Capitolul 12

TAXIUL ÎN CARE M-AM URCAT ERA ÎNGROZITOR DE VECHI ŞI mirosea de parcă şi-ar fi vărsat cineva maţele în el. De câte ori mă duc undeva târziu noaptea, dau de câte un taxi greţos. Şi, în plus, cu toate că era sâmbătă seară, pe stradă era o linişte şi o pustietate îngrozitoare. Nu se vedea aproape nici un om. Doar din când în când, foarte rar, vedeai câte un băiat şi o fată, care treceau strada ţinându-se îmbrăţişaţi, sau câte un grup de scandalagii cu tipele lor, râzând ca nebunii de ceva care aş fi putut face prinsoare că nu era deloc de râs. New York-ul e înspăimântător când râde cineva pe stradă în miez de noapte. Se aude la nu ştiu câte mile distanţă şi te simţi singur şi trist. Tare aş fi vrut să mă pot întoarce acasă, să stau de palavre cu Phoebe. În cele din urmă, după un timp, am intrat în vorbă cu şoferul. Îl chema Horwitz. Era mult mai simpatic decât primul. Şi m-am gândit că el poate ştie ce s-a întâmplat cu raţele.

— Ascultă, Horwitz, i-am zis, ai trecut vreodată pe lângă lacul din Central Park? Acolo la ieşirea dinspre sud a parcului?

— Cum? Ce?

— Balta. Balta aia mititică, unde sunt raţele. Nu se poate să n-o ştii.

— A, da. Şi ce-i cu asta?

— Păi, ştii raţele alea care înoată primăvara pe lac. Nu cumva ştii unde se duc iarna?

— Unde să se ducă, cine?

— Raţele. Nu cumva ştii? Adică, vine careva cu un camion să le ia să le ducă într-altă parte sau zboară singure spre sud sau într-altă parte?

Horwitz s-a întors şi s-a uitat la mine. Era un tip foarte nervos. Dar nu era om rău.

— De unde naiba să ştiu? Mi-a răspuns. De unde naiba să ştiu o tâmpenie ca asta?

— Te rog nu te supăra, i-am zis.

Se supărase sau, mă rog.

— Cine s-a supărat? Nu s-a supărat nimeni.

Am hotărât să nu mai vorbesc cu el dacă-i sărea ţandăra din te miri ce. Dar a reluat singur discuţia. S-a întors din nou către mine şi mi-a spus:

— Peştii nu se duc nicăieri. Rămân acolo unde sunt. În păcătoasa aia de baltă.

— Bine, dar cu peştii e altceva! E o mare deosebire. Peştii-s peşti. Eu vorbesc de raţe, i-am explicat.

— Care-i deosebirea? Nu-i nici o deosebire, mi-a ripostat Horwitz.

De câte ori vorbea, părea supărat pe ceva.

— Iarna-i mai grea pentru peşti decât pentru raţe, ce Dumnezeu! Gândeşte-te! Ce Dumnezeu!

Am rămas o clipă tăcut, apoi am zis:

— Bine, dar ce fac toţi, peştii şi celelalte vietăţi, când îngheaţă lacul bocnă şi vin oamenii să patineze pe el?

— Ce naiba vrei să spui? Cum adică ce fac? Se răsti Horwitz la mine. Rămân acolo unde sunt, ce Dumnezeu, nu înţelegi?!

— Dar nu se poate să nu simtă gheaţa. Nu se poate să n-o simtă.

— Cine spune că n-o simt? Nimeni n-a spus asta, făcu Horwitz.

Se enervase atât de rău, încât mi-era teamă să nu intrăm cu maşina într-un stâlp sau mai ştiu eu ce.

— Stau şi trăiesc acolo în gheaţa asta blestemată! Aşa-s făcuţi, ce Dumnezeu! Îngheaţă într-o anumită poziţie şi rămân aşa toată iarna.

— Da? Şi atunci ce mănâncă? Vreau să spun, dacă sunt prinşi în gheaţă nu mai pot înota să-şi caute hrană, şi tot restul.

— Trupul lor, ce Dumnezeu, nu înţelegi? Trupul lor îşi trage hrana din ierburi şi rahaturile alea care se găsesc în gheaţă. Au porii deschişi tot timpul. Aşa sunt ei făcuţi. Înţelegi?

Şi din nou se întoarse să se uite la mine.

— Aha, i-am spus.

Am renunţat să mai discut. Mi-era teamă ca nu cumva să facă zob blestemata lui de maşină. Şi pe urmă, era atât de susceptibil, încât nici nu era plăcut să discuţi cu el.

— N-ai vrea să opreşti să bei un pahar cu mine? L-am întrebat.

Nu mi-a răspuns. Cred că tot se mai gândea la peşti. L-am mai întrebat o dată. Era un tip destul de simpatic şi de amuzant.

— N-am timp de băutură, prietene, mi-a spus. Dar, la urma urmei, câţi ani ai? De ce nu eşti acasă în pat?

— Nu mi-e somn!

Când am coborât în faţă la „Ernie” şi am plătit cursa, Horwitz a adus din nou vorba despre peşti. Era clar că problema îl frământa.

— Ascultă, spuse, dac-ai fi fost peşte, mama Natură ar fi avut grijă de tine, nu-i aşa? Este? Doar nu-ţi închipui că toţi peştii mor – aşa, de cum vine iarna!”

— Nu, dar.

— Ai dreptate! Nu mor! Spuse Horwitz, demarând ca din puşcă şi dispărând în noapte.

Era unul dintre cei mai susceptibili tipi din câţi am întâlnit vreodată. Îl supăra orice spuneai.

Cu toate că se făcuse atât de târziu, la „Ernie” era o înghesuială de nu puteai s-arunci un ac. Mai ales papiţoi, elevi de pe la şcolile pregătitoare şi studenţi. Aproape toate şcolile din lume iau vacanţa de Crăciun mai devreme decât şcolile pe care le frecventez eu. Localul era atât de plin, încât aproape că nu mai aveau loc la garderobă. Totuşi, era linişte, fiindcă Ernie cânta la pian. Şi când se aşeza el la pian, era lucru sfânt, zău că da. Nimeni nu cânta ca el. Lângă mine erau vreo trei perechi care aşteptau să se libereze o masă şi se tot înghesuiau şi se ridicau pe vârfuri, să-l vadă pe Ernie cântând. În faţa pianului aveau o blestemată de oglindă, una mare, şi un reflector care îl lumina în aşa fel, încât toată lumea să-i poată vedea faţa când cânta. I se vedea numai mutra, degetele, nu. Deşteaptă figură, nu mai ştiu exact ce bucată cânta când am intrat, dar, în orice caz, o masacra îngrozitor. Cânta notele de sus cu nişte triluri tâmpite şi spectaculoase, şi mai făcea şi alte şmecherii, care pe mine mă enervează la culme. Şi totuşi, să fi văzut publicul la sfârşit. Greaţă să ţi se facă, nu alta. Parcă înnebuniseră. Erau exact aceiaşi cretini care râd ca nebunii la cinema când nu-i nimic de râs. Dac-aş fi pianist sau actor sau mai ştiu eu ce, şi toţi cretinii ar crede că-s grozav, jur c-aş fi furios. N-aş vrea nici măcar să mă aplaude. Oamenii aplaudă întotdeauna ce nu trebuie. Dac-aş fi pianist, aş cânta în debara, numai pentru mine. Fapt este că, după ce a isprăvit şi au început să aplaude toţi ca nebunii, Ernie s-a întors pe taburet şi s-a înclinat cu un aer prefăcut, modest. Al naibii cabotin. Voia să dea impresia că nu e numai formidabil de modest, dar mai e şi un pianist grozav. Era o mare ipocrizie, având în vedere că era îngrozitor de snob. Şi totuşi, lucru curios, după ce a terminat, mi-a fost oarecum milă de el. Nici măcar nu mai cred că-şi dă seama când cântă bine sau nu. Şi nu e numai vina lui. Cred că o parte din vină o aveau şi nătărăii ăia care aplaudau ca nebunii. Ăştia, dacă au ocazia, sunt în stare să strice pe oricine. În orice caz, aplauzele mi-au stricat tot cheful şi m-au întristat din nou. Dacă n-ar fi fost atât de devreme şi nu m-ar fi îngrozit gândul să rămân iar singur, mi-aş fi luat haina de la vestiar şi m-aş fi întors naibii la hotel.

În cele din urmă, mi-au dat o masă infectă, lipită de perete, în dosul unui stâlp nenorocit, de nu puteai să vezi nimic. Era o masă îngrozitor de mică, şi, dacă cei de la masa de alături nu se ridicau în picioare să te lase să treci – şi nu se ridică niciodată, măgarii – trebuia să te caţări ca să ajungi pe scaun. Am comandat un whisky cu sifon, băutura mea preferată după Daiquiri frapat. La „Ernie” îţi dădeau de băut chiar dacă aveai numai şase ani, că era întuneric şi, oricum, tot nu le păsa câţi ani ai. Nu le pasă nici măcar dacă eşti morfinoman.

În jurul meu erau numai papiţoi. Vorbesc serios. La măsuţa din stânga, de fapt, aproape peste mine, era un tip cu o fată care arătau amândoi foarte nasol. Păreau de vârsta mea sau ceva mai mari. Era foarte nostim. Se vedea clar că se străduiau cumplit să nu-şi bea porţia prea repede. Un timp, am ascultat ce vorbeau, fiindcă tot n-aveam altceva de făcut. Băiatul îi povestea fetei despre un meci de fotbal între două echipe de profesionişti la care fusese după-masă. I-a povestit fiecare nenorocită de fază a jocului, minut cu minut, zău, nu exagerez. Era tipul cel mai plicticos din câţi am auzit vreodată. Şi se vedea de la o poştă că pe fată n-o interesa nici un pic meciul ăla amărât, dar era groaznic de nasoală, şi mai urâtă decât el, aşa că-mi închipui că n-avea încotro, trebuia s-asculte. Fetele astea nasoale au o soartă foarte tristă. Mi-e tare milă de ele uneori. Nici nu mă pot uita la ele, mai ales când sunt cu câte un nătărău care le povesteşte în toate amănuntele un meci nenorocit. În dreapta, conversaţia era şi mai groaznică. La masa din dreapta şedea un tip care se vedea cât de colo că vine de la Yale – purta un costum de flanel gri şi o vestă fantezi dintr-acelea de pederast. Toţi măgarii ăia snobi din Ivy League30 seamănă de nu-i poţi deosebi! Tata vrea să mă dea la Yale sau la Princeton, dar jur că nu m-aş duce la un colegiu d-ăsta snob pentru nimic în lume. Ce, am înnebunit? În orice caz, tipul cu mutra de student la Yale era cu o fată „a-ntâia”. Mamă, ce frumoasă era. Dar să fi auzit despre ce vorbeau. În primul rând că erau amândoi cam ciupiţi. O pipăia pe sub masă şi, în acelaşi timp, îi povestea despre un coleg de-al lui care înghiţise un tub întreg de aspirină şi aproape că se sinucisese. Şi fata repeta întruna: „Vai, ce groaznic. Nu, iubitule. Nu, te rog. Nu aici.” Ce părere aveţi despre un tip care pipăie o fată şi în acelaşi timp îi povesteşte de unul care a vrut să se sinucidă? Pe mine m-au distrat grozav.

Începusem să mă simt deprimat, stând aşa singur. N-aveam nimic altceva de făcut decât să beau şi să fumez. Totuşi, am făcut ceva, şi anume, l-am rugat pe chelner să-l întrebe pe Ernie dacă nu vrea să vină să bea un pahar cu mine. I-am zis să-i spună că sunt fratele lui D. B. Dar cred că nu i-a spus nimic. Măgarii ăştia nu transmit niciodată nimic.

Deodată, s-a apropiat de mine o fată, care a exclamat:

— HoldenCaulfield!

O chema Lillian Simmons. Frate-meu D. B. îi făcuse cândva curte. Avea sâni imenşi.

— Bună, i-am zis.

Am încercat, bineînţeles, să mă ridic, dar în localul ăla era foarte greu să te ridici în picioare. Era c-un ofiţer de marină, care arăta de parcă l-ar fi împuns un vătrai în fund.

— Ce bine-mi pare că te văd! Mi-a spus Lillian Simmons.

Nu credea, bineînţeles, nici o vorbă din ce spunea.

— Ce mai face fratele tău cel mare?

Asta era de fapt tot ce voia să ştie.

— Bine. E la Hollywood.

— La Hollywood? Minunat! Ce învârteşte acolo?

— Nu ştiu. Scrie, i-am spus.

N-aveam nici un chef să discut acest subiect. Se vedea cât de colo că i se părea nemaipomenit că D. B. stă la Hollywood. De altfel, aproape toţi judecă aşa, şi majoritatea sunt oameni care în viaţa lor n-au citit nici măcar un rând din ce a scris D. B., şi asta mă-nfurie.

— Pasionant, spuse Lillian.

Apoi m-a prezentat ofiţerului de marină. Îl chema Blop, sau aşa ceva, şi era comandor. Era un tip din ăia care se tem că-i consideri homosexuali dacă nu-ţi rup cel puţin patruzeci de degete când dau mâna cu tine. Ah, Doamne, tare nu pot să sufăr asta.

— Eşti singur, puiule? M-a întrebat Lillian.

Blocase toată circulaţia, dar se vedea cât de colo că asta-i făcea plăcere. Chelnerul aştepta să se dea Ia o parte, dar ea nu-i dădea nici o atenţie. Ciudat! Se vedea că chelnerul n-o prea simpatiza, că nici marinarul n-o simpatiza, cu toate că ieşise cu ea în oraş, şi nici eu n-o prea simpatizam. De fapt, nu prea plăcea nimănui. Dar, într-un fel, ţi-era milă de ea.

— Eşti singur, puiule? M-a întrebat din nou.

Stăteam în picioare, dar ea nici gând să-mi spună să stau jos. Era genul de fată care te ţine ore întregi în picioare.

— Nu-i aşa că-i frumuşel? L-a întrebat pe ofiţerul de marină. Apoi mi-a zis: Holden, tu te faci pe zi ce trece mai drăguţ.

Ofiţerul de marină i-a spus s-o ia din loc, că blocaseră trecerea.

— Hai la masa noastră, Holden, mi-a zis ea atunci. Ia-ţi paharul.

— Tocmai plecam, i-am spus eu. Am o întâlnire.

Era clar că nu voia altceva decât să se pună bine cu mine, ca să-i spun lui D. B. ce drăguţ se purtase.

— Bine, şmecherule. Bravo ţie. Când l-oi vedea pe frate-tu, să-i spui că-l urăsc.

Şi a plecat. Marinarul mi-a spus că-i pare bine de cunoştinţă, şi eu i-am spus acelaşi lucru. Politeţile astea mă ucid. Veşnic mă trezesc spunând „Îmi pare bine de cunoştinţă” unor oameni pe care nu mă bucur deloc că i-am cunoscut. Totuşi, trebuie să spui lucrurile astea dacă vrei să trăieşti.

Fiindcă i-am spus c-am o întâlnire, nu mai aveam încotro. Trebuia să plec. Nu puteam nici măcar să aştept până ce Ernie va cânta ceva cât de cât cumsecade. În nici un caz n-aveam chef să stau la masă cu Lillian Simmons şi cu marinarul ei şi să mă plictisesc de moarte. Aşa c-am plecat. Dar, când mi-am luat haina, am simţit că m-apucă furia. Există oameni d-ăştia care-ţi strică toată plăcerea.