Despre cuvântul lui Dumnezeu

1.1. Dumnezeu a vorbit o singură dată13 fiindcă a născut un singur Cuvânt prin care toate s-au făcut. Acest Cuvânt este rostirea Lui14. Rostirea lui Dumnezeu este unică pentru că unul este Cuvântul lui Dumnezeu. Şi este una cu adevărat pentru că este unică şi vine de la Cel unic, pentru că nu cuprinde o multitudine de propoziţii, ci este cuprinsă uitr-un unic şi simplu cuvânt.

Atunci, de ce se spune în Psalm: Să fii găsit drept în cuvintele Tale15, şi în altă parte: Dă-mi viaţă ca să păzesc cuvintele TaleX6l Dacă se crede că, într-adevăr, rostkea lui Dumnezeu este una, în ce fel sunt spuse cuvintele multe care îi aparţin? Dar trebuie ştiut că Dumnezeu vorbeşte într-un fel prin gura oamenilor şi altfel prin El însuşi. Căci aproape întreaga Scriptură a Vechiului şi Noului Testament mărturiseşte că Dumnezeu vorbeşte printre oameni prin oameni. Deci El vorbeşte prin oameni şi prin sine. Prin oameni cu multe cuvinte, prin sine printr-o unică rostire. Dar această unică rostire a fost în toate cuvintele pe care le-a rostit prin gura oamenilor şi toate sunt îu această singură rostire, fără care nu pot fi pronunţate în vreun loc sau vreun timp. Să vedem, deci, <această> mare taină17.

2. Cuvântul lui Dumnezeu care a luat trup omenesc a apărut o singură dată în chip vizibil iar acum, zilnic, acelaşi Cuvânt vine la noi prin intermediul unei voci umane. El devine cunoscut oamenilor prin trup altfel decât prin modul de a se face cunoscut prin vocea umană; totuşi, într-o anumită măsură, vocea Cuvântului trebuie înţeleasă acum ca trupul lui Dumnezeu atunci18. Cei răi şi necredincioşi au putut nu numai să vadă umanitatea lui Hristos, ci chiar să o ucidă, şi în fiecare zi ascultă din afară rostirea lui Dumnezeu şi o dispreţuiesc. Şi aşa cum cei din trecut nu ar fi ucis omul dacă L-ar fi putut cunoaşte pe Dumnezeu, nici cei din prezent nu ar mai dispreţui cuvintele divine auzite dacă ar putea gusta virtutea lor prin simţul lăuntric.

3. Astfel, Cuvântul lui Dumnezeu este v/m19 pentru că viaţa este în El, în ceea ce trezeşte auzul în afară şi înf-ceea'ce dă viaţă inimii înlăuntru, în ceea ce se strecoară în ureche, ca şi în ceea ce inspiră inima. Ceea ce este în afară trece; ceea ce este înlăuntru nu suferă schimbare. Ceea ce dezvoltă şirul cuvintelor în afară, adevărul neschimbător dictează înlăuntru. De aceea, se spune că cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece20. Nu vor trece acolo unde nu sunt trecătoare. Căci aşa cum Cuvântul unic nu se împarte în mai multe cuvinte, nici cuvintele multe nu sunt diferite în Cuvântul unic.

Şi astfel, dând aceste scurte explicaţii despre rostirea lui Dumnezeu, să cercetăm acum vorbele Apostolului.

II. Viu este, se spune, cuvântul lui Dumnezeu şi eficace şi mai pătrunzător decât orice sabie cu două tăişuri21. Viu, pentru că nu se schimbă. Eficace, pentru că nu suferă nici o lipsă. Pătrunzător, căci nu este înşelător. Nu este schimbător în promisiune, nu îi lipseşte ceva în fapt, nu se înşeală în judecată. Promisiunea lui nu moare prin uitare, nici nu-şi schimbă intenţia. Judecata lui nu se înşeală prin ambiguitate. El promite cu adevărat, acţionează cu putere, discerne cu subtilitate. Viu este cuvântul lui Dumnezeu pentru a crede, eficace pentru a spera, mai pătrunzător pentru a ne teme. Viu este în precepte şi interdicţii, eficace în promisiuni şi ameninţări, pătrunzător în judecăţi şi pedepse. Dar fîincă adevărul promisiunilor şi atotputernicia lucrărilor sale fac mai curând obiectul credinţei decât al controversei, să privim cu atenţie care este subtilitatea judecăţilor sale22.

Cuvântul lui Dumnezeu, se spune, este mai pătrunzător decât orice sabie cu două tăişuri23. Cu două tăişuri este o sabie care taie pe ambele părţi, care pătrunde atunci când este înfiptă şi îşi face cale tăind pe ambele părţi; o astfel de sabie taie doar trupul, dar sabia lui Dumnezeu separă de o parte şi de alta pentru că El poate să piardă sufletul şi trupul în focul gheenei24. Sau: desparte ambele părţi în judecăţile sale, pentru că El judecă, taie şi discerne atât pe unul, cât şi pe celălalt.

III. Urmează: Pătrunzând până la despărţitura sufletului şi spiritului25. în fiecare om sunt trei <părţi>: trupul, spiritul26 şi mintea27. Trupului îi revine plăcerea, spiritului gândirea28 şi minţii discernământul. Plăcerea este şarpele, gândirea <este> Eva şi discernământul – Adam. în plăcere se manifestă dorinţa pentru ceea ce este inutil, în gândire este prevederea necesităţii, în discernământ este judecata adevărului. Plăcerea, pretextând adevărul, face să cadă prevederea în inutilitate. Prevederea, prin compasiune faţă de inferior, face să se îndepărteze raţiunea de la judecata adevărului.

Prima separaţie este între şarpe şi Eva, adică între carnalitate sau suflet29, sau animalitate şi spirit, între plăcere şi gândire, între inutilitate şi necesitate. A doua separaţie este între Eva şi Adam, între gândire şi intenţie sau discernământ, între prudenţa trupului şi sensul adevărului. Căci rostirea lui Dumnezeu desparte sufletul de spirit când Sfânta Scriptură ne arată caj^xistă o respingere între dorinţele trupeşti şi cele spirituale.

Urmează: în egală măsură articulaţiile şi mădu-vele, ceea ce înseamnă că însăşi rostirea lui Dumnezeu pătrunde până la separarea articulaţiilor şi a mădu-velor. Ceea ce trebuie să înţelegem într-adevăr prin articulaţii şi măduve se explică de îndată ce se adaugă: a gândurilor şi a intenţiilor. Articulaţiile sunt gândurile, măduvele sunt intenţiile. Mai întâi, în exterior stau faptele precum <stă> pielea, apoi plăcerea care este asemenea trupului, apoi gândurile care se aseamănă oaselor, apoi intenţia care corespunde măduvei. Aşa cum pielea acoperă trupul, tot aşa şi faptele acoperă plăcerea. Şi cum oasele susţin trupul, aşa şi gândurile hrănesc dorinţele. Şi cum măduvele sunt interioare oaselor, tot aşa şi intenţiile se ascund în gânduri. Chiar gândurile sunt numite articulaţii, pentru că într-o anumită măsură leagă dorinţele între ele, aşa cum articulaţiile leagă membrele. O articulaţie este o legătură care uneşte două extremităţi. La fel şi gândurile, care se nasc din dorinţe şi nasc dorinţe, le leagă într-un fel pe unele de altele, hrănindu-se din unele şi producând altele. Ca şi cum le unesc pe cele care urmează cu cele care au fost <mai> înainte, deoarece <gândurile> provin din primele <dorinţe> şi din <gânduri> ies următoarele. Am spus că, de fapt, dorinţele produc gândurile. Atunci nimeni care se cunoaşte pe sine nu poate fi ignorant în această privinţă, pentru că, desigur, le desfăşurăm în gândire cel mai adesea pe cele prin caraiiubitea ne-a atins cel mai mult. De aceea spune însuşi Dumnezeu în Evanghelie: Acolo unde este comoara ta, acolo este şi inima fa30. Ca şi cum ar spune: Acolo unde este dorinţa ta, acolo este şi inima ta, adică: acolo unde este afecţiunea ta, acolo este şi gândirea ta. Pe de altă parte, psalmistul arată că gândurile produc dorinţe, spunând: Pe când cugetam, focul s-a aprins^, pentru că dacă gândul unui lucru a fost prezent mai des în suflet, dragostea de el se aprinde mai puternic în inimă. Aşadar, în mod similar prin măduve, care în corp sunt mai ascunse şi mai profunde, am înţeles intenţiile care sunt ca măduvele gândurilor noastre, căci în gândirea inimii se ascunde intenţia gândirii. Când discutăm cu subtilitate despre intenţie, este ca şi cum pătrundem în-lăuntrul oaselor. Este deci clar că se spune întemeiat despre gânduri că sunt articulaţii şi despre intenţii că sunt măduve. Mai este de cercetat în ce mod rostirea lui Dumnezeu pătrunde până la separarea lor.

Prima separaţie este între suflet şi spirit, adică între voluptăţile trupeşti şi cele spirituale. A doua separaţie este între articulaţii, adică între gândurile trupeşti şi cele spirituale. Căci se discerne mai întâi între voluptăţi dacă sufletul este afectat de o dorinţă bună sau rea. Această distincţie este prima pentru că oricui îi este mai uşor să judece propriile dorinţe. Urmează distincţia gândurilor, care este mai ascunsă şi mai dificil de înţeles. Deoarece din dorinţe rele se nasc gânduri bune şi, reciproc, din dorinţe bune ies gânduri rele, nu este uşor să discernem şi să discutăm despre calitatea gândurilor, pentru că trebuie să le judecăm nu numai după dorinţele care le preced şi din care se trag, ci şi după dorinţele care le urmează şi pe care le produc.

Dar ca să se vadă mai clar cum din dorinţele rele se nasc gânduri bune şi din dorinţele bune gânduri rele, să dăm un exemplu. Nimeni nu nesocoteşte faptul că dorinţa de furt este un rău, dar uneori din dorinţa de a fura se naşte dorinţa de a ucide şi adesea din dorinţa de a ucide se naşte oroarea faţă de crimă.

Aşadar, când dintr-o dorinţă rea se naşte un gând care produce un sentiment bun este ca şi cum dintr-o rădăcină rea un vlăstar bun aduce o roadă dulce. La fel, dintr-o dorinţă bună se naşte uneori un gând rău, când în oroarea noastră faţă de impuritatea trupului începem să ne gândim la ruşinea dorinţei trupeşti şi chiar din gândirea noastră ne aprindem pentru plăcerea nepermisă, ca şi cum o apă ar fi început sa curgă dintr-un izvor curat, dar treptat se îndreaptă să se reverse spre o scursură ruşinoasă. La fel, uneori gândurile ies din dorinţe bune şi produc dorinţe bune sau, născute din dorinţe rele, au efecte tot rele.

În această ambiguitate, fiindcă adevărul se poate discerne mai greu, este bine ca, separând sufletul de spirit, adică tendinţele trupeşti şi spirituale, să fie pusă separarea articulaţiilor, adică a gândurilor bune şi reje, ca fiind mai complicată şi mai dificilă. în fine, pentru că este cunoscut că discernerea intenţiilor este mai obscură decât toate celelalte, separarea mădu-velor este pe bună dreptate lăsată la urmă.

Dar rostirea lui Dumnezeu le pătrunde pe toate acestea, judecându-le, pentru că El, care prin înţelepciunea Sa discerne înlăuntru secretele noastre, înţelegându-le cu subtilitate, în afară ne face să înţelegem, luminându-ne folositor prin învăţătura Sa. Aşadar, fiindcă viu este cuvântul lui Dumnezeu, să credem că ne promite adevărul; pentru că este eficace, să sperăm că-şi va îndeplini promisiunile; pentru că este pătrunzător şi nu poate să se înşele, Despre cuvântul lui Dumnezeu să ne căim fiindcă L-am ofensat şi să ne temem de a-L mai ofensa de acum. Căci El înţelege toate voinţele noastre, ne vede gândurile şi ne pătrunde intenţiile.

IV.l. Urmează: Nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lufi2. Ochiul lui Dumnezeu vede şi cele îndepărtate, fiindcă El este prezent pretutindeni, dar şi cele intime, fiindcă este în toate, şi ceea ce este imperceptibil, pentru că este clarvăzător, şi cuprinde totul, pentru că toate sunt în El. De aceea se spune în continuare: Toate sunt dezgolite sub privirea Lui, pentru că toate sunt în El, şi descoperite, pentru că El însuşi este în toate. Sau se spune nici o făptură, adică: nici o acţiune, gândire sau intenţie umană.

2. Există un ochi exterior, şi nu interior: ochiul trupului, apoi un ochi interior faţă de ceva şi exterior faţă de altceva: ochiul inimii34, şi există un ochi care este doar interior şi deloc exterior: ochiul lui Dumnezeu. Ochiul trupului vede doar exteriorul corpurilor şi ochiul minţu^ede exteriorul inimii; ochiul lui Dumnezeu vede interiorul. Ochiul inimii este interior faţă de ochiul trupului şi exterior faţă de ochiul lui Dumnezeu. Şi aşa cum ochiul trupului nu surprinde ceea ce vede ochiul inimii, nici ochiul inimii nu vede ceea ce vede ochiul lui Dumnezeu. însă ochiul lui Dumnezeu vede şi ceea ce vede ochiul inimii. Atunci, ochiul trupului vede doar exteriorul corpurilor; ochiul inimii vede şi exteriorul şi interiorul corpurilor, dar numai exteriorul inimilor; însă ochiul lui Dumnezeu vede simultan atât exteriorul şi interiorul corpurilor, cât şi pe cel al inimilor. Deci, nici o făptură nu este ascunsă înaintea Lui şi toate sunt dezgolite şi descoperite în faţa Lm/35.

3. Pentru ochii noştri, până şi relele vizibile sunt adesea ascunse; dar cele care sunt de nevăzut sunt închise. Acţiunea este vizibilă, intenţia este invizibilă36. Dar acţiunile oamenilor, deşi vizibile prin natura lor, sunt totuşi ascunse în nenumărate moduri de ochii noştri, ca să nu fie văzute. Dar intenţia nu poate fi văzută, chiar dacă acţiunea însăşi este văzută. Aşadar, în faţa ochiului lui Dumnezeu, toate sunt dezgolite, căci El vede toate acţiunile umane, oriunde ar fi înfăptuite; căci nu există întuneric şi umbră a morţii în care să fie ascunşi cei care săvârşesc răul, nici acoperământ care să ne ascundă, nici veşmânt care să ne protejeze, nici perete care să ne închidă, nici întuneric care să ne ascundă de ochiul Lui. Deci, toate sunt dezgolite, pentru că El vede tot ceea ce se înfăptuieşte; toate sunt descoperite, pentru că El vede cu ce intenţie este înfăptuit lucrul.

V.l. Urmează: Cui adresăm rostirea noastră31, adicjţ: lui Dumnezeu sau rostirii Lui; se subînţelege că ros^rea „este”, „va fi” sau „trebuie să fie” adresată. Mai întâi este rostirea lui Dumnezeu adresată nouă, apoi rostirea noastră către El. Rostirea pe care Dumnezeu ne-o adresează este de două feluri: interioară şi exterioară; interioară prin aspiraţie, exterioară prin predicare. Cea prin aspiraţie este şi ea de două feluri: prin natură şi prin har. Prin natură, când inspiră sufletelor create cunoaşterea binelui; prin har, când inspiră celor mântuite iubirea binelui. Două sunt şi modurile în care rostirea noastră se adresează lui Dumnezeu: cerând sfat raţiunii sau revenind la raţiune. Dacă nu dorim din voinţă proprie să obţinem un sfat de la raţiune în privinţa faptei, atunci va trebui să dăm seama de faptele noastre, precum se spune în Apocalipsă: cărţile au fost descoperite şi apoi o altă carte a fost deschisă, care este cea a vieţii, iar morţii au fost apoi judecaţi după cele scrise în cărţp^.

2. Cărţile sunt inimile oamenilor, cartea vieţii este înţelepciunea lui Dumnezeu. Cărţile sunt deschise când secretele inimilor se dezvăluie; cartea vieţii va fi deschisă când o lumină interioară va descoperi clar fiecăruia tot ceea ce este de făcut. Iar morţii sunt judecaţi după cele din cărţi, nu după cele din carte, fiindcă păcătoşii vor fi judecaţi după faptele lor. Cărţile noastre sunt scrise după cartea lui Dumnezeu fiindcă inimile noastre au fost alcătuite după asemănarea39 cu înţelepciunea lui Dumnezeu, precum este spus: însemnată este pe noi lumina feţei Tale, Doamne40. Mai trebuie să fie scrise cărţile noastre dupji modelul cărţii vieţii, cum spune Apostolul: Fiţi următorii lui Hristos aidoma unor fii preaiubiţi^. Chiar nefiind scrise, ele trebuie cel puţin corectate. Să apropiem, aşadar, cărţile noastre de această carte pentru ca, dacă vor fi fost diferenţe, să fie corectate, iar la ultima comparare, dacă vreo divergenţă se va afla, să fie trecută cu vederea. Astfel se poate înţelege: cui, adică rostirii, ni se adresează rostirea.

3. Sau altfel: cui ni se adresează rostirea? îi vorbim lui Hristos despre noi ca El să-i vorbească Tatălui pentru noi, fiind arhiereu, ca să-i ofere lui Dumnezeu dorinţele poporului şi fiindcă este mare: mare în dumnezeire, fiind Fiul lui Dumnezeu, mare în umanitate, fiindcă străbate cerurile. Să ne apropiem deci cu încredere de tronul harului Său42, adică de Cel în care domneşte harul. El domneşte în două moduri, neavând vreo răutate care să-L împiedice să vrea efectul harului, nici în noi nefiind vreo neleguire care să-L poată împiedica. Să ne apropiem, deci, cu încredere, fiindcă rolul Lui este şi să se roage pentru noi, fiindcă a fost numit arhiereu, şi meritul Lui este să obţină, fiind drept; la sfârşit, El suferă de bunăvoie, fiind El însuşi înveşmântat în slăbiciune datorită neputinţelor noastre.

4. A fost sfinţit, pentru că este de la Dumnezeu: pentru că nu El se numeşte pe Sine, ci însuşi Dumnezeu L-a slăvit atunci când a spus: Fiul meu eşti Tu, astăzi Te-am născut4*. Când a fost rostit la botez acest cuvânt despre Hristos, atunci El a fost ca şi ales arhiereu. Când s-a rostit cuvântul pe munte, atunci a fost sfinţit ca arhiereu şi înveşmântat în haina slavei. Apoi, prin a treia voce care I-a venit din cer, spunând: L-am preamărit şi îl voi mai preamări44, El a fost aprobat şi confirmat în demnitatea Sa; ca şi Aaron după sfinţire, fiindcă au existat oameni invidioşi care i-au contestat preoţia, a fost aprobat şi confirmat de Dumnezeu. Pe munte El a primit veşmântul slavei ca semn al sfinţirii; la învierea Sa, El îl îmbracă din nou pentru a-I oferi lui Dumnezeu rugăciunile pentru noi.

VI. 1. Orice arhiereu ridicat dintre oameni este rânduit pentru a interveni pentru oameni în faţa lui Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate45. Alegerea celor care au autoritate trebuie să fie dublă: mai întâi să fie ridicaţi lăuntric, prin har, la excelenţa virtuţii; apoi, în exterior, sunt chemaţi prin ascultare la excelenţa demnităţii. Unii sunt aleşi interior, şi nu exterior, precum supuşii buni; alţii sunt aleşi exterior, nu interior, precum prelaţii răi; unii sunt aleşi şi exterior şi interior, precum prelaţii buni; alţii – nici interior, nici exterior, precum supuşii răi.

2. Urmează: Este rânduit să intervină pentru oameni în faţa lui Dumnezeu. Se spune în Evanghelie: Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu46. Aşa cum Cezar îşi are prefecţii săi, trimişi poporului ca să ceară cele ce sunt ale Cezarului, tot aşa şi Dumnezeu îşi are prefecţi trimişi în rândul poporului său pentru a cere ceea ce îi revine lui Dumnezeu. Şi aşa cum prefecţii Cezarului acţionează ca reprezentanţi ai poporului pe lângă Cezar şi ca reprezentanţi ai lui Cezar în faţa poporului pentru a porunci, tot aşa şi prefecţii lui Dumnezeu, adică prelaţii în Biserică, acţionează ca reprezentanţi ai poporului pe lângă Dumnezeu pentru a-L implora în favoarea lor, Sau ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu în rândul poporului pentru a-i porunci.

Unul este, într-adevăr, rolul prelatului în calitate de trimis al poporului în faţa lui Dumnezeu, altul este în calitate de trimis al lui Dumnezeu în faţa poporului, în rolul de trimis al poporului, el trebuie să dovedească o pietate care să-l înduplece pe Dumnezeu prin daruri, jertfă spirituală şi rugăciuni. în rolul de trimis al lui Dumnezeu în faţa poporului îi revine să înveţe pe cei neştiutori şi să îi îndrepte pe păcătoşi. Despre acel rol de trimis al poporului la Dumnezeu se spune: ca să aducă jertfe şi daruri pentru păcate. Despre rolul de trimis al lui Dumnezeu în faţa poporului se spune: ca să ştie să sufere împreună cu cei care sunt neştiutori şi rătăcesc pentru că el însuşi este cuprins de slăbiciune41. Sunt unii care se recunosc a fi slabi, dar nu se cred cuprinşi de slăbiciune; ei sunt cei care în anumite fapte se cred a fi puternici. într-adevăr, cei care se văd slabi în toate, aceia, cel puţin după propria lor părere, sunt cuprinşi din toate părţile de slăbiciune.