Despre substanţa dragostei.

I. În fiecare zi vorbim între noi despre dragoste48, ca şi cum ar ţine de noi ca flacăra unui foc complet devorator sau complet purificator să scânteieze şi să se aprindă în inimile noastre. Din ea vine tot ceea ce este bun şi tot ceea ce este rău de la ea vine. Unicul izvor al dragostei care ţâşneşte înlăuntru se revarsă în două râuri: unul este dragostea de lume, pofta49; celălalt este dragostea de Dumnezeu, iubirea50. Inima omului, din care irumpe izvorul dragostei, se află, desigur, la mijloc; şi dacă prin înclinaţie se îndreaptă spre cele exterioare, se numeşte poftă, iar dacă îşi îndreaptă dorinţa spre interior, se numeşte iubire. Aşadar, două sunt râurile care îşi au sursa în dragoste: pofta şi iubirea51; rădăcina tuturor relelor este pofta, pe când cea a tuturor celor bune este iubirea. De aici vine tot ceea ce este bun, ca şi tot ceea ce este rău. Căci, orice ar fi, în noi există ceva măreţ, de unde provine tot ceea ce îşi are sursa în noi: aceasta este dragostea.

Ce este dragostea? Şi care este măsura ei? Şi de unde vine dragostea? Chiar Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte despre dragoste. Oare nu este mai propriu acest subiect.

Despre substanţa dragostei celor care îşi fac o meserie din a nu ţine seama de ruşine? Iată cât de mulţi îi primesc de bunăvoie misterele şi cât de puţini nu roşesc vorbind despre ea în public. Aşadar, ce să facem? Poate că înfruntăm cu necinste faptul de a nu avea ruşine să descriem dragostea pe care uneori nici impudicii nu o pot exprima fără ruşine. Dar una este să cercetezi viciul spre a-l dezrădăcina, alta e să îndemni la viciu ca să nu mai fie iubite virtutea şi adevărul. Astfel, noi cercetăm şi întrebăm ca să ştim, şi ca ştiutori să ne păzim, ceea ce aceia cercetează ca să ştie şi ştiu ca să îndeplinească, şi anume faptul că există ceva în noi care ne divide dorinţele în multe părţi şi ne îndeamnă inima unică în mai multe sensuri.

Dar noi descoperim că aceasta nu este decât dragostea care, fiind o mişcare a inimii, singură şi unică de la natură, este împărţită în acţiunea ei şi se numeşte dorinţă pentru că se mişcă dezordonat, adică spre ceea ce nu trebuie, şi se numeşte iubire pentru că este într-adevăr ordonată. Astfel, ce definiţie am putea da aceastei mişcări a inimii pe care o numim dragoste? Este mai potrivit pentru noi să o examinăm mai de aproape ca să nu rămână ceva ascuns şi să nu fie ceva necunoscut, ca să nu fie ocolit când este rău, sau nedorit ori nedescoperit când este bun; căci rău fiind, atâtea rele vin din el, iar bun fiind, atâtea bucurii provin din el.

II. Dar cum să definim această dragoste? Să cercetăm, să privim cu atenţie, căci ceea ce este căutat este ascuns şi cu cât este mai adânc înrădăcinat cu atât mai mult porunceşte inimii în ambele sensuri.

Aşa ne apare dragostea şi ea este încântarea inimii cuiva în faţa a ceva, dintr-un anume motiv. Ea este dorinţă când caută să atingă ceva, şi împlinire52 când se bucură complet şi neîntrerupt; ca dorinţă, aleargă; ca bucurie, se odihneşte. Acestea sunt bunătatea şi răutatea ta, inimă omenească, fiindcă nu eşti de altundeva bună, dacă eşti bună, şi nici nu eşti rea de altundeva, dacă eşti rea, ci doar întrucât iubeşti bine sau rău ceea ce este bun. într-adevăr, tot ceea ce este este bun, dar când ceea ce este bun este rău iubit, el nu mai este bun şi devine astfel rău. Nu iubitorul este rău, nici ceea ce este iubit nu este rău, nici iubirea cu care iubeşte nu este rea, ci faptul de a iubi rău este răul şi în aceasta constă tot răul53. Rânduiţi, aşadar, iubirea54 şi dintr-o dată orice rău dispare.

III. Vrem să încredinţăm un lucru important, dacă suntem totuşi capabili de ceea ce vrem. Dumnezeu atotputernic, căruia nu îi lipseşte nimic, pentru că El este însuşi binele suveran şi adevărat, care nu poate primi de la ceva străin nimic prin care să sporească, pentru că toate vin de la El însuşi, nici să piardă de la sine ceva care să-L micşoreze, pentru că toate sunt neschimbate în El, a creat spiritul raţional doar din iubire, fără vreo necesitate, pentru a-l face părtaş la fericirea sa. Apoi, ca să fie capabil să se bucure continuu de o atât de mare fericire, El a aşezat în spirit dragostea, un palat spiritual, făcându-1 într-un anume fel sensibil la savoarea plăcerii lăuntrice, astfel încât să guste prin această dragoste farmecul fericirii sale şi să se prindă de aceasta cu o dorinţă neobosită. Prin dragoste, aşadar, Dumnezeu şi-a unit creatura raţională pentru ca ea, nedespărţită vreodată, să se adape prin dorinţă din însuşi binele prin care trebuia să fie fericită şi din care aspira într-un fel prin sensibilitate, şi să se bucure de el prin împlinirea în el însuşi. Aspiră, albinuţă, aspiră! Aspiră şi bea inefabila suavitate a nectarului tău! Adânceşte-te şi umple-te, pentru că binelui însuşi nu poate să-i lipsească ceva, decât dacă începi să te dezguşti. Prinde-te şi nu te mai desprinde, ia şi bucură-te! Dacă vei bea veşnic, vei avea şi fericirea veşnică.

Să nu ne ruşinăm şi nici să nu regretăm că am vorbit despre dragoste. Să nu regretăm, fiindcă este ceva atât de folositor, şi nici să nu ne fie ruşine, fiindcă este ceva atât de cinstit. Astfel, creatura raţională este legată prin dragoste de Creatorul ei şi doar legătura dragostei îi aduce împreună cu atât mai fericit cu cât este mai puternică. De aceea, pentru a fi din ambele părţi o unire nedespărţită şi o înţelegere perfectă, este dublu nodul făcut de dragostea de Dumnezeu şi dragostea pentru aproapele, astfel încât prin dragostea de Dumnezeu toate să fie ataşate de unul singur, iar prin dragostea pentru aproapele toate să devină între ele una, pentru ca ceea ce fiecare nu ar percepe din acest unu la care sunt toate ataşate să poată fi avut mai deplin şi mai desăvârşit în celălalt, prin dragostea faţă de aproapele, şi pentru ca binele tuturor să devină în întregime al fiecăruia în parte.

IV.l. Aşadar, rânduiţi iubirea. Ce înseamnă „rânduiţi iubirea”? Dacă dragostea este dorinţă, ea trebuie să alerge bine; dacă este bucurie, să se

odihnească bine. Căci dragostea este, precum s-a spus, desfătarea inimii cuiva pentru ceva, dintr-un motiv anume; este dorinţă când vrea să atingă ceva, şi împlinire când se bucură complet şi neîntrerupt de ceva; ca dorinţă, aleargă, ca bucurie, se odihneşte; aleargă spre ceva şi se odihneşte în ceva. Dar spre ce? Sau în ce? Ascultaţi, dacă putem explica mai bine, unde trebuie să ne alerge dragostea sau în ce trebuie să se odihnească.

2. Trei sunt cele ce pot fi iubite bine sau rău: Dumnezeu, aproapele şi lumea55. Dumnezeu este deasupra noastră; aproapele este lângă noi; lumea, sub noi. „Rânduiţi, deci, iubirea.” Dacă aleargă, dragostea să alerge bine; dacă se odihneşte, să se odihnească bine. Dorinţa aleargă, bucuria împlinită se odihneşte. Din această cauză, bucuria este simplă, pentru că este mereu în unul şi nu poate varia sub influenţa schimbării, pe când dorinţa este afectată de schimbarea mişcării şi, prin urmare, nu este cuprinsă în uwil, ci.are aspecte variate. Orice cursă se raportează fie la un anume punct de pornire, fie la o însoţire, fie la o ţintă. Cum trebuie să alerge dorinţa noastră? Trei sunt: Dumnezeu, aproapele şi lumea. Dacă dintre toate momentele cursei dorinţei noastre trei se referă la Dumnezeu, două la aproapele şi unul singur la lume, iubirea e rânduită în dorinţă.

3. Dragostea poate alerga prin dorinţă ordonat de la Dumnezeu, cu Dumnezeu şi spre Dumnezeu. Ea aleargă pornind de la Dumnezeu când primeşte de la El voinţa care o face să-L iubească; aleargă cu Dumnezeu când nu contrazice cu nimic voinţa Lui şi aleargă spre Dumnezeu când aspiră la odihna în El. Iată cele trei <aspecte> referitoare la Dumnezeu.

4. Două privesc aproapele, căci dorinţa poate alerga pornind de la aproapele şi cu aproapele, dar nu şi spre aproapele. Pornind de la aproapele, ca să se bucure de mântuirea şi de înaintarea lui. Cu aproapele, ca să dorească să-l aibă pe calea lui Dumnezeu ca însoţitor de călătorie şi părtaş la sosire. Dar nu spre aproapele, ca şi cum şi-ar pune în om nădejdea şi încrederea. Iată cele două momente care se referă la aproapele: pornind de la el, cu el, dar nu spre el.

5. Doar unul aparţine lumii: a alerga pornind de la ea, dar nu cu ea şi nici spre ea. Dorinţa într-adevăr aleargă dinspre lume când, după cercetarea exterioară a lucrării lui Dumnezeu, se întoarce în-lăuntru, prin admiraţie şi laudă, mai înflăcărat spre Dumnezeu. Ar alerga cu lumea dacă, prinsă de schimbarea lucrurilor vremelnice, fie adâncindu-se în nenorociri, fie sporind în bogăţii, s-ar conforma acestui veac. Ar alerga spre lume dacă ar vrea să se odihnească pentru totdeauna în desfătările ei.

6. „Rânduiţi, deci, iubirea” pentru ca, prin dorinţă, să alerge pornind de la Dumnezeu, cu Dumnezeu şi spre Dumnezeu; pornind de la aproapele şi cu aproapele; pornind de la lume, dar nu cu lumea şi nici spre lume; şi astfel ca prin bucurie împlinită să se odihnească doar în Dumnezeu. Iată iubirea rânduită şi în afară de ea tot ceea ce se face nu este iubire rânduită, ci poftă dezordonată.