa de la Obluciţa şi, cu prietinia lor armat, să ajungă cu bine la Stambul – să încerce mai bine asta. Acolo, după cât mi-a spus, are ocrotirea lui Cara Mustafa. Mă întorc iar şi cuget că pe prietiniile necredincioşilor nu se poate bizui multă vreme; ochii lor se pot întoarce cătră aurul şi peşcheşurile de la Moldova. Mai potrivit ar fi să caute dragostea pe care i-a arătat-o acel cuvios părinte franţuz, cât l-a întovărăşit în drumul lui cătră hotarul împărăţiei. Asta să-i spui.

— Întocmai, sufletule. Am să-i spun să se ducă la Ţarigrad şi să caute pe popa cel franţuz.

— Aşa; dacă poate, Măgdălina. Acolo să se ducă; pentru că, după porunca măriei sale, şi eu voi fi la Ţarigrad nu peste multă vreme, pentru a mă apăra de logodnicul pe care nu-l poftesc. Cu ajutorul Maicei Domnului mă voi duce; şi am mare dorinţă să ne vedem acolo. Într-acel loc încântat cum nu se află altul pe pământ. Dacă şi beizade Alecu hotărăşte aşa, atunci drumul lui să fie în cea mai mare taină, şi şederea sa la Ţarigrad să i-o ştie numai cel mai de samă al său prietin. Numai aşa avem să putem fi alături. Altfel, la primejdia vieţii lui se adaogă primejdia să nu ne mai vedem poate până la sfârşitul zilelor noastre.

— Am să-i spun toate, sufletul mămucuţei. Să se ducă şi să te aştepte în mare taină. Am să-i mai spun eu şi altele.

— Poţi să-i spui, dădacă, mai ales că m-ai văzut lăcrămând pentru soarta lui. Ai putea să-l săruţi pentru mine, însă nu se poate şi nu primeşte.

— Ştiu, sufletule, căci sunt bătrână şi urâtă. Ar trebui să fiu cu patruzeci de ani în urmă. În vârsta Zoiţei. Mă duc: şi să ştii că n-ai să aştepţi multă vreme.

Dădaca trase pe mânici caţaveica de vulpe cu faţa albastră şi se învăli cu şal turcesc până la ochi şi până la nas. Şalul era naramziu şi faţa caţaveicei ca piatra vânătă, semne vii şi tari, pe care anume gândea să le lepede şi să le schimbe într-un bordei din ţigănimea domnească de la malul Bahluiului. Păşind cât putea mai uşor cu ciubotele-i de marochin roş cu turetci, se strecură prin tinzi şi ieşi pe la cuhnii, coborând cătră odăile siimenilor, la portiţa dinspre iaz. Înainte de a trece mai departe, se opri la o privelişte la care se strânsese toată argăţimea şi slujitorimea Curţii.

Armăşeii scoseseră din beciul siimenilor pe ticălosul boier Grigorie, asupra căruia răcnea în fiecare zi Domnia, şi-l băteau la tălpi cu toiege în opt muchi. Îl întinseseră cu pântecele pe omăt şi-l băteau. Alt chin şi altă pedeapsă erau oprite. Trebuiau să-i rupă şi să-i sângereze toate rănile vechi. I se cuvenea aşa pedeapsă, deoarece nu se mai pomenise asemenea bătrân îndărătnic, ţinându-şi încleştaţi dinţii şi ne voind să mărturisească ascunzişurile banilor câţi îi mai rămăseseră.

— Doamne Dumnezeule! bolborosea îndărătnicul rugăciune, icnind cu spaimă sub lovituri; milostiveşte-te, Doamne, şi pune sfârşit durerii, luându-mi zilele puţine câte mi-au mai rămas!

Slujitorii se îndemnau rânjind:

— Vedeţi că ştie să vorbească? Dar nu spune ce trebuie. Daţi-i vârtos!

Bătrânul arătă o mască galbenă asudată cu sânge şi închise ochii, istovit.

Dădaca privi curioasă un timp, apoi se deslipi de lângă grămada la care se alăturase şi dispăru pe portiţă. Unii argaţi o ştiau lângă ei şi dintrodată n-o mai văzură. Râzând, stupiră în locul unde stătuse, şi-şi făcură cruce.

Înserarea de iarnă veni grăbită, c-o negură de ninsoare. Domniţa stătu în neclintire la fereastră, privind cum creşte întunericul, ca şi neliniştea din ea. Când se făcu noapte deplină deasupra omăturilor cenuşii, se trase, lângă soba lungă. Înăuntru ardeau despicături mari de lemn; le adusese, gâfâind sub greutate, o roabă şi le aruncase peste jarul vechi. La lumina flăcărilor, domniţa deschise istorisirea minunată a lui Theaghene şi a Haricleei, şi, lângă amorezaţii aceia din veacuri vechi, intră cu propria ei dragoste, amestecând timpurile, locurile şi fiinţile, – până ce dădaca Măgdălina se întoarse cu veste.

O auzi scuturându-se de omăt în tindă şi tresări. De mult cartea-i căzuse pe genunchi. Măgdălina intră.

— Veste bună, dădacă?

— Bună, sufletule. Se duce unde i-ai poruncit. Ca şarpele cel înţelept stă tupilat în Stambul şi te-aşteaptă să vii, ascuns şi de nimeni ştiut. Iar semnul venirii noastre să i-l dăm la casa franţujilor, în Pera.

— Bine, dădacă Măgdălina. Ţi-ai câştigat cu vrednicie cerceii. Ş-am să şi te sărut.

— Şi una şi alta am avut şi din partea lui beizade… miorlăi cu glas de tinereţă dădaca.