Ce trebuie iubit cu adevărat

I. Viaţa inimii este dragoste şi, prin urmare, este complet imposibil ca o inimă care doreşte să trăiască să fie lipsită de dragoste. Ia aminte la urmările acestui fapt. Dacă mintea omului nu poate fi fără dragoste, atunci trebuie sau să se îndrăgostească de sine, sau de ceva diferit de sine. Dar pentru că nu află în sine binele perfect, dacă s-ar îndrăgosti doar de ea însăşi, nu ar fi o dragoste fericită. Trebuie, aşadar, dacă doreşte să iubească în chip fericit, să caute ceva diferit de sine pentru a-l iubi.

Dar, dacă începe a iubi în afara sa un obiect imperfect, ea îşi trezeşte, desigur, dragostea, dar nu încetează să mai fie nefericită. Dragostea ei nu este, deci, fericită cât timp ea nu se întoarce prin dorinţa de dragoste spre binele adevărat şi suveran. Şi fiindcă binele adevărat şi suveran este Dumnezeu, doar cine îl iubeşte pe Dumnezeu iubeşte fericit; şi cu atât mai fericită este dragostea, cu cât este mai mare. Odihna inimii noastre constă astfel în a se adânci prin dorinţă în dragostea de Dumnezeu, fără a înclina spre ceva din afara ei, şi în a se bucura, în ceea ce are, de o siguranţă fericită. Fiindcă nici o înclinaţie nu o face să treacă dincolo şi nici o teamă nu o face să se retragă, ea se odihneşte cumva netulburată, în deplină bucurie.

Dar, cum slăbiciunea minţii umane nu poate decât cu greu, pentru a nu spune niciodată, să se păstreze uneori neschimbată în această dulceaţă a contemplării divine, ea trebuie să se înveţe treptat, printr-un anumit exerciţiu, cu această statornicie la care nu poate ajunge încă. Altfel spus, dacă noi nu putem să avem mereu gândul la Dumnezeu, să retragem măcar din inima noastră gânduri nepermise şi zadarnice, şi să o menţinem atentă la lucrările Lui şi la minunile Sale; astfel, cu preţul de a căuta mereu să fim mai puţin schimbători, prin harul lui Dumnezeu vom putea deveni într-o bună zi cu adevărat statornici.

II. Ca să dăm un exemplu pentru această progresie, să spunem că lumea întreagă este asemenea unui potop: tot ceea ce aparţine într-adevăr acestei lumi trece ca apa din cauza schimbării evenimentelor nesigure. Cât despre adevărata credinţă, care nu ne promite bunurile trecătoare, ci pe cele eterne, ea ridică sufletul ca şi cum ar fi în afara valurilor, în afara poftei acestei lumi, şi îl înalţă spre cer; apele, desigur, pot să-l poarte, dar nu să-l înece, căci dacă el foloseşte lumea atât cât îi este necesar, afecţiunea nu se înlănţuie în dorinţele pe care lumea le trezeşte.

Dacă cineva nu crede în bunurile eterne şi nu le doreşte decât pe cele trecătoare, ca un naufragiat agitându-se fără vas în mijlocul valurilor, el este luat de curentul nestăvilit al apei56. Dacă altul, crezând în bunurile eterne, iubeşte lucrurile care trec, el naufragiază lângă vas. Dacă altul crede şi el în bunurile eterne şi le iubeşte, rămânând la bordul vasului, el traversează în siguranţă valurile mării agitate. Fiindcă dorinţa de credinţă nu îl sfătuieşte să treacă peste bord, este ca şi cum în mijlocul valurilor s-ar bucura deja de stabilitatea pământului.

Dacă vrem să traversăm fără stricăciune această mare întinsă, să construim mai întâi vasul57 ca să avem astfel o credinţă fără cusur; apoi să rămânem prin iubire în acest vas al credinţei pentru a crede în ceea ce trebuie să iubim şi pentru a iubi ceea ce credem. Astfel, legea lui Dumnezeu se va găsi prin cunoaşterea adevăratei credinţe în inima noastră şi inima noastră, prin iubire, în legea lui Dumnezeu.

III. Dar pentru a şti mai bine cum şi cu ce să construiţi în inima voastră acest vas sau această arcă despre care am vorbit şi graţie căreia, scăpaţi de naufragiul potopului, veţi putea ajunge la limanul odihnei, priviţi cu atenţie cele două opere ale lui Dumnezeu, opera de creaţie şi opera de restaurare58. Opera de creaţie constă în formarea cerului şi a pământului şi a tot ce cuprind ele: aici totul s-a făcut în şase zile. Opera de restaurare constă în întruparea Cuvântului şi în toate evenimentele care, de la începutul până la sfârşitul acestei lumi, au premers-o pentru a o anunţa sau o vor urma pentru a o confirma: aici totul s-a împlinit în şase vârste59. Dar lucrările restaurării au o strânsă legătură cu credinţa catolică şi, drept urmare, sfinţii le iubesc mai mult şi recunosc în ele remediile pentru mântuirea lor.

Dumnezeu le-a împlinit în parte prin oameni, în parte prin îngeri, în parte El însuşi. Şi astfel, în arca spirituală, prima locuinţă este a oamenilor, a doua a lucrărilor îngereşti, a treia a lucrărilor lui Dumnezeu. Sediul suprem este Dumnezeu care le-a împlinit pe toate.