XXXI.

Unde Vilcu Bârlădeanu crede tot mai mult că-i mai cuminte decât stăpânul său. Dar cel mai cuminte dintre toţi e altul.

Beizade Alecu Ruset îşi rândui lucrarea lui c-o linişte sub care sta ascunsă aţâţare bolnavă. Puse pe Vâlcu să oblonească fereastra şi să cerce dacă-i bine pus zăvorul de la uşă. Ceru să-i tragă măsuţa lângă pat şi să cureţe nucul lămpii. Sub limba de lumină, ajutat de slujitor, desprinse căptuşelile de la straiul de dedesubt, tăindu-le cu jungherul. Scoase şi înşiră pe măsuţă monedele de aur şi cele câteva pietre care-i mai rămăseseră. Avea de-ajuns pentru toate; şi pentru plata corăbierului, şi pentru petrecere pe-un an de zile într-o ţară din Apus. Căci din ostrovul Critului, ori de la Chipru, – lămurea el lui Bârlădeanu. – trebuiau numaidecât să se depărteze. Numai când or ajunge la italieni, ori la franţuji, pot să se socotească slobozi de orice grijă.

După această socoteală, îşi cusu comoara la loc cu dibăcie, împrăştiind-o potrivit la subsuori şi la şolduri şi păstrând în chimirul de piele, la spate, ceea ce-i era trebuitor pentru început. Veni, după asta, rândul armelor. Vâlcu găsi de cuviinţă să deie sfat pentru cumpărare de pistoale de la un armurier. N-ar strica poate nici două săneţe. Cât despre săbii, apoi fără acelea nu se poate sfârşi nimic.

— Sărace Vâlcule, îl înfruntă râzând Ruset; căldura asta, de care te plângi tu de la o vreme, ţi-a topit înţelegerea. Tu socoti că avem să umblăm cu săneaţa în stânga, cu pistolul în dreapta şi cu sabia în dinţi? Dacă-i vorba să ne batem, atuncea să ne ducem la un război. Aicea, cum s-a auzi bufnind pistolul, tăbărăşte asupra noastră o mahala întreagă. Aşa încât, să înlăturăm armele de foc.

— Să le înlăturăm, se învoi Bârlădeanu. Dacă-i vorba pe-aceea, să înlăturăm şi săbiile.

— Asta nu, Vâlcule, se împotrivi Rusei, judecind în sine toate. Să chibzuim de ce avem nevoie ca să ne scăpăm vieţile la o primejdie. Căci se poate întâmpla să fim simţiţi: ori să deie peste noi cineva. Fie singuri, fie cu domniţa, trebuie s-avem cu ce ne apăra. Italienii spun că, în asemenea împrejurări, mai bun este jungherul. Eu am fost deprins mai mult cu sabia. Cu jungherul e bine împotriva unuia. Cu săbii bine ascuţite, putem ţine piept mai multora.

— Atunci au să ne trebuiască două săbii, se învoi pădurarul.

— Când om ieşi, atunci, nimic altceva decât două săbii. Le alegi tu mâni, uşoare. Ş-ai să le tragi pe piatră cum ştii tu, ca să le faci ca briciul.

Bârlădeanul avu o nedumerire.

— Măria ta, cum avem să încingem săbii peste straiul nostru călugăresc? Altfel, de ascuţit le-ascut, şi le fac agere, să taie ş-un fir de păr.

— Vâlcule, nu arăta mai puţină minte decât ai. De ce să-ncingem? N-avem nevoie decât de penele săbiilor, pe care le purtăm învălite în ceva. Trecem cuviincioşi, ca nişte buni monahi, şi nimene nu ştie că ducem la subsuoară primejdie.

— Bună socoteală! se minună pădurarul, scuturându-şi barba. Când ajungem la corabie, numai le lepădăm în mare şi gata!

— Până la corabie avem drum greu, oftă Ruset. Deci cumperi două săbii. Cumperi, de la alt negustor, frânghioară, ca să întocmim scări, şi le înţepenim căngi într-un capăt, ca să se caţăre de zid când le-om zvârli. Acuma ne rămâne să găsim gazda, să pândim pe dădacă şi să socotim cu ochii. În vremea zilei, locul pe unde trecem şi unde avem s-ajungem. Eu n-am nici o îndoială în privinţa izbânzii.

— Măria ta, dar dacă cumva domniţa Catrina pune împotrivire?

— Ai mai făcut o dată întrebarea asta Vâlcule, şi m-am mai gândit la ea. Socot că n-are să se împotrivească. Am uitat să socotesc, între cumpărături, o basma de matasă.

— Aşa este, asta-i bună, încuviinţă pădurarul; s-o însemnăm la răbuş şi pe asta.

Îmbrăcându-se şi încingându-se, Ruset se uită în juru-i fără părere de rău. Puse pe Bârlădeanu să rânduiască patul şi să aşeze lucrurile la locurile lor: măsuţa subt icoane, scaunul lângă fereastră, ş-un tom din Vieţile Sfinţilor în raft. Aprinseră candela şi pe măsuţă, lângă lampă, beizade potrivi un galbăn peste o foiţă de hârtie cu însemnare de pomelnic, în limba elinească:

Pomeneşte, Doamne, pe Profira şi pe Antonie şi pe Alexandru, robii tăi.

După aceea, stinseră lampa şi ieşiră, închizând cu grijă şi vârând cheia pe sub uşă înapoi în chilie.

Trecură pe la fratele portar, care-i cunoscu şi li se ploconi. Beizade îi lăsă şi lui un ban de aramă, pe prichiciul ferestrei. Cu fratele Bârlădeanu alături şi puţintel în urmă, beizade înainta pe sub rândurile de chiparoşi şi platani către ziduri. Îşi făcură loc printre neguţători cărăuşi pe la Silivri-Capu şi curând se amestecară în mişcarea de sară a Cetăţii. Ici-colo tremurau lumini pe la case şi dugheni. Uliţile curgeau întortocheate ca nişte gârle de întuneric. Unii trecători începeau a umbla în tovărăşie, cu fânare ori facle. Pe alocuri. la un ceas mai târziu, era primejdie ca într-o pădure dinspre partea hoţilor, ori ca într-o strâmtoare a mării din partea corsarilor.

Beizade îi lămuri acestea lui Bârlădeanu. Gândindu-se la o corabie necunoscută şi la un căpitan cu bună inimă. Pădurarul însă nu se temea de nimica.

Aşa ajunseră în mahalaua romeilor, care se chiamă Fener. De-acolo, pe povârnişul pietros, fugeau ulicioare spre ţărmul Cornului-de-Aur. Nu departe de biserica umilită a patriarhiei se adăpostea, după ziduri tăcute şi încununate de iederi, singura mănăstioară îngăduită de necredincioşi în cuprinsul Stambulului. Ruset cunoştea bine locurile şi găsi cu uşurinţă hanul de care avea nevoie. Ceru de mâncare pentru sine şi pentru tovarăşul său şi dădu dovadă de o mare agerime de minte, poftind ş-o oală de vin de la stăpânul locului şi rugându-l şi pe el să guste, în sănătatea a doi fraţi ai săi creştini. Unul din aceşti fraţi are canon muţenia şi tace. Celuilalt însă îi plac prea mult sfaturile cu soţii, mai ales cu negustorii cinstiţi, şi le spune tot ce poftesc să afle: de unde vin, unde se duc, ce treabă au în Cetate. Vin de ia Sfântul Munte şi se duc la locurile sfinte, la Ierusalim. Pe unde au trecut, s-au bucurat de frăţească primire. Şi stau ş-aici în Stambul câteva zile, ca să se închine la sfântul patriarh. Astfel, numărând toate cele care sunt de văzut, cinstitul negustor îi pune în vedere vorbăreţului că se înalţă nu departe de-acolo ş-o mănăstioară a sfintei Marii cătră care să nu cumva să se facă vinovaţi de uitare. Foarte frumoasă mănăstire, în care s-au întâmplat şi minuni. Chipul Maicei lui Dumnezeu, care se găseşte în biserica acestei mănăstiri, are o cunună cu totul de aur ş-o salbă de la împărăteasa Teodora. Nu este călător care să nu cerşească intrare şi să nu se închine acelei icoane bogate. Este ş-o istorisire despre Maria, fiica lui Mihail Basileus Paleologul, care a zidit lăcaşul. Trebuie numaidecât s-asculte şi istorisirea.

Nici cei doi umiliţi drumeţi nu se vor lipsi de asemenea binecuvântată bucurie, recunoaşte călugărul vorbăreţ, închinând iar oala cătră cinstitul negustor.

„Vinul acesta s-arată bun, cugeta Bârlădeanu; socot că e neprefăcut, deoarece negustorul suge dintr-însul cu hărnicie.”

Pe urmă înţelese că asemenea meşteşug e cel mai bun pe care-l poate găsi beizade, ca să afle tot ce pofteşte nu numai despre sfânta mănăstire a Mugliotissei, dar despre toate câte au fost pe lumea asta.

Într-adevăr, kir Teodor hangiul n-a lipsit să le spuie în amănunt istoria cu Maria Paleologhina, cea care a stat împărăteasă la Mongolia, fiind întâi soaţa hanului şi după aceea a feciorului hanului, şi a venit cu întristare să-şi sfârşească amurgul vieţii în acest lăcaş. Le-a spus şi altele, ba despre ticăloşiile păgânilor, ba despre minunile sfintelor icoane ş-a sfintelor moaşte. Oricât îl cerca însă Ruset să-l facă a arăta anume întâmplări proaspete care s-au petrecut de curând la mănăstirea Mugliotissei, kir Teodor nu răspundea dorinţii Iui şi avea mare plăcere să-i înşire numai lucruri din alte veacuri.

De băut, bea bine; ştia să facă şi socoteli şi să le însemne cu cărbune pe dosul uşii. Când îl văzu că bolboroseşte, beizade îl privi cu dezgust şi-l lăsă în sama Bârlădeanului, iar el se duse la hodină, ca să-şi clocească nădejdea.

Cu aceeaşi neştirbită rânduiala, beizade şi-a urmat a doua zi pregătirile.

Stăpânind sub degetul cel mare un galbăn de aur în palma mânii stângi, Vâlcu ieşi să caute săbii şi frânghioare de matasă. După ce umblă cu nepăsare pe sub bolţi în Büiuk Cearşî, se opri şi cumpără întâi pânză de sac, după aceea se întoarse în alte părţi, unde ochise săbiile. Făcea semne cu mânile şi cu degetele şi se holba cu ochii, până ce ajungea să se facă înţeles şi să dobândească marfa ce poftea şi cusurul ce i se cuvenea. Astfel se întoarse pe furiş, cu săbiile învălite întâi în frânghioară ş-apoi în sac, şi le puse pe divan subt ochii lui beizade, descoperindu-le.

Ruset le trase pe rând, le cumpăni, le găsi bune. Îşi alese frânghioara şi începu să înjghebe scările; pe când slujitorul se cinchea într-un colţ al chiliei, cu ulciorul de apă şi cu piatra, ca să deie ascuţişul trebuitor fierului.

Asta a fost în ziua întâia. Sara, au ieşit ş-au dat târcoale mănăstirii. În unele locuri zidul era astupat de case şi dugheni; în alte părţi pietrăria, cu tencuiala învechită şi căzută, se păstra slobodă, sub cununile de iederă. Era într-un loc un colţ, la o toloacă goală, unde, ziua, se jucau copiii în arşice. Acolo pământul se înălţa puţin, subt umbră de arbori; şi de partea cealaltă nu se zăreau acoperişuri de chilii. Era cel mai potrivit punct de trecere.

Toate acestea le socotea cu liniştea lui înşelătoare stăpânul: şi Vâlcu le încuviinţă, cu fruntea plecată. Se întoarseră la han. Unul cu inima umflată de îndârjire, celălalt punându-şi cu întristare credinţa numai în unul Dumnezeu. Pe dădacă n-o zăriseră. Nu numai pe dădacă n-o zăriseră, dar nici pe altcineva intrând ori ieşind pe poarta pardosită cu fier a acelei cetăţi moarte. Sunase numai simandra după ziduri, cătră amurg, stâns, ca într-o pustie depărtare.

După ce ospătară puţină friptură de batal şi băură vin dulce, beizade porunci lui Vâlcu să zăvorască uşa şi înşiră pe divanuri scara, încercându-i nodurile. Trase din ascunzătoare săbiile şi, ţinându-le pe rând cu stingă de miner, cu ascuţişul în sus, le pipăi cu degetul cel mare al mânii drepte.

— Acuma, suntem gata. Bârlădene, încuviinţă Ruset, râzând. Uită-te Ia mine, urmă el punându-şi barba în piept şi înflăcărându-şi privirile, uită-te la mine şi dă-ţi samă dacă am judecat bine şi am liniştea care trebuieşte. Ai putut vedea singur că locul pustiu de pe medean ne îngăduie să trecem vadul, pe ţărmul cel dorit.

— Încă n-am văzut pe dădacă, se împotrivi, moale, Bârlădeanu.

— Ai s-o vezi mâni. Ai să baţi la poartă, rugându-te de intrare, ca un monah străin, fără cuvânt, numai punând mânile pe piept şi închinându-te. Au să-ţi deie drumul ş-ai să te duci s-aprinzi făclii la icoana Panaghiei. Atuncea ai să bagi de samă ce este înlăuntru. Ieşind, ai să te uiţi cătră toate ferestrele chiliilor, şi nu se poate să nu te vadă şi să nu te cunoască ţiganca domniţei.

— Aşa întocmai am să fac, stăpâne. oftă Vâlcu.

— M-aş duce eu să bat la poartă, porni iar glas beizade, cu acelaşi pojar în priviri; însă eu abia îndrăznesc să ies de-aici, de Ia han, sara. Căci eu am petrecut câţiva ani, în copilăria şi în tinereţa mea, în aceste părţi. Şi sunt mulţi creştini de-ai noştri care îşi aduc aminte de chipul meu. Să ştii, Bârlădene, şi alta. Că şi părintele meu Antonie-Vodă e trăitor în aceste părţi şi-şi sfârşeşte zilele întru năcazuri. Acuma ai să înţelegi tu ce venin am eu în mine. Dacă-l părăsesc pe părintele meu şi mă întorc de cătră el spre acea domniţă. Până ce n-o dobândesc, nu poate să aibă hodină trupul meu.

— S-ar putea să fie vinovată, stăpâne, şi ţiganca aceea cu salbă, amestecând poate farmece ale ei. Ar fi bine s-o pălesc pe dânsa întâi cu sabia.

Beizade crezu de cuviinţă să râdă şi urmă să umble prin chilie fără astâmpăr, ca o fiară în cuşcă. Râsul acela strâmb şi slăbit îl înfricoşa pe Bârlădeanu şi-l făcu să nu mai ridice plivirile. Îşi pregăti culcuşul în colţ, lângă uşă, şi se cufundă în tăcerea-i întristată.

În cealaltă zi, după amiază, Ruset îl împinse afară din odaieşi el se duse, cu capul plecat, până la poarta sfintei mănăstiri. Săltă ciocanul de lângă zăbrea şi-l lăsă să cadă; dar nimeni nu-i răspunse. Stărui ş-a doua, ş-a treia oară, fără altă izbândă. Dădu ocol zidului şi veni la han c-o mutră nedumerită. Beizade îi deschise, îl trase de guler după el şi-l puse într-un colţ subt întrebări ca subt ameninţarea unui cuţit. Vâlcu strânse din umeri, neînţelegând nimic.

Atunci se întâmplă să bată la uşă, nepoftit, kir Teodor şi să îndemne la un ulcioraş de vin proaspăt pe fraţii săi întru Hristos. Beizade mai curând l-ar fi izbit îndărăt, c-un pumn în falcă, ne mai aşteptând nimic de la dânsul. Dar se nevoi să-l urmeze plictisit şi să beie vin prost.

— Am uitat să vă spun o întâmplare rară. zise kir Teodor, râzând. Aţi fost astăzi la mănăstire?

— A fost acest frate al meu, răspunse beizade, ş-a bătut la poartă, dar cei dinlăuntru s-au dovedit muţi ca şi dânsul.

— Aha! apoi asta-i din pricina întâmplării pe care nu v-am spus-o.

Beizade tresări, dar obrazul îi rămase cu totul nepăsător.

— A întâmplării pe care nu v-am spus-o, întări kir Teodor. De câteva zile sfânta mănăstire a fost oprită cu carte pecetluită de la înalt prea sfinţitul nostru patriarh. Dacă vreţi să ştiţi de ce…

Beizade nu voia numaidecât să ştie de ce.

— Dacă vreţi să ştiţi de ce, pot să vă spun că această poruncă a adus-o un slujitor de la sfinţia sa îndată după ce a fost închisă aici copila lui Duca-Vodă, Domnul de la Moldova.

Ruset se miră întrucâtva de întâmplare.

— A fost închisă în sfânta mănăstire o domniţă de la Moldova? Din ce pricină a fost închisă această domniţă de la Moldova?

— Povestea e o trufanda care mi s-a adus, răspunse hangiul, ş-o vând aşa cum am cumpărat-o. Zice că această copilă a lui Duca s-ar fi făcut prea vinovată de neascultare cătră părinţii săi, căzând la dragoste pentru-un jidov, cu care s-ar fi pregătit să fugă. Iar acuma au osândit-o Duca-Vodă tatăl său şi părintele nostru patriarh să steie la întuneric, în hrubele de dedesubt, numai cu pâne de orz şi apă, cu rugăciuni de fiecare zi a preoţilor, până ce va lepăda demonii pe care-i are într-însa.

Beizade se miră iarăşi şi găsi vinul ceva mai bun. După ce scăpă de hangiu, porunci lui Vâlcu să coboare numaidecât la Cornul-de-Aur, să caute şi să tocmească, pentru noaptea aceea, corăbioara unui căpitan din ostroavele eline.

— Te-a duce pe tine mintea, Vâlcule, aşa mut precum eşti, să te înţelegi c-un căpitan grec. El ştie ce-i poţi cere; să fie gata şi să te-aştepte; şi pe degetele mânilor faceţi tocmeala.

Vâlcu găsi de cuviinţă să mormăiască, dar se duse. Şi tot mormăind se întoarse, nu după târzie vreme, dând răspuns că a năimit un vas cam vechi c-un preţ cam scump.

— Cu cât?

— C-un galbăn ori c-un zlot.

— Până la Crit?

— Asta nu i-am putut spune prin semne, măria ta. A merge până unde a vrea el. Numai să ne scoată de-aici.

Beizade primi ş-această rânduiala şi pe loc începu pregătirile de ieşire.

Puse pe Vâlcu să înşire înaintea sa scările de matasă şi să le înfăşoare pe bucăţi de lemn, ca să nu se încurce când le vor desface. Săbiile, îngemănate, le învălui singurel în sac. Aşteptă să se îndesească negura serii şi porunci plecarea.

Plăti întâi hangiului, căci înapoi n-avea a se mai întoarce. Din acel ceas, drumul lui mergea drept înainte, pe mări. cătră ostrovul fericirii.

Cu grabă, trecu pe uliţile povârnite, urmat de slujitorul său. Ajunse la zidul mănăstirii şi-l pipăi. Îi dădu ocol şi se opri subt arborele ştiut, la marginea medeanului. Atunci Bârlădeanu îl auzi pe beizade suflând pripit; şi se nelinişti şi el cercetând cu ochii în jur şi întinzând urechea. Pentru mintea lui, toată această strădanie era o nebunie curată. Sta cu luare-aminte, ca să deschidă pe undeva un drum de retragere, când dincolo de ziduri vor izbucni lătrături de zăvozi şi ţipete de muieri.

— Nebunia îmbracă strai de înţelepciune, mormăia el, desfăşurând scările.

— Ai spus ceva? îl întrebă beizade, clănţănind de nerăbdare.

— N-am spus nimica, stăpâne. Cred că mai avem vreme să ne întoarcem. Dincolo de zid au să se deştepte cânii.

— Zvârle scara! scrâşni Ruset, lovindu-l cu mânerele săbiilor.

Bârlădeanu zvârli scara. Întâia oară căzu îndărăt. A doua oară se prinse în căngile de fier.

— Ţine săbiile şi atârnă-te de scară cu toată greutatea, îi porunci Ruset. Dă-mi scara a doua.

Vâlcu primi săbiile, trecu cealaltă scară în mâinile reci ale lui beizade şi se atârnă în frânghia de matasă. Beizade se repezi în sus.

În acea clipă, cinci ori şase oameni răsăriră lângă ei, parcă i-ar fi fătat pământul. Grămădiră pe Bârlădeanu şi-i rupseră din braţe sacul cu săbiile. Doi se săltară după beizade şi-l traseră de picioare, prăvălindu-l la pământ şi punându-se asupra lui cu piepturile.

Şi Ruset şi Vâlcu se simţiră răsuciţi sub ghionturi, întorşi cu faţa în jos, aduşi cu faţa în sus şi cotrobăiţi sub straie.

Un glas gros îi judeca şi-i osândea în limba romeilor.

— Aha! cei mai puturoşi dintre toate dobitoacele! Ţapii lui Belzebut! Au adus cu dânşii nu numai săbii, ci şi pumnale! Ţineţi-i bine. Vor să necinstească, blestemaţii, sfânta mănăstire şi pe miresele lui Hristos. Trage şi cealaltă scară, Panaioti, să-i legăm burduf!

Beizade se zvârcolea cu învierşunare nebună, muşcându-şi până la sânge buzele. Pieirea pe care i-o vestise abatele franţuz era asupra lui.

— Stăpâne, gemu lângă el pădurarul, ţine-te bine, căci vreau să-i lovesc şi să-i dărâm.

Trecând, în aceeaşi clipă, de la vorbă la faptă, slujitorul îşi încorda arcurile picioarelor şi dădu peste cap pe cei doi care-l încălecaseră. Îi căzu, după ei, şi comanacul. Cu fruntea descoperită năpusti în cei de peste beizade lovituri de berbece, – două detunături una după alta, scurte şi înăbuşite. În acelaşi timp repezi şi pumnii în laturi cu străşnicie. Zvâcnind de la pământ, îl ajută şi Ruset, fulgerând cu pumnu-i osos în orice cap se înălţa în preajmă.

— Kirie eleison! se tângui unul dintre năvălitori; aceştia nu-s călugări; aceştia-s dracu! Daţi năvală asupra lor, fraţilor, şi nu-i lăsaţi, că ne scapă!

Bârlădeanu împinse înaintea lui pe Ruset. Duşmanii veneau din nou asupra lor. În capul descoperit al lui Vâlcu sunară de două ori toiegele ca-n piatră. În comanacul lui beizade se îngropară moale. Judecând fără vorbe primejdia şi înţelegând în acelaşi chip scăparea, şi stăpânul şi slujitorul năvăliră unul după altul în întuneric, la vale, pe râpa Fenerului. După tropotul îngemănat al paşilor, se simţeau alături. Li se păru că duşmanii, rămaşi în urmă, au amestecat beţele unii asupra altora. Totuşi îşi sporiră fuga până ce, la o răspântie de hudiţă, se socotiră destul de adăpostiţi în cotitura unui zid şi în întuneric. Vâlcu prinse pe beizade şi-l opri în pas. Apoi statură ca să răsufle foc, cu ochii holbaţi unul asupra altuia şi cu trupurile încovoiate.

— Ei, acu ce facem, stăpâne? întrebă pădurarul nu fără o ascunsă bucurie. Să ştii, măria ta, că ticăloşii aceştia ne cunosc cine suntem. De cum am intrat la han ne pândesc şi se ţin în jurul nostru.

— Se poate, Vâlcule, răspunse cu amărăciune Ruset. Nici la Balâklî nu mai îndrăznesc a mă întoarce. Ar fi fost mai bine să cad acolo, sub zid.

— Cugetând cuminte, măria ta, mai bine este c-am scăpat.

— Poate ai dreptate, mormăi, posomorit, beizade. Cât mai am viaţă în mine, merg înainte.

— Să ne ţinem, stăpâne, ca lupu-n preajma oii; numai să ne păzim viaţa. Acuma eu spun că în altă parte decât la casa franţujilor nu putem hălădui.

Îşi înălţară amândoi frunţile, cu urechile la pândă. Coborau din urmă de pe deal tropote şi glasuri amestecate. Sfâşie noaptea ş-un fluierat prelung, al unui străjer turc. Dar nimeni, de la casele negre din preajmă, din uliţi şi din ulicioare, nu îndrăznea să scoată capul şi să scapere lumină. Fără să se grăbească prea tare, cei doi fugari cotiră pe unde cădea umbra cerdacurilor, până ce tihna îi împresură de pretutindeni. La malul apei găsiră un caiagiu bătrân, care-i trecu dincolo.

Fără alt năcaz, suiră în Pera, la casa prietinească şi Bârlădeanu ciocăni la poartă. Îndată li se deschise, ca şi cum ar fi fost aşteptaţi; însă slujitorii se retraseră cu uimire când îi văzură. Înţelegând că străinul pe care nu-l cunoşteau şi care părea stăpân doreşte să vorbească numaidecât cu domnul abate Paul de Marenne, ţinură sfat, privind din când în când îndărăt, peste umăr, la noii veniţi. Dincolo de ferestrele oblonite, în sălile dinlăuntru, lumea nu dormea: Unul din slujitorii franţuji ai părintelui Paul ieşi dintr-acolo c-o lumânare în mână şi, apropiindu-se de adunare şi de vorbe, cunoscu pe Bârlădeanu. Cunoscu îndată şi pe Ruset şi dădu fuga înapoi, înlăuntru.

Peste puţină vreme abatele îşi primi oaspeţii singur, într-o odaie în care părea că fuseseră şi alţi musafiri, căci masa era întinsă, cu farfurii de mâncări reci şi cu sticle de vin roş. Domnul de Marenne se miră nespus de asemenea neaşteptată şi plăcută întâlnire. Văzând însă obrazul otrăvit al lui Ruset, îl rugă să-i aducă numaidecât la cunoştinţă ce i s-a întâmplat. Căci se vedea că s-a întâmplat ceva.

Atunci beizade Alecu îi povesti tot, privind urât într-o parte.

Domnul de Marenne îl ascultă în tăcere, fără deosebită simpatie, ceea ce îndârji întrucâtva pe boier.

— Totuşi, eu nu sunt vinovat cu nimica, îi zise franţuzul cu blândeţă, cuprinzându-i mâna. Bine te-ai gândit, prinţule, să cauţi la noi scăpare. Aici eşti ca într-o cetăţuie şi nimeni nu te poate vătăma. Nu încerc nici într-un chip să-mi lămuresc cum şi de ce palicarii aceia nebuni au sărit asupra domniei tale. De aflat, e cu putinţă să aflu, însă acuma avem ceva mai folositor de făcut. Fii bun şi te aşează pe acest scaun şi, ascultând alte veşti pe care vreau să ţi le împărtăşesc, întinde mâna spre friptură şi spre un pahar de vin. De mult te-aştept, ca să-mi plătesc cu plăcere cătră domnia ta o datorie veche,

— Nu mă simţesc în stare să pun mâna pe nimic din bunătăţile pământului, răspunse cu desnădejde beizade Alecu.

— Atunci ascultă veştile.

— Ascult. Nici o veste nu mai poate fi bună pentru mine.

— Nu sunt bune, într-adevăr, veştile mele; însă te interesează. Vreau să-ţi spun, prinţule, că, dacă ai fi avut prevederea să mă înştiinţezi şi pe mine de încercarea domniei tale, ai fi fost scutit de neplăcerea din astă-sară. Din ziua când am fost la domnia ta, domniţa Catrina nu se mai află la mănăstirea sfintei Marii Mugliotissa.

Ruset tresări, fără să-şi dezvăluie ochii.

— În ziua aceea, urmă de Marenne, Duca a ridicat-o, înfăţişând-o prea sfinţitului patriarh, ca să primească de la el binecuvântare. A doua zi dimineaţa, urmând porunca împărăţiei, s-a înfăţişat cu ea la Divan-Yolu, ca să steie la pâra lui Ştefan beizade. Îmi închipuiesc că, la această înfăţişare, domniţa a înţeles fie zădărnicia împotrivirilor ei, fie interesul de viaţă şi de moarte al părintelui său, legat nu numai de câştigarea hătmăniei Ucrainei, ci şi de pierderea Moldovei. A plecat capul ş-a primit hotărârea. Poate nădăjduieşte încă într-un ajutor al lui Dumnezeu. Să-l dorim şi noi şi să-l aşteptăm precum îl aşteaptă ea.

Beizade Alecu nu făcu nici un semn, nu rosti nici un cuvânt. Bârlădeanu îl privea furiş de lângă uşă. Înţelegea că se frământă în el o dihanie şi-l aştepta să cadă cu obrazul înainte în jos şi să piară; ori să se repeadă cu pumnii la gura zâmbitoare a franţuzului.

— Bine, răspunse în sfârşit, greu, Ruset, înghiţindu-şi întruna amărăciunea gurii; văd că nu-mi mai rămâne nimic de făcut.

Domnul de Marenne păru mulţămit de acest răspuns s-apuca iarăşi, cu bunătate, mânile prietinului său. Dar le găsi moi şi moarte. Cu buzele strânse, beizade îl privea pieziş şi viclean, ca şi cum s-ar fi gândit la altceva.

— Au plecat spre ţară? întrebă el.

— Da.

— Bine. Eu rămân atunci oaspetele domniei tale, până ce-mi va lumina Dumnezeu alte cărări.

Atunci abia îi ţâşniră din ochi lacrimi şi, plecând fruntea pe umărul prietinului său, dori să moară.

— Aceste lacrimi sunt bune, zise blând de Marenne. După ce le vei înghiţi, ai să cugeţi mai liniştit ce ai de făcut. Îndrăzneşte a încerca acest piept de fazan, pe care l-a fript destul de bine bucătarul nostru. Şi ascultă un sfat pe care ţi-l dau din prisosul unor vechi dureri. Dumnezeu, iubite prietine, a înmulţit neamul Evei, prevăzând, în marea lui înţelepciune, suferinţi ca ale domniei tale.

Ruset împinse la o parte fazanul.

— Domnule de Marenne, răspunse el cu zâmbetu-i strâmb, pentru mine domniţa Catrina e singura femeie pe lume.

— Cu toate acestea, ai ştiut şi de existenţa altora.

— Nu-mi mai pot aduce aminte de niciuna.

— Încearcă a-ţi închipui altele. E o bună doctorie. Experienţa ne arată că instinctul acesta e crud şi înşelător, în oscilaţiile lui alternează dezgustul. Focul lui lasă totdeauna cenuşă rece.

Ruset privi pieziş pe abate, închise ochii şi scrâşni.

— Cu toate acestea nu-ţi sunt duşman, zâmbi domnul de Marenne.

— O, nu.

— Făgăduieşte-mi că vei încerca să fii cuminte.

— Făgăduiesc.

— Încearcă friptura pe care ai respins-o şi vinul care-ţi stă dinainte. Fii tare, ca acel răzăş al cărui nume nu-l mai ţin minte.

— Dacă doreşti, încerc.

— Eşti hotărât într-adevăr să primeşti ospitalitatea mea câtva timp?

— Fără-ndoială.

— Atuncea să bem un pahar de vin pentru pacea inimii domniei tale.

— Primesc şi asta, oftă Ruset, cu pleoapele coborâte.