Despre cele cinci septene

Frate, am aflat în Sfânta Scriptură cinci septene pe care, dacă îmi este cu putinţă, vreau, aşa cum îmi ceri, să le disting în parte de toate celelalte, enume-rându-le mai întâi unul câte unul; apoi, după ce le-am comparat în detaliu, vreau să arăt corespondenţa lor.

I. În primul rând se găsesc şapte vicii60: primul este orgoliul, al doilea – invidia, al treilea – mânia, al patrulea – tristeţea, al cincilea – avariţia, al şaselea – lăcomia, al şaptelea – desfrânarea.

Contra acestora se instituie, în al doilea rând, cele şapte rugăminţi conţinute în rugăciunea duminicală61: prima în care se spune lui Dumnezeu: sfinţească-se numele Tău; a doua în care se spune: vie împărăţia Ta; a treia în care se spune: facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ; a patra în care se spune: pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi; a cincea în care se spune: şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; a şasea în care se spune: şi nu ne duce în ispită; a şaptea în care se spune: şi ne izbăveşte de cel rău.

În al treilea rând urmează cele şapte daruri ale Sfântului Duh62: primul este duhul fricii de Dumnezeu; al doilea: duhul pietăţii; al treilea: duhul cunoaşterii;

Despre cele cinci septene al patrulea: duhul puterii; al cincilea: duhul prudenţei; al şaselea: duhul înţelegerii; al şaptelea: duhul înţelepciunii.

Apoi vin, în al patrulea rând, cele şapte virtuţi. Prima este sărăcia cu duhul, adică smerenia; a doua: blândeţea sau bunătatea; a treia: străpungerea inimii63 sau durerea; a patra: foamea de dreptate sau dorinţa bună; a cincea: îndurarea; a şasea: puritatea inimii; a şaptea: pacea.

În sfârşit, în al cincilea rând, se rânduiesc cele şapte fericiri: prima este împărăţia cerurilor; a doua este stăpânirea pământului celor vii; a treia: consolarea; a patra: împlinirea dreptăţii; a cincea: îndurarea; a şasea: vederea lui Dumnezeu; a şaptea: filialitatea divină.

Distinge mai întâi aceste septene ca să înţelegi că viciile însele sunt ca lingoarea pentru suflet sau ca^iişte căni pentru omul interior, că însuşi omul este (cu adevărat asemenea unui bolnav; că vindecătorul este Dumnezeu65; că darurile Sfântului Duh sunt remediul; că virtuţile reprezintă sănătatea; că fericirile sunt bucuria fericirii.

II. Aşadar, sunt şapte vicii capitale sau principale şi din ele provin toate relele. Ele sunt izvoarele şi abisurile întunecate din care se trag râurile Babilonului66 care, revărsându-se pe tot pământul, răspândesc picătură cu picătură nedreptatea. Despre aceste râuri psalmistul a cântat în numele poporului credincios, spunând: Pe malurile râului Babilonului, acolo am stat jos şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion61.

Despre aceste şapte vicii devastatoare care corup integritatea naturii, producând în acelaşi timp germenii tuturor relelor, vom vorbi doar atât cât credem că este suficient pentru a explica subiectul de faţă.

Aşadar, sunt şapte şi trei dintre ele despoaie omul. Al patrulea viciu îl biciuie pe omul o dată despuiat. După ce a fost biciuit, al cincilea viciu îl respinge; o dată respins, al şaselea îl seduce; al şaptelea îl robeşte. Căci orgoliul îl îndepărtează pe om de Dumnezeu; invidia i-l ia pe aproapele; mânia îl sustrage lui însuşi; tristeţea îl biciuie pe omul despuiat; avariţia îl respinge după ce a fost biciuit; lăcomia îl seduce după ce a fost respins; desfrânarea îl face rob după ce a fost sedus. Revenind acum, să le explicăm în ordine unul câte unul.

Spunem că orgoliul îl ia omului pe Dumnezeu: căci orgoliul este iubirea propriei excelenţe, atunci câqd mintea iubeşte doar binele pe care îl are <în sine>, adică nu şi pe Cel de la care a primit binele. O, orgoliu ciumat, ce faci? De ce faci ca râul să se rupă de sursă? De ce faci ca raza să se desprindă de soare? Pentru ce altceva decât pentru a-l secătui, nemaiavând apă, şi pentru a o transforma în întuneric, o dată desprinsă de sursa de lumină; pentru ca şi unul şi celălalt, când încetează să primească ceea ce nu au încă, să piardă totodată chiar şi ceea ce au? într-adevăr, când înveţi să iubeşti darul fără a iubi şi pe Cel care dăruieşte, faci astfel încât cel care îşi arogă pe nedrept o parte a binelui dăruit de El să piardă tot binele care este în sine însuşi, deşi nu poate avea vreun profit din ceea ce are atâta timp cât nu îl iubeşte în Cel de la care îl are. Cum tot binele vine, într-adevăr, de la Dumnezeu, nu ajută la nimic să ai vreun bine în afara lui Dumnezeu. Dimpotrivă, pierzi chiar şi ceea ce ai dacă nu iubeşti ceea ce ai în Cel şi cu Cel de la care ai. Cine nu cunoaşte decât binele pe care îl are, îl iubeşte în mod necesar în sine însuşi, deşi atunci când priveşte în altul binele pe care nu îl are <în sine> cu atât mai amară îi este lipsa care îl macină, cu cât nu iubeşte pe Cel în care sălăşluieşte tot binele.

Şi iată de ce invidia urmează orgoliului: cine nu îşi adânceşte iubirea acolo unde sălăşluieşte tot binele, cu cât se mândreşte greşit cu binele propriu, cu atât mai chinuitor se tulbură din cauza binelui celuilalt. Astfel, suficienţa îşi primeşte pe buna dreptate pedeapsa: ea dă naştere tocmai invidiei. Pentru a nu fi vrut să iubească binele comun tuturor, este drept ca ea să fie roasă acum de invidie faţă de binele celuilalt. Cu siguranţă, succesul fericirii celuilalt nu ar consuma-o într-atât, dacă prin iubire l-ar avea pe cel în care sălăşluieşte tot binele. Ea nu ar considera că binele celuilalt îi este străin dacă ar iubi propriul bine acolo unde ar avea simultan şi binele propriu şi binele celuilalt, în loc de aceasta, cu cât se ridică împotriva Creatorului prin suficienţa sa, cu atât decade faţă de celălalt prin invidie; şi cu cât se înalţă prin minciună într-o parte, cu atât mai mult se coboară în cealaltă.

Dar stricăciunea o dată începută, nu ar putea rămâne doar aici. Curând, aşa cum din orgoliu s-a născut invidia, ea dă naştere la rândul ei mâniei, Despre cele cinci septene fiindcă sufletul nefericit se porneşte acum împotriva lui însuşi din cauza imperfecţiunii sale, pentru că nu se bucură prin iubire de binele celuilalt. Şi iată-l cum se dezgustă şi de ceea ce are, văzând la celălalt ceea ce nu poate avea. Astfel, cel care ar fi putut avea totul în Dumnezeu prin iubire, pierde prin invidie şi mânie chiar şi ceea ce încercă să aibă în afara lui Dumnezeu: prin invidie îşi pierde aproapele şi prin mânie se pierde pe sine însuşi.

Acum, după ce a pierdut totul, conştiinţei nefericite nu îi mai rămâne nimic care să o bucure; se prăbuşeşte în sine de tristeţe, şi pentru că nu a vrut să se bucure cu generozitate de binele celuilalt, se chinuie acum pe bună dreptate din cauza propriului rău. De aceea, după orgoliu, invidie şi mânie, care despoaie omul, urmează imediat tristeţea care îl biciuie pe omul dezgolit.

Tristeţii îi urmează avariţia care îl alungă pe omul biciuit, pentru că, bucuria interioară fiind pierdută, avafîţia împinge spre căutarea exterioară a consolării.

Apoi vine lăcomia care îl seduce pe omul alungat: acest viciu ispiteşte mai întâi şi de foarte aproape sufletul ce aspiră la bunuri exterioare, fiindcă îl îndeamnă la exces chiar prin intermediul apetitului natural.

În ultimul rând survine desfrânarea, care îl duce violent în robie pe omul sedus, fiindcă, o dată carnea înfierbântată prin benchetuieli, sufletul amorţit şi de-acum incapabil de rezistenţă nu poate învinge ardoarea senzualităţii care îl surprinde. Deci, mintea este supusă ruşinos la o foarte crudă robie, iar dacă nu îi vine în ajutor bunătatea Mântuitorului, înduplecată prin rugăciuni, nu

va avea nici un alt mijloc de a ieşi din robia care o ţine închisă, şi nici de a-şi redobândi libertatea pierdută.

III. Din acest motiv urmează cele şapte rugăminţi opuse celor şapte vicii: prin ele ne rugăm ca El să ne ajute, Cel care ne-a învăţat să ne rugăm^ şi care a promis că, dacă ne rugăm, ne dăruieşte bunul Său duh pentru a ne vindeca rănile şi ne a desface din jugul captivităţii. Dar înainte de a începe să explicăm aceste rugăminţi, vrem să mai arătăm printr-o altă asemănare întinderea stricăciunii pe care o provoacă în noi viciile numite mai sus: astfel, cu cât mai periculoasă va apărea boala, cu atât mai necesar va fi remediul.

Inima se inflamează prin orgoliu; se usucă prin invidie; plesneşte prin mânie; este măcinată şi aruncată în ţărână prin tristeţe; se împrăştie prin avariţie; se infectează şi devine umedă prin lăcomie; împot-mojjtă şi redusă la starea lutului prin desfrânare. Pe scurtjpnefericitul poate să spună: Mă afund în noroi adânc şi nu mă pot ţine; am intrat în vâltoare, şuvoiul trece peste capul meu69. Sufletul, o dată împotmolit în această mlaştină adâncă şi scufundat în noroiul murdăriei şi al impurităţii, nu poate deloc să iasă de aici, ci doar să strige către El şi să-I ceară ajutor. De aceea spune psalmistul: Am aşteptat cu nerăbdare pe Domnul şi El S-a plecat spre mine, mi-a ascultat strigătele. M-a scos din groapa distrugerii, din fundul mocirlei10. De aceea, El ne-a învăţat să ne rugăm, pentru ca tot binele nostru să vină de la El, ca să înţelegem că ceea ce îi cerem, precum şi ceea ce

105 Despre cele cinci septene primim ca răspuns la cererea noastră, reprezintă un dar de-al Lui, şi nu meritul nostru.

Prima rugăminte se opune orgoliului, prin ea spunem lui Dumnezeu: sfinţească-se numele Tău. Căci cerem să ne fie dată teama şi să fie cinstit numele Său, pentru ca noi, care prin orgoliu ne arătăm răzvrătiţi şi încăpăţânaţi, să îi fim supuşi prin smerenie. Acestei rugăminţi i se răspunde prin darul fricii de Dumnezeu astfel încât, venind în inimă, acest duh să creeze aici virtutea smereniei care să vindece boala orgoliului: astfel, omul smerit va putea ajunge în împărăţia cerurilor71 pe care îngerul orgolios a pierdut-o prin mândria sa.

A doua rugăminte se opune invidiei. Prin ea spunem: vie împărăţia Ta. Dar împărăţia lui Dumnezeu este mântuirea oamenilor72, pentru că se spune că Dumnezeu domneşte peste oameni atunci când oa-rrjfinii înşişi sunt supuşi faţă de Dumnezeu, atât acum, un^du-se cu El prin credinţă, cât şi mai târziu, rămânând uniţi cu El prin vedere73. Astfel, cel care cere ca împărăţia lui Dumnezeu să vină se îngrijeşte cu siguranţă de mântuirea oamenilor şi prin aceasta, cerând mântuirea comună tuturor, dovedeşte respingerea viciului invidiei. Acestei rugăminţi i se răspunde prin duhul pietăţii, astfel încât acest duh, venind în inimă, să trezească bunătatea; astfel, omul va ajunge el însuşi la moştenirea veşnică, la care doreşte să-l vadă ajungând şi pe celălalt.

A treia rugăminte se opune mâniei: facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ. Cine spune facă-se voia Ta, într-adevăr, nu caută ceartă, ci arată că

îi place tot ceea ce voinţa lui Dumnezeu decide în privinţa sa şi a celuilalt, după propria ei judecată. Acestei rugăminţi i se răspunde prin duhul cunoaşterii, astfel încât acest duh, venind în inimă, să o înveţe şi să-i provoace străpungerea salvatoare: astfel, omul va şti că răul de care suferă apare din propria sa greşeală şi că binele pe care îl poate avea provine din îndurarea lui Dumnezeu; el va învăţa astfel ca, indiferent de ce rău ar suferi şi de orice bine ar fi lipsit, să nu se mânie pe Creator, ci să se arate răbdător în toate. Este o minune cum, prin străpungerea inimii care sub lucrarea duhului cunoaşterii se naşte înlăuntru din smerenie, se potolesc mânia şi tulburarea sufletului. Dimpotrivă, nebunul piere ucis de mânia luf4 când, tulburat şi orbit de viciul nerăbdării în grele încercări, el nu recunoaşte nici că a meritat răul pe care îl îndură, nici că a primit prin har binele pe care îl ate. Aaeastă virtute, străpungerea inimii sau du-rereaţeste recompensată prin consolare: astfel, cine se îndurerează şi geme din voia sa aici pe pământ în faţa lui Dumnezeu, merită să afle acolo sus adevărata bucurie şi veselie.

A patra rugăminte se opune tristeţii: pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi. Tristeţea înseamnă dezgustul şi amarul încercate de suflet când, moleşit şi acrit de viciul său, nu mai aspiră la bunurile interioare şi când, fiind ucisă în el toată vigoarea, nici o dorinţă de refacere spirituală nu îi mai surâde. Aşadar, pentru a vindeca acest viciu, trebuie să-L rugăm pe Domnul îndurător să înfăţişeze, cu obişnuita sa blândeţe, sufletului bolnav şi dezgustat alimentul care îl va reface interior: de vreme ce alimentul este absent, sufletul nu-şi cunoaşte dorinţa de acest aliment; prezent fiind însă, gustul său îl reface lăuntric şi sufletul începe să-l iubească. Acestei rugăminţi i se răspunde prin duhul puterii, pentru ca acest duh să reclădească sufletul ce se pierde: astfel, fiindu-i redată virtutea tăriei lui trecute, sufletul găseşte putere ca să iasă din dezgustul său şi să înceapă să dorească suavitatea lăuntrică. Duhul puterii creează în inimă foamea de dreptate: când ea este puternic trezită pe pământ de dorinţa născută din pietate, obţine în cer ca recompensă mulţumirea desăvârşită a fericirii.

A cincea rugăminte se opune avariţiei: şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Este drept, într-adevăr, că cine nu s-a arătat avar revendicând ceea ce i se cuvine nu trebuie să încerce vreo nelinişte în privinţa achitării datoriei sale. De aceea, pe când suntem eliberaţi de viciul avariţiei prin harul lui Dumnezeu, condiţia mântuirii noastre ne învaţă felul în care datoriile noastre sunt iertate. Acestei rugăminţi i se răspunde prin duhul prudenţei ca să ne înveţe să practicăm din voinţa noastră, în această lume, îndurarea faţă de cei care păcătuiesc contra noastră: astfel, în lumea viitoare, în care va trebui să dăm seama de propriile noastre păcate, vom merita îndurare.

A şasea rugăminte se opune lăcomiei: şi nu ne duce, adică nu îngădui, ca noi să fim duşi în ispită15. Această ispită este cea care, măgulindu-ne trupul, se străduieşte adesea prin intermediul dorinţei naturale să ne provoace la excese. Şi strecoară pe furiş voluptatea când în mod deschis ne seduce invocând necesitatea. Dar, într-adevăr, nu suntem deloc duşi în ispită cât timp acordăm naturii măsura necesarului, amintindu-ne neîncetat să supraveghem apetitul contra seducţiei voluptăţii. Pentru a putea acţiona astfel, ne este dăruit la rugămintea noastră duhul înţelegerii, pentru ca alimentul interior al cuvântului lui Dumnezeu să stăvilească apetitul exterior şi pentru ca mintea, întărită prin hrana spirituală, să nu se lase nici abătută de foamea trupească, nici învinsă de voluptatea carnală. Acesta este motivul pentru care Domnul însuşi, când îi fusese foame şi când ispititorul îi sugeră înşelător să se întremeze cu pâine exterioară, îi răspunse: Omul nu trăieşte doar cu pâine, ci cu fiecare cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu16. Astfel, El arăta clar că, dacă mintea este refăcută lăuntric prin această pâine, nu se mai tulbură mult din cauza foamei trupeşti care o face să sufere exterior. Pentru a lupta contra lăcomiei este dat duhul înţelegerii77. Şi acesta, venind în inimă, o luminează şi o purifică; prin cunoaşterea cuvântului lui Dumnezeu, ca printr-un colir, el vindecă ochiul interior şi îl face atât de luminos şi de clar încât devine destul de pătrunzător pentru a contempla până la lumina însăşi a divinităţii. Viciului lăcomiei i se opune ca remediu duhul înţelegerii; din duhul înţelegerii se naşte puritatea inimii şi puritatea inimii este o garanţie a vederii lui Dumnezeu, aşa cum este scris: Fericiţi cei curaţi cu inima căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu.

A şaptea rugăminte se opune desfrânării: izbă-veşte-ne de cel rău. Este, desigur, normal ca sclavul să-şi ceară eliberarea. De asemenea, acestei rugăminţi i se acordă duhul înţelepciunii79 spre a reda captivului libertatea pierdută şi spre a-l scăpa cu ajutorul harului, ceea ce i-ar fi fost imposibil prin propriile puteri, de sub jugul unei nedrepte dominări. într-adevăr, „înţelepciunea” vine de la „gust”: mintea, atinsă de gustul dulceţii lăuntrice, se retrage complet în sine prin efectul dorinţei şi, fără a mai opune rezistenţă, nu se mai împrăştie în afară prin voluptatea trupului, căci are înlă-untru tot ceea ce o încântă. Deci, pe bună dreptate, voluptăţii exterioare i se opune dulceaţa interioară; astfel, cu cât se va prinde gustul şi plăcerea acesteia, cu atât mai liber va fi dispreţuită cealaltă. în sfârşit, mintea, având în ea însăşi pacea şi nemaiavând nimic de dorit în afară, se va odihni complet înăuntrul său prin iubire. Astfel, duhul înţelepciunii, atingând inima cu dulceaţa lui, temperează în exterior înflăcărarea poftei şi, în acelaşi timp, dorinţa fiind potolită, creează în interior pacea: de acum, pe când sufletul întreg se reculege în bucuria interioară, omul se află perfect şi pe deplin restaurat după chipul lui Dumnezeu, aşa cum e scris: Fericiţi făcătorii de pace căci ei se vor chema fiii lui Dumnezeu.

Iată, frate, am răspuns cererii tale, nu aşa cum ar fi trebuit, ci aşa cum, pentru moment, am putut. Primeşte darul smerit pe care l-ai cerut, referitor la cele cinci septene, şi când îţi vei apleca privirile asupra lui, aminteşte-ţi de mine. Harul lui Dumnezeu să fie cu tine! Amin.