XXVII.

Depărtată cale spre rai.

Alecu Ruset se simţi şi mai strâmtorat în viaţa lui. Nu era vorba atât de drumurile cătră miazănoapte, apus şi răsărit, unde prietiniile poate-i fuseseră surpate de uneltiri; nici de întoarcere în sălaşul lui de la Hârlău: acolo ameninţa să rămâie stăpână pustia; nici chiar de nourul cu furtună care se grămădea la Stambul venind împotrivă-i; cât de lipsa domniţei Calvina. După hotărârea ei, care părea luminată de înţelepciune, el trebuia să părăsească tara. Dar părăsea mai ales izvorul din care i se adăpa viaţa. Aşteptările înfiorate, fericirile fără nume ale întâlnirilor şi durerea despărţirilor – care durere cuprindea şi ea destulă fericire, însoţită fiind de nădejdea altei întâlniri, toate acestea rămâneau căzute în noaptea şi îngheţul iernii.

Se mai putea întoarce un răsărit al vieţii? Fără îndoială, căci pentru asta trăia el. Iar acea lumină nouă de aur avea să încununeze marea albastră de la miazăzi.

Pornind cu luare-aminte din preajma Iaşilor; beizade Alecu se lăsă cu sania lui de ţară, cu doi căluţi şi cu Bârlădeanu, spre Vaslui, nu pe drumul cel mare al Sântei, ci printre păduri, urmând pârtii înguste. Mergea destul de încet, poposind la margini de sate şi rareori la hanuri, negustorind de la localnici piei de vulpe şi de lup. Ocoli târgul Vaslui şi coti la dreapta spre apa Siretului, trecând-o pe ghiaţă la ţinutul Bacăului. Ferindu-se astfel de drumul domnesc al Galaţilor, îşi închipui că poate răsufla mai în voie.

La ţinutul Bacăului, sui din muncel în muncel până la mănăstirea Caşin. Acolo era stareţ cuviosul Teofan, unchi al său, frate cu maica sa Profira-Doamna, de mult trecută la odihna celor veşnice. Părintele Teofan, umilit stareţ, venit de la Aton, era bun rânduitor al gospodăriei Caşinului şi-şi purta cei patruzeci de cuvioşi părinţi de subt ascultarea sa ca un căpitan oştenii săi. Se afla încă în putere, ajuns la cărunteţă; ştia să mănânce şi să beie bine după monahiceasca rânduiala şi nu se sfia, în zile de post, să iasă la vânat în codru, cu argaţii şi cu cânii săi. În poarta acestei aşezări a Sfântului Munte bătu Alecu Ruset într-o sară, la începutul lunii martie, şi fratele portar îi primi cu bunăvoie ca pe-un străin călător.

Acest călător străin dorea să vadă pe cuviosul părinte arhimandrit Teofan.

Prea cuvioşia sa era în struna lui, în sfânta biserică, ascultând slujba de vecernie.

Lăsând caii, sania şi pe Vâlcu afară, la poarta deschisă, beizade Alecu pătrunse în biserică. Se opri la intrarea naosului, îşi făcu de trei ori semnul crucii şi trecu pe la icoane, sărutându-le cu umilinţă. Ajuns în drept cu jilţul cuviosului stareţ, se închină şi spre cuvioşia sa. Iar cuviosul Teofan ca şi ceilalţi cuvioşi monahi, îl privea cu mirare, însă şi cu plăcere, văzând venind în chinovia lor om cu veşti din lume. Părea a fi un negustor: gros îmbrăcat cu şubă de oaie şi încălţat cu ciubote de iuft, cam nepieptănat şi prea bărbos pentru un mirean tânăr. Venind spre Teofan la sărutarea mânii, sfinţitul stareţ îl cunoscu şi tresări în scaunul său; dar îndată înţelese că nu-i bine să-l vădească în acel loc faţă cu toţi; căci toată înfăţişarea acelui nepot iubit al său i-l arăta pribeag şi poate urmărit, aşa cum e, în această ţară, soarta domnilor şi a feciorilor de domni, mai nefericită şi mai proastă soartă decât a oamenilor de rând.

Deci îi întinse mâna spre sărutare şi-l binecuvântă, fără a-i da semn pe faţă. Şi fără a se clinti din locul său, cuviosul Teofan ascultă sfânta slujbă până la sfârşit. Ştia că străinul a rămas în biserică, în laturea şi-n umbra unui stâlp; însă nu-şi întoarse ochii spre el. Numai după ce toate se isprăviră şi camilafcele cuvioşilor părinţi se mişcară într-acolo, veni şi stareţul; iar negustorul sărutându-i din nou mâna, se rugă de găzduire pe noapte, pentru sine, pentru o slugă a sa şi pentru sania cu doi cai.

— Asta se cuvine oricărui călător, răspunse cu blândeţă Teofan.

— N-am îndrăznit, prea cuvioase părinte, răspunse beizade, şi am socotit că am datorinţa să cer învoire şi binecuvântare întâi.

— Datoria noastră creştinească, frate, ne porunceşte să primim pe aproapele nostru ca pe Hristos, şi să-l ajutăm în năcaz fără a-l întreba cine este şi de unde vine.

La aceste vorbe străinul se bucură, zâmbind. Ieşi, ca să deie poruncă slujitorului său. Iar cuviosul stareţ rândui fratelui arhondar să pregătească cină şi chilie de odihnă, trimeţând în aceeaşi vreme şi răspuns acelui străin să bine-voiască a pofti în chilia prea cuvioşiei sale, până ce masa şi patul vor fi gata.

Cuvioşii monahi înţeleseră acest drept al mai marelui lor să afle el cel dintâi ce s-a petrecut pe lumea asta de când asupra iernii s-a arătat steaua cu coadă; ce-a fost cu cutremurul şi cu moşneagul cel care a înviat din moarte în sfânta mănăstire Golia la Iaşi; cum şi despre paserea Roc, care iar a ieşit, vestind războiul împăraţilor. Căci acea pasere uriaşă cloceşte la un veac un ou în stâncile mării, şi din acel ou iese un şarpe care scapă la uscat, printre munţi şi ape, însemnând, în trecerea sa, hotare nouă şi scornind zavistie şi pieire printre oameni. Iar apoi, când se scrie şi se iscăleşte pacea, pocneşte şi piere şi se scufundă în ţărâna pământului. Deci cuvioşiile lor aşteptau cu răbdare şi pândeau, vârându-şi bărbile în ferestruicile şi între gratiile chiliilor.

Ruset intră la unchiul său şi, lepădându-şi blana de berbece lângă uşă. Îl îmbrăţişa în tăcere. Sfinţitul Teofan împinse zăvorul, potrivi bine perdelele ferestrelor şi, punându-şi mânile pe umerii nepotului său, îl întrebă şoptit:

— Spune, ce este?

— Părintele meu, răspunse beizade Alecu, am a-ţi mărturisi multe; şi toate ţi le voi înşira pe rând, cerându-ţi sfat în năcazurile mele. Deocamdată te rog să-mi spui dacă aicea sunt destul de departe de slujitori domneşti şi de prietini ai lui Duca-Vodă.

— Eşti departe, beizade, căci noi aici, cât ţine iarna, trăim singuri ca într-o pustie. Eşti prigonit şi ai nevoie să te ascunzi?

— Cred că sunt prigonit, deşi până acuma am avut cuvânt să mă socotesc eu mai tare decât Duca. Fiind mare meşter precum ştim, măria sa a găsit mijloc să mă zugrăvească în anumit chip prietinilor mei şi ocrotitorilor mei. Şi mă tem că braţele cele tari care mă sprijineau se vor trage de cătră mine. Asta încă n-ar fi nimic, dacă n-ar fi căzut asupra inimii mele un blăstăm, care mă osândeşte să mă duc neapărat la Stambul. Trebuie să mă înfăţişez acolo neştiut şi necunoscut, precum îţi voi lămuri îndată. Iar ca să pot ajunge acolo astfel, printre primejdii pe care nu le cunosc, am nevoie de sfatul şi de ajutorul sfinţiei tale…

— Îmi vei spune toate, beizade, şi vom chibzui, răspunse cu liniştea lui de om gras şi bălan prea cuviosul părinte stareţ. Se cade însă, înainte de aceasta, să-ţi întăreşti trupul cu mâncare şi inima cu vin. Ştiu că asemenea bunătăţi, de Dumnezeu rânduite năcăjitului om, nu le lepezi de cătră tine. Iar vinul mai ales, să ştii că este din acel cu carele mă îndeletnicesc şi eu. Făcându-mi o bucurie ca asta, de a veni în braţele mele ca la un părinte al tău, după ce nu ne-am văzut atâta vreme, se cade să cinstim ceasul, însemnându-l la răbuş printre cele puţine ale sărmanei vieţi. Închinând pahare, să lepădăm din fiecare câte un strop pentru toţi cei iubiţi ai noştri, unii în viaţă şi suferind, alţii trecuţi la veşnică hodină. Printre morţi eu număr şi tinereţele mele; printre vii, tu numără dragostile tale. Şi te poftesc, beizade, un ceas să fii vesel, ca să putem pe urmă în tihnă vorbi despre mâhnirea ta.

Aceste vorbe potrivite au fost ele singure ca o băutură întăritoare pentru Ruset. Şi cunoscând pe cuvioşia sa unchiul său ca pe unul dintre cei mai vrednici întru ostenelile petrecerilor, s-a bucurat şi a zvârlit de pe sine şi cojocelul şi grija clipei. Şi-a frecat mânile, s-a apropiat de pojarul din sobă, văzând în vâlvătăile lui un chip de departe, şi, cu privirile aprinse, a poftit cât mai degrabă pe masă, în faţa sa, vinul cel lăudat.

— Să-l cunoaştem şi să-l bem pre el, a grăit cu aţâţare, cuprinzând de după mijloc pe sfinţitul părinte Teofan şi cercând să-l salte în sus, ca pe un sac de mei.

Dar cu toată silinţa de a părea vesel, beizade Alecu s-a oprit, cu mult înainte de vremea lui obişnuită, şi a început să se mărturisească unchiului său, spunându-i toate câte avea de spus, până într-un târziu ceas, în al treilea cântat al cucoşilor.

A doua zi, cătră amiază, părintele arhimandrit Teofan a poruncit să i se pregătească sania cea văpsită roş şi să-i puie la oişte doi cai pe care-i ştia prea cuvioşia sa mai iuţi. Fraţii de la odaie împlinind porunca, prea cuvioşia sa a coborât de la stăreţie şi s-a aşezat singur în sanie, punând pe sine blană de lup şi în jurul său cergi miţoase. Fratele surugiu, pocnind din puhă. a dat veste între ziduri de plecare şi a slobozit fugarii cu mare repeziciune pe poartă.

Părintele arhimandrit n-a lipsit mai mult de trei zile, şi, în vremea asta, negustorul cel străin s-a oploşit bine între fraţi, ţinând tare cu dânşii felurite probe de mâncare ori băutură şi mai ales încântându-i cu istorisiri care de care mai minunate, lumeşti lucruri cu mult mai de haz, orice s-ar spune, decât sfintele poveşti de la Metafrast, Damaschin şi alţi părinţi care au scris şi au povestit.

Venind sfinţitul Teofan a treia zi, a chemat la sine pe negustor iarăşi în chilia de la stăreţie, unde ardea foc mare în sobă şi erau trase perdelele. Poftind întâi pe părintele pivnicer să aducă puţintel vin din cel de care ştia el, au rămas amândoi, străinul şi cu părintele Teofan, singuri, sfătuind, pe cât spuneau cuvioşii monahi, despre o negustorie.

— Ascultă, beizade, îi zise cuvioşia sa viind aproape şi cuprinzând cu dreapta grumazul nepotului său; am făcut precum mi-ai spus şi m-am dus până la Târgul-Ocnei şi am coborât şi mai departe la Bacău, ispitind pe unii şi pe alţii dintre boieri şi slujbaşi. Apoi, într-adevăr, se spune că ar fi ieşit vorbă de la împărăţie asupra domniei tale pentru nişte vicleşuguri pe care le-ai fi săvârşit, dar n-am înţeles că ar fi având cineva o poruncă să te poprească. Decât, zic ei, de-acu au să se spargă răutăţile care au mai rămas de la Antonie-Vodă. Şi-ndată după aceea, cum e năravul moldovenilor, suduie şi pe Duca Vodă ca pe un Antihrist, care ar fi ieşit în acest sfârşit de veac spre pieirea lumii.

— Am înţeles că bine este să mă păzesc, precum, am început, zâmbi Ruset; şi mai ales cată să găsesc mijloc să trec Dunărea şi s-ajung unde vreau, ascuns, din două pricini, într-o îndoită taină; să nu mă ştie prietinii mei păgâni şi să nu mă ştie duşmanul nostru Duca, până ce va veni vremea să ies la lumină pentru o singură fiinţă, fără de care viaţa mea nu mai are preţ.

— Această singură fiinţă, beizade, se pare că este primejdia cea mai mare a vieţii domniei tale. Nu te uita supărat la mine, căci n-am să cerc a te opri din drumul care ţi-a fost scris din veci. Du-te, şi te voi ajuta cum se cuvine. Bea acest pahar, ca să te îndulceşti; zâmbeşte fratelui fericitei tale maici, care se află acum între sfinte, într-un liman fără vifor, şi ascultă bine care este sfatul meu.

Aceasta a fost cea din urmă noapte pe care a petrecut-o Ruset la mănăstirea Caşin. Sculându-se a doua zi, a sărutat mâna prea cuviosului stareţ în văzul tuturor monahilor, primind binecuvântarea, şi a purces la drum în munte cu săniuţa lui cu cai şi cu Bârlădeanu, având călăuz un frate tânăr, cu numele Nicodim.

Era într-o miercuri, în opt zile ale lunii lui martie, şi tustrei călătorii şi-au făcut cruce, cerând ajutor de la sfântul părinte Teofilact, care stăpânea acea zi, cât şi de la cei patruzeci de sfinţi mucenici din Sevasta, a căror mare slujbă la mănăstire era a doua zi. Au umblat astfel încet patru zile. Lăsând la un schit de sub Cernegură sania cu cai, au suit cu piciorul potecile pe sub cetini şi pe sub păreţi de stâncă, trecând hotarul muntenesc cătră apa Buzăului.

Venea un vânt cu sunet mare de cătră miazăzi şi pălise soare cald pe ţancuri. În ziua a şasea, beizade Alecu Ruset cunoscu, după fumegarea văilor, că pocnesc gheţurile şi porneşte zăporul primăverii. Atunci avu în sine bucurie, ca şi cum berbecele lunii martie ar fi spart pentru el peştera întunericului, dând drumul luminii anului. În adevăr, în noaptea următoare, la straja a treia, fiind poposit la mănăstirea Cheia, auzi spre piscurile încă stăpânite de tăcere cântarea cucoşilor sălbatici. Iar în cealaltă noapte prinseră a bubui puhoaiele cătră văi.

De la acea sfânta mănăstire Cheia, din muntele încă alb, au coborât spre câmpie doi cuvioşi monahi, având la ei cărţi şi daruri pentru S fân tul Munte. Au călătorit cu pace din sat în sat până la Brăila. Acolo au aşteptat să curgă gheţurile şi au putut trece cu luntrea la Macin subt ochii cavafilor împărăţiei. Erau acolo şi mulţi alţi slujbaşi cu cealmale, stând pe vine în jurul tipsiilor de aramă pline de mangal aprins. Îi priveau zâmbind cu nepăsare şi dormitând, apoi le făceau semn să-şi vadă de drum, ca unor oameni ai lui Dumnezeu. Unii harapi mormăiau în urma lor, dar nu îndrăzneau să-i atingă. Toţi, şi osmanlâi şi creştini, se adunară o clipă ca la o petrecere, cât călugării neguţară de la un bulgar, doi asini. Se desfăcură, lăsându-i să treacă în calea lor, încălecaţi şi bălăbănind din picioare lungi pe animalul Domnului nostru Hristos. Apoi de-acolo au umblat tot cătră primăvară, descălecând şi închinându-se la toate bisericile, şi când au străbătut dincolo de Etropol munţii care se chiamă Balcani, au găsit migdali înfloriţi.

Au mers cu asemenea rânduiala prin Rumelia şi au văzut primăvara în toiul ei, cu strălucire de argint şi purpură spre coasta mării. Dând laudă prea curatei Panaghii, au intrat pe drumul Sfântului Munte ei închinat, unde se înşiră şi se înalţă în stânci, pe două ţărmuri, cele douăzeci de mari mănăstiri ale creştinătăţii, c-o mie de biserici şi paraclisuri, c-un popor negru şi bărbos de monahi. Acolo bine primit este numai bărbatul, zidirea cea fără greş a Pantocratorului, neavând intrare nici muiere, nici dobitoc femeiesc. Însă bine primită întru laudă pretutindeni este Aceea care a zămislit în sine pe răscumpărătorul păcatului omenesc.

Acolo cei doi călători pe asini au intrat ca într-o altă lume, cu blând văzduh şi grădini încântate. Li s-a îmbălsămat sufletul de miresme, li s-a bucurat auzul de murmur de ape, cântece de paseri şi zboruri sunătoare de albine. Sus, pe piscuri, stătea tăcerea singurătăţii pădurilor, şi, din pacea văilor, li se deschidea aria nemărginită a mării.

Aşa, umblând printre sfinte lăcaşuri unde cântau simandrele de aramă, s-au oprit la Kiliandari, lăcaşul împăraţilor celor vechi de la Bizanţ şi şi-au dat, în taină, părintelui egumen, scrisorile şi îndreptările. S-a aflat îndată că acei străini monahi au adus sămi de la anumite metocuri din Moldova ale sfântului lăcaş şi s-au bucurat toţi fraţii de sosirea lor, îmbrăţişându-i.

Au hălăduit cei doi călători, în acea cetăţuie a credinţii, două săptămâni, odihnindu-se de lung şi ostenitor drum; apoi s-au supus poruncii prea sfinţitului egumen de a duce alte cărţi şi alte sămi la sfântul patriarh de la Ţarigrad, stăpânul tuturor dreptcredincioşilor creştini. Li s-au dat şi doi slujitori arvaniţi, cu arme bune, care să-i călăuzească şi să-i apere o parte din cale; şi astfel, la începutul lunii lui mai, urmând coasta mării, smeriţii călugări cu asinii lor au ajuns pe Ia miazăzi la Cetatea împărăţiei, cătră poarta de la Edi-Cule. Au trecut fără supărare pe lângă hamgerele stăpânirii în lungul zidurilor celor mari, şi au bătut în poartă la o sfânta mănăstire a legii noastre, închinându-se fratelui portar şi poftindu-i cu vesel glas ceas bun.

— Kali ora! a răspuns fratele portar înclinându-şi barba şi a cunoscut îndată, pe carte, pecetea de la Kalian-dari, sărutând-o cu evlavie.

A doua zi, la casa Crăiei franţuzeşti din Pora, în preajma grădinilor celor mari de harbuji, s-a înfăţişat cu fruntea plecată şi cu mânile încrucişate pe piept unul din cei doi călători. Slujitorii s-au mirat: ce caută un călugăr grec într-un loc unde nu se aflau decât ascultători ai sfântului părinte de la Roma; şi l-au întrebat cu ce poate fi îndatorat. Din înălţimea lui, cuviosul şi-a scuturat barba şi pletele, nedând răspuns cu glas. A scos din mânica largă a giubelei o scrisoare ş-a pus-o sub nasurile slujitorilor, ca să-i cetească însemnarea numelui, însă ţinând-o strâns între degetele-i groase.

I-au cerut, prin semne, scrisoarea; el a vârât-o binişor la loc, scuturând iar din cap. Ş-atuncea l-au luat de dinapoi şi l-au vârât întâi într-un cerdac, apoi într-o tindă lungă, după aceea într-o odaie cu aurării pe păreţi, în care stăteau în jilţuri, la sfat, câţiva boieri străini. Călugărul se miră de straiele lor de catifea şi matasă, de papucii cu călcâie nalte şi de pieptănăturile lor; căci, păstrându-şi tăcerea, îi judeca din cap până în picioare.

Pe o uşă prea naltă intră şi veni cătră el un om scurt şi gros, în strai posomorât mai cuviincios. Văzându-l, călugărul se lumină la obraz.

— Ce este? întrebă domnul de Marenne, privind cu curiozitate pe musafir.

Îl măsură şi el de jos în sus şi i se păru că-l cunoaşte; dar nu-şi putea deocamdată aduce aminte cum şi unde l-a mai văzut. Era un adevărat anaxios ieromonahos, netrebnic călugăr, urmând bine regula sfântului Vasile, care stăpâneşte la Haghionoros şi care glăsuieşte astfel: „umilinţa monahului să se arate în cele dinafară sa: nepieptănat să-i fie părul, iar straiul neîngrijit şi scârnav”. Gulerul straiului, sub pletele unsuroase, îi era împodobit de un strălucitor slim.

Domnul abate, fără a se apropia mai mult de el, îi adresă încă o dată întrebarea în greceşte.

Cuviosul zâmbi cu umilinţă, făcând semn de împotrivire spre buze.

— Pe cât se pare, se îndreptă vesel domnul de Marenne cătră boierii franţuji, acest frate al meu întru Hristos, de când nu l-am mai văzut, şi-a luat ca rânduiala a vieţii muţenia.

Monahul trase din mânică scrisoarea, şi, la acel gest, fără a-şi da sama de ce, abatele Paul îl cunoscu.

— Închipuieşte-ţi! strigă el cu surprindere; nici nu mă aşteptam să întâlnesc aşa de curând aici şi aşa de departe de locul unde ne-am văzut întâi, pe prietinul nostru Bârlădeanu.

Acest nume ava Paul îl rosti în felul său, schimonosindu-l ciudat; însă cuviosul Vâlcu îl pricepu şi-şi plecă fruntea în semn de încuviinţare.

Rupând pecetea şi desfăcând cartea, domnul de Marenne se trase la o parte, mai cătră lumină. Ceti repede cele câteva rânduri şi se întoarse cu prefăcută bucurie spre tovarăşii săi.

— În sfârşit, lămuri el, a sosit şi acea dorită zi, când voi putea să vizitez mănăstirea veche Balâklî. Lenea poate m-ar face să amân iar, însă de data asta găsesc acolo un cunoscut de departe.

— Îţi putem fi de folos la ceva, şi te putem întovărăşi, domnule abate? întrebă unul dintre cei de faţă.

— Domnii mei, vă mulţumesc. Ştiţi bine că m-am deprins cu meandrele Stambulului ca şi cu cele ale Parisului, şi vă rog să nu vă osteniţi, lipsind de la îndeletnicirile dumneavoastră obişnuite. îmi voi găsi singur drumul; mai cu samă că am tovarăş pe acest cuvios Bârlădean.

Nobilii măritului rege Ludovic rămaseră încredinţaţi că acel nume reprezintă o titulatură religioasă şi importanţa lui Vâlcu spori în ochii lor. Se înclinară în faţa domnului abate, lăsându-l liber să se ducă la o aventură ori la o afacere importantă, şi-i poftiră zâmbind izbândă.

Deci domnul de Marenne neluând cu sine decât un cavaf dintre oştenii pe care împărăţia îi rânduise slujitori la poarta casei franţuzeşti, porni cu Vâlcu Bârlădeanu spre mănăstirea Pighia, căreia necredincioşii îi zic Balâkiî. Cuvioşia sa mergea călare, iar Bârlădeanu alături, la scara din stânga. Cavaful înainte, deschizând drum cu toiagul său. Astfel trecură cu pod umblător de vase peste Cornul-de-Aur.

Era o zi dumnezeiască de primăvară şi grădinile risipeau de pretutindeni mirezme şi culori, într-un soare orbitor şi subt un cer de matasă sinilie. De Marenne înălţă nasul său fin ca să primească adierile delicate ale florilor şi ale mării, ocolind cu grijă stârvurile şi gunoaiele din uliţile întortochiate. Medeanuri goale, minarete subţiri, bolţi înţesate de negustorime şi muşterii, hanuri şi cişmele, stoluri de copii gălăgioşi ca şi vrăbiile din copacii încovoiaţi peste ziduri: femeile în feregele şi iaşmacuri, umblând pâlcuri cu chicote şi cicâiri de ţărci; gravii osmanlâi cu turban şi ciubuc, binecuvântând prin tăcere tihna şi chieful: harahale purtate de boi cu podoabe în coarne, ducând cucoane grecoaice ori armence, cu obrazurile descoperite, spre feredeie ori vizite: toate erau pentru franţuz de un interes necontenit împrospătat. Vâlcu le privea c-un ochi nepăsător, ca şi cum s-ar fi aflat în sat la el, la ţinutul Hârlăului, în Moldova.

Au trecut astfel de la Silivri-Capu, zidurile cele vechi de la Constantin cel Mare împărat, şi au răzbit pe sub chiparoşi la poarta mănăstirii Balâkli, încărcată de trandafiri şi cununi de caprafoi. Cavaful a rămas afară în soare; apoi, auzind cucul cântând într-un platan, l-a ascultat şi s-a tras la umbra acelui cort de frunze.

De Marenne străbătu între cerdacuri şi chilii şi intră cu toată cuviinţa în catolicon, ca să se încline în faţa inconostasului. Asemenea purtare a unui papistaş plăcând foarte mult părintelui egumen, l-a luat de mână chiar prea cuvioşia sa şi l-a coborât sub pământ, ca să-i arate izvorul sfânt. Sub bolta aghezmatarului apa minunată curge şi bolboroseşte din ziua cea de jale când au pătruns ismailitenii în Bizanţ, punând asupra crucii ticăloasa lor stăpânire. Atuncea şi barbunii, pe care-i frigea pe grătar un cuvios monah cu numele Glicherie, au înviat ş-au sărit de pe foc în izvorul izbucnit, înotând până astăzi, ca să se vadă semn de la Dumnezeu pentru viitoarea izbândă a creştinătăţii.

De Marenne asculta şi privea cu mirare şi nu găsea cuvinte destule să arate câtă laudă se cuvine prea cuviosului egumen Ghelasie, fratele său, pentru bunăvoinţa pe care i-o arată Domnul Hristos şi cinstita sa Maică, punându-l stăpân cu vrednicie în acel sfinţit loc. Fericitul Ghelasie îşi închină cu umilinţă barba-i albă şi obrazul uscat şi pofti în arhondaric pe străin, ca să se odihnească şi să se răcorească.

Într-o odaia a arhondaricului, de Marenne găsi pe celălalt cuvios venit de la Sfântul Munte şi rămase uimit văzându-l slăbit şi cu barba aşa de crescută.

Ruset închise cu grijă uşa, punând zăvorul, îşi lepădă rantia, şi în această stare domnul abate putu să-l îmbrăţişeze.

— Ce este, prinţule? ce s-a întâmplat? întrebă el cu grijă. Cărei împrejurări se datoreşte enigma pe care mi-o înfăţişezi? A trebuit poate să fugi din Moldova?

— A trebuit să fug, domnule abate, răspunse Ruset. Asta pentru mine, însă, nu însemnează nimic. Mi s-a mai întâmplat să pribegesc, căci aşa-i soarta noastră. Măria sa Duca-Vodă a pus la cale lucruri care-mi pot primejdui viaţa din partea împărăţiei. Dar nu de teama morţii mă vezi schimbat, slăbit şi umblând ascuns, ci din altă pricină, care nu-i greu de înţeles.

— Plecările şi despărţirile sunt otrava vieţii noastre în tinereţă… zise abatele, cuprinzând mâna lui beizade.

— Ai înţeles, şi nici nu-i greu, domnule de Marenne. Vei înţelege şi mai bine că moartea mea eu n-o aştept atât de la strălucitul Împărat-Padişah, cât de la o umbră care-mi zâmbeşte în toate visurile nopţilor mele. Să râdem amândoi. dacă vrei: să ştii însă că sfârşitul meu nu poate fi altul.

— Aici ai ajuns, prietine? întrebă de Marenne cu grijă, privindu-l lung.

— Aici, domnule abate. Iubirea mea e tot ce poate fi mai fără înţeles. Cu atât mai fără înţeles, cu cât am pornit-o râzând şi jucându-mă. Acuma am venit aici ca s-o aştept pe domniţa Catrina. Trebuie să vie cu tatăl său la Stambul pentru nunta ei cu beizade Ştefan, împotriva căreia se zbate. Atunci înţelegi domnia ta ce interes mare am să ştiu cât preţ mai are viaţa mea în ochii celor care mi-au fost prietini în serai şi care poate acuma nu-mi mai sunt. Dacă sunt căzut în ochii lor şi uneltirile lui Duca au crezare, mă rog să fiu cruţat până la o epocă pe care eu o socotesc fericirea din urmă. Am venit într-ascuns şi-n cea mai mare taină vreau să rămân – şi din pricina nesiguranţei în care mă aflu dinspre turci, şi pentru ca să nu mă simtă oamenii pe care-i are Duca-Vodă aici, la Poartă. Iubite domnule de Marenne, te rog să te osteneşti, dacă este cu putinţă, pentru acest năcăjit prietin al domniei tale, să afli de la Mustafa vizir zodia vieţii mele. Să nu ştie că am ajuns aici, chiar dacă răspunsul său e bun. Iar dacă în cartea lui scrie rău, să se întindă asupra mea o indulgenţă, până ce vor cădea florile şi iubirile acestui an.

Vorbind frânt şi c-o veselie răutăcioasă pe care domnul de Marenne nu i-o cunoştea, Alecu Ruset urmă a mărturisi în amănunt toate prietinului său. Îi plăcea chiar să-şi desfăşure suferinţa, cu cruzime. După ce povesti toate, rămase împovărat la locul său şi-i tremurară mânile când le ridică spre frunte. Privea ţintă pe fereastra deschisă, cătră strălucirea mării. Părea bolnav.

Domnul de Marenne. mâhnit, îl cuprinse de după umeri. Ruset tresări.

— Iubite prietine, îi zise abatele, pe mine nu mă nelinişteşte atât primejdia duşmăniei, cât a iubirii.

— De ce?

— Îţi spun numaidecât. Deşi, precum ştii, călătoria mea în împărăţia otomană n-a avut o ţintă politică, a trebuit, ca străin cu oarecare nume şi însemnătate, să cer intrare în serai, spre a înfăţişa omagiile mele marelui Padişah. Aşa au fost împrejurările, încât m-am legat destul de amical, cu vizirul. Şi alte împrejurări au făcut să mă pot bucura de o deosebită bunăvoinţă din partea lui Mehmet-Sultan. Puţini europeni au avut şi au favoarea de care mă bucur eu, putând sta singur de vorbă cu maiestatea sa, spunându-i anecdote şi făcându-l să zâmbească. Aşa încât sper să-ţi fiu de oarecare folos.

Beizade Alecu apucă palmele domnului abate şi le strânse la pieptul său, unde-i bătea inima ca un ornic grăbit.

— După câte văd, urmă de Marenne, suferinţa e deosebit de gravă. Nu socoteşti, prinţule, că ar fi potrivit să-ţi întorc măcar o parte din datoriile pe care le-am contractat faţă de domnia ta, într-o plăcută, noapte, într-un colţ de lume?

— Ceea ce vrei să faci e mai mult, răspunse cu însufleţire Ruset.

— Asta e o datorie de altă natură, pe care eu înţeleg s-o rânduim între afacerile serioase ale vieţii. Datoriile celelalte privesc un vin bun din ostroavele Arhipelagului, o duzină de barbuni prăjiţi în unt şi alte lucruri fine ale bucătăriei greceşti; căci eu cu baclavalele turcilor nu mă pot împăca. Cu acest prilej domnia ta ai putea să-mi mai arăţi ceva din voia bună cu care m-ai deprins. Voi încerca deci, pe de o parte, să domolesc duşmăniile; iar pe de alta să luminez iar această faţă cernită. Ai căzut într-adevăr într-o sclavie iremediabilă?

— Am căzut, şopti beizade Alecu. Este de necrezut ce mi se întâmplă, cu toate acestea spun adevărul. Am pe mine cămaşa lui Nessus.

Abatele suspină:

— Am avut-o şi eu odată şi sunt fericit c-am schimbat-o. Îţi doresc s-ajungi cu bine, prietine, în anii liniştii mele. Viaţa e un mare medic. Îmi dai voie să filosofez. ştiind totuşi că rostesc zădărnicii?

Ruset plecă fruntea şi lăsă pe prietinul său să-i spuie multă vreme lucruri zadarnice.