Capitolul 13

M-AM ÎNTORS PE JOS LA HOTEL. PATRUZECI ŞI UNA DE STRĂZI. O plăcere! Şi să nu credeţi c-am luat-o pe jos fiindcă aveam chef să umblu, sau mai ştiu eu ce. Nu voiam să mă mai urc în taxi. Uneori te apucă sila de taxiuri, aşa cum te apucă sila de ascensoare. Şi simţi deodată nevoia să mergi pe jos, oricât de departe te-ai duce sau oricât de sus te-ai urca. Pe vremea când eram puşti, mi se întâmpla foarte des să urc pe jos douăsprezece etaje până la apartamentul nostru. Douăsprezece etaje.

Nici nu se mai vedea că ninsese. Nu era aproape nici un pic de zăpadă pe trotuar. Dar era ger, aşa că mi-am scos din buzunar şapca roşie de vânătoare şi mi-am pus-o pe cap fără să-mi pese cum arăt. Am lăsat chiar şi clapele peste urechi. Tare aş fi vrut să ştiu cine-mi şterpelise mănuşile la Pencey, că-mi îngheţaseră mâinile de tot. Nu c-aş fi făcut mare lucru dac-aş fi ştiut. Sunt un tip foarte laş. Fac tot ce pot ca să nu se vadă, dar sunt laş. Uite, de pildă, dac-aş fi descoperit cine-mi furase mănuşile, probabil că m-aş fi dus în camera hoţului şi i-aş fi spus: „Ce-ar fi să-mi dai mănuşile înapoi?” Şi hoţul care le furase ar fi spus, probabil, cu o voce cât se poate de nevinovată: „Care mănuşi?” Şi atunci ştiţi ce aş fi făcut? M-aş fi dus, probabil, la dulapul lui şi-aş fi găsit mănuşile. Ascunse undeva în nişte afurisiţi de galoşi sau într-altă parte. Le-aş fi scos, le-aş fi arătat tipului şi aş fi spus: „Vrei să spui că astea sunt mănuşile tale?” Şi hoţul mi-ar fi aruncat o privire mieroasă, care s-ar fi vrut plină de nevinovăţie, şi ar fi spus: „N-am văzut mănuşile astea în viaţa mea. Dacă-s ale tale, ia-le. N-am nevoie de scârbele astea.” Şi pe urmă probabil c-aş fi stat acolo încă cinci minute cu mănuşile alea blestemate în mână şi cu sentimentul că ar fi trebuit să-i dau un pumn, să-i mut falca. Numai că n-aş fi avut curajul s-o fac. Aş fi stat acolo ca un prost, străduindu-mă să par puternic. Şi, în loc să-i ard una să mă ţină minte, i-aş fi spus, poate, ca să-l enervez, ceva foarte usturător şi plin de dispreţ. În orice caz, să admitem că i-aş fi spus ceva foarte usturător şi plin de dispreţ, probabil că s-ar fi ridicat, s-ar fi apropiat de mine şi mi-ar fi spus: „Ascultă, Caulfield, vrei să spui că sunt hoţ?” Şi atunci, în loc să-i spun: „Ai dreptate, eşti un hoţ, un măgar şi un împuţit”, nu i-aş fi spus probabil decât: „Ştiu un singur lucru, că mi-am găsit afurisitele alea de mănuşi în galoşii tăi”. Şi tipul şi-ar fi dat imediat seama că n-am de gând să-l mardesc şi probabil c-ar fi spus: „Ascultă, să fim clari. Ai spus că sunt hoţ sau nu?” Şi atunci, probabil c-aş fi spus: „Nimeni n-a pronunţat cuvântul hoţ. Ştiu doar că mi-am găsit mănuşile în galoşii tăi nenorociţi.” Şi asta ar fi putut să meargă aşa ore în şir. Până la urmă, aş fi ieşit din cameră fără să-i dau nici măcar un pumn, şi probabil că m-aş fi dus jos, la spălător, unde aş fi fumat pe ascuns o ţigară şi aş fi încercat în faţa oglinzii să iau un aer dur. În orice caz, la asta m-am gândit tot drumul până la hotel. N-are nici un haz să fii laş. Dar poate că nu sunt chiar sută la sută laş. Nu ştiu. Cred că sunt laş doar într-o anumită măsură, fiind un tip căruia puţin îi pasă dacă-şi pierde mănuşile. Din păcate, nu sunt rău de pagubă şi asta, când eram puşti, o înnebunea pe mama. Unii caută zile întregi câte un lucru pe care l-au pierdut. Cred că n-am avut niciodată nimic la care să ţin atât de mult, încât, dacă l-aş pierde, să-mi pară într-adevăr rău. Poate că de asta nu sunt laş decât într-o anumită măsură. Dar asta nu-i o scuză. Zău că nu. De fapt, trebuie să nu fii laş deloc. Dacă e cazul şi ai poftă să-l pocneşti pe unul, trebuie s-o faci. Dar eu nu pot. Mai degrabă i-aş da unuia brânci pe fereastră sau i-aş tăia capul cu toporul decât să-l pocnesc peste moacă. Nu pot suferi să mă bat. Nu mă supără atât să încasez – deşi bineînţeles că nu-mi face plăcere – dar ce mă sperie când mă bat, e mutra tipului. Nu pot suporta să mă uit la mutra celuilalt, asta-i nenorocirea mea. Dacă ne-ar lega cineva pe amândoi la ochi, sau mai ştiu eu ce, ar mai merge. Când stai şi te gândeşti bine, e o laşitate cam ciudată, dar tot laşitate e. Să nu credeţi că mă amăgesc. Cu cât mă gândeam mai mult la mănuşile şi la laşitatea mea, cu atât mă întristam mai tare, aşa că pe drum am hotărât să mă opresc să mai beau ceva. La „Ernie” nu băusem decât trei pahare, şi ultimul nici măcar nu-l băusem tot. De fapt, dacă am o calitate e că beau bine. Pot să beau o noapte întreagă, şi nici măcar nu se vede, mai ales când am chef de băut. Odată, pe când eram la şcoală la Whooton, am cumpărat împreună cu un alt băiat, unul Raymond Goldfarb, o jumătate de litru de scotch şi l-am băut sâmbătă noapte în capelă, unde nu ne vedea nimeni. El s-a făcut praf, dar la mine nici nu s-a văzut. Doar că am devenit foarte calm şi indiferent. E drept că, înainte de a mă culca, am vărsat. Dar n-am făcut-o fiindcă simţeam neapărat nevoia. M-am forţat.

În orice caz, înainte de a ajunge la hotel, am vrut să intru într-un bar care avea un aspect cam jalnic, dar tocmai atunci au ieşit doi tipi beţi morţi, care m-au întrebat unde e metroul. Unul din ei părea sud-american, şi, în timp ce-i explicam pe unde s-o ia, îmi tot sufla tot damful în obraz. Pân' la urmă, nici n-am mai intrat în păcătosul ăla de bar. M-am întors pur şi simplu la hotel.

Holul era cu desăvârşire gol. Duhnea cum duhnesc cincizeci de milioane de chiştoace de trabuc la un loc. Zău că da. Nu mi-era somn, dar mă simţeam cam prost. Eram trist, trist de tot. Aproape c-aş fi vrut să mor.

Apoi, deodată, m-am trezit vârât într-o porcărie îngrozitoare.

Nici n-am apucat să mă urc bine în lift, că liftierul mi-a şi spus:

— Te-ar interesa cumva o mică distracţie, tinere? Sau e prea târziu pentru dumneata?

— Cum adică? L-am întrebat.

Nu-mi dădeam seama unde voia să ajungă.

— Nu te-ar interesa o fetiţă pentru astă-seară?

— Pe mine? Am întrebat.

Era o replică foarte tâmpită. Dar e jenant când vine unul aşa, din senin, şi te întreabă un lucru ca ăsta.

— Câţi ani ai, şefule? M-a întrebat liftierul.

— De ce? Douăzeci şi doi.

— Ahaa! Ei, ce zici? Te interesează? Cinci dolari o dată, cinşpe dolari toată noaptea.

S-a uitat la ceasul de la mână şi a precizat:

— Pân' la prânz. Cinci dolari o dată, cinşpe până la prânz.

— S-a făcut, i-am spus.

În principiu, sunt împotriva acestor lucruri, dar eram atât de amărât, încât nu mai aveam nici măcar puterea să gândesc. Asta-i nenorocirea. Când eşti foarte trist, nu mai ai puterea să gândeşti.

— Ce înseamnă s-a făcut? O dată, sau până la prânz? Trebuie să ştiu.

— O dată.

— Bun. În ce cameră eşti?

M-am uitat la drăcia roşie atârnată de cheie, pe care scrie numărul camerei.

— 1222, i-am zis.

Începuse să-mi pară rău că mă băgasem în povestea asta, dar era prea târziu.

— Bun. Atunci îţi trimit o fată peste un sfert de ceas.

Mi-a deschis uşa ascensorului şi am ieşit.

— Hei, i-am zis, arată bine? Nu cumva să-mi trimiţi vreo hoaşcă.

— Ferească sfântul. N-avea nici o grijă, şefule!

— Cui plătesc?

— Ei, mi-a răspuns. M-am dus, şefule.

Şi mi-a trântit uşa liftului în nas.

Am intrat în cameră şi mi-am udat părul, dar e greu să te piepteni când eşti tuns scurt. Apoi am făcut o probă să văd dacă nu-mi pute gura după atâtea ţigări şi după tot whisky-ul pe care-l băusem la Ernie. Proba e foarte simplă: ţii mâna sub gură şi sufli înspre nări. Nu mi s-a părut că pute prea tare, dar totuşi m-am spălat pe dinţi. Apoi mi-am pus o cămaşă curată. Ştiam că nu e cazul să mă pun la fix pentru o prostituată sau aşa ceva, dar asta îmi dădea, cel puţin, o ocupaţie. Eram cam nervos. Începusem, ce-i drept, să fiu destul de excitat, şi, mă rog, dar totuşi eram puţin nervos. Şi dacă vreţi să ştiţi adevărul, eu sunt fată mare. Zău că sunt. Am avut, ce e drept, destule ocazii să devin bărbat, dar n-am ajuns niciodată până la capăt. Întotdeauna intervine câte ceva. De pildă, când eşti acasă la o fată, se întâmplă întotdeauna ca părinţii să se întoarcă când nu trebuie – sau te temi c-au să se întoarcă. Dacă eşti cu o fată în maşina cuiva şi stai pe bancheta din spate, în faţă sunt întotdeauna alţi doi, şi fata care stă în faţă moare de curiozitate să ştie ce se petrece în toată maşina. Vreau să spun că există veşnic în faţă câte o fată care se întoarce să vadă ce naiba se întâmplă. De fiecare dată intervine câte ceva. Totuşi, de vreo două ori era cât pe ce să se întâmple. Mai ales odată, mi-aduc foarte bine aminte. A intervenit însă ceva – nici nu mai ştiu ce. Problema e că, de cele mai multe ori, când aproape c-ai ajuns să te culci cu o fată – bineînţeles dacă fata nu-i prostituată sau mai ştiu eu ce – îţi spune mereu să te opreşti. Şi nenorocirea e că eu mă opresc. Majoritatea nici nu se gândesc să se oprească. Dar eu nu pot altfel. Nu ştii niciodată dacă vor într-adevăr să te opreşti sau dacă le e îngrozitor de frică sau dacă-ţi spun să te opreşti numai pentru ca vina – dacă totuşi mergi până la capăt – să fie a ta şi nu a lor. Totuşi, continui să mă opresc. Nenorocirea e că mi-e milă de ele. Adică majoritatea fetelor sunt atât de proaste şi de neajutorate! După ce le săruţi şi le mângâi un pic, le vezi cum încep să-şi piardă capul. Orice fată, când începe să se încălzească, îşi pierde uzul raţiunii. Nici eu nu pricep de ce le ascult când îmi spun să mă opresc. Şi după ce le duc acasă începe să-mi pară rău că m-am oprit, dar totuşi continui să mă opresc.

Deci, în timp ce-mi schimbam cămaşa, mă gândeam că, într-un fel, asta va fi ocazia aşteptată. Mă gândeam că, dacă tot e prostituată, măcar să învăţ ceva de la ea, că poate mâine, poimâine mă însor, sau mai ştiu eu ce! Uneori mă îngrijorează toată povestea asta. Când eram la şcoală la Whooton, am citit o carte în care era un personaj foarte rafinat, foarte manierat şi foarte stricat. Îl chema Monsieur Blanchard, mi-aduc aminte perfect. Cartea era împuţită, dar tipul nu era rău. Avea un mare château31 pe Riviera, în Europa, şi ştiţi ce făcea în timpul liber? Bătea femeile cu ciomagul. De fapt, era un desfrânat şi aşa mai departe, dar femeile mureau după el. Undeva în carte, spunea că trupul femeii e ca o vioară şi că trebuie să fii un mare artist ca s-o faci să vibreze cum se cuvine. Cartea era o porcărie – îmi dau seama – dar totuşi n-am reuşit să uit povestea cu vioara. De fapt, de asta voiam să capăt oarecare experienţă, în caz c-am să mă însor vreodată. Caulfield şi Vioara lui magică. Mamă! E vulgar, îmi dau seama că-i vulgar, dar totuşi nu vulgar din cale-afară. Mi-ar plăcea să mă pricep la asemenea lucruri. Şi, dacă vreţi să ştiţi, când sunt cu câte o fată, jumătate din timp mă chinuiesc s-ajung să găsesc ce caut. Înţelegeţi ce vreau să spun! Uite, de exemplu, fata de care v-am povestit, aceea cu care era cât pe-aci să mă culc. Mi-a trebuit aproape o oră să-i scot blestematul ăla de sutien. Şi când, în cele din urmă, am reuşit să i-l scot, cred c-ar fi fost în stare să mă scuipe în ochi.

Am continuat să mă plimb prin cameră, aşteptând prostituata. Speram să fie frumoasă. Dar, de fapt, mi-era totuna. Tot ce doream era să se isprăvească mai repede. În cele din urmă, a bătut cineva la uşă, şi, ducându-mă să deschid, m-am împiedicat de un geamantan care-mi stătea în cale şi am căzut peste el şi aproape că mi-am rupt un picior. De altfel, întotdeauna aleg clipa cea mai nepotrivită ca să mă împiedic de câte un geamantan, sau ceva de felul ăsta.

Când am deschis uşa, prostituata era în prag. Avea o haină sport şi era cu capul gol. Părul ei era un fel de blond, dar se vedea cât de colo că era vopsit. Totuşi, nu era hoaşcă.

— Bună seara! I-am zis.

Mamă, ce manierat eram!

— Dumneata eşti tipul de care mi-a spus Maurice? M-a întrebat.

Nu părea cine ştie ce prietenoasă.

— Cine-i Maurice? Liftierul?

— Îhî, mi-a răspuns.

— Da, eu sunt. Nu vreţi să intraţi? Am invitat-o.

Pe măsură ce trecea timpul, deveneam tot mai indiferent. Zău că da.

A intrat în cameră, şi-a scos imediat haina şi a aruncat-o pe pat. Sub haină avea o rochie verde. Apoi s-a aşezat pe un colţ al fotoliului din faţa biroului şi a început să-şi bâţâie piciorul. S-a aşezat picior peste picior şi a reînceput să-şi bâţâie piciorul. Era foarte nervoasă pentru o prostituată. Zău că da. Cred că era nervoasă pentru că era îngrozitor de tânără. Cred că avea vârsta mea. M-am aşezat lângă ea pe fotoliu şi i-am oferit o ţigară.

— Nu fumez, mi-a zis.

Avea o voce mică, mititică. Abia auzeai ce spunea. Şi pe urmă, nu spunea niciodată mulţumesc când îi ofereai ceva. Pesemne că n-o învăţase nimeni.

— Dă-mi voie să mă prezint. Mă cheamă Jim Steele, i-am zis.

— Ai ceas? M-a întrebat ea.

Bineînţeles că nici nu-i păsa cum naiba mă cheamă.

— Dar ia ascultă, câţi ani ai?

— Eu? Douăzeci şi doi.

— Uite cum minte.

Curios că mi-a spus asta. Vorbea ca o puştoaică. Aveam impresia că o prostituată adevărată trebuie să spună: „Pe dracu!” sau „Lasă tromboanele!”, nu „Uite cum minte”.

— Dar dumneata câţi ani ai?

— Destui ca să ştiu ce trebuie să fac! Mi-a răspuns.

Avea haz.

— Ai ceas? M-a întrebat ea din nou, după care s-a ridicat în picioare şi şi-a scos rochia, trăgând-o peste cap.

Când şi-a scos rochia am avut o senzaţie ciudată. Adică şi-a scos-o atât de brusc, şi aşa mai departe. De fapt, ştiu că atunci când o femeie se dezbracă în faţa ta, trebuie să te simţi excitat, dar eu nu simţeam nimic. Simţeam altceva, dar nu asta. Mă simţeam mai degrabă trist decât excitat.

— Ascultă, ai ceas sau n-ai?

— Nu. N-am.

Mamă, ce prost mă simţeam!

— Cum te cheamă? Am întrebat-o.

Nu mai avea pe ea decât un combinezon roz. Mă simţeam îngrozitor de stânjenit. Zău că da.

— Sunny, mi-a răspuns. Dar hai să-i dăm drumul.

— N-ai vrea să stăm puţin de vorbă? Am căutat eu s-o întorc.

Era o copilărie, dar aveam o senzaţie foarte ciudată.

— Te grăbeşti tare?

S-a uitat la mine ca la un nebun.

— Despre ce naiba vrei să vorbim?

— Nu ştiu. Despre nimic deosebit. M-am gândit numai aşa, că poate ai chef să stăm puţin de vorbă.

S-a aşezat din nou pe fotoliul din faţa biroului. Dar era clar că nu-i plăcea situaţia. Începu din nou să-şi bâţâie piciorul – mamă, tare mai era nervoasă.

— N-ai vrea o ţigară? I-am spus.

Uitasem că nu fumează.

— Nu fumez. Ascultă. Dac-ai de gând să vorbeşti, poftim, vorbeşte. Dar repede, că am treabă.

Nu-mi venea însă în minte nici un subiect de conversaţie. O clipă m-am gândit s-o întreb cum de a ajuns prostituată şi tot restul, dar mi-a fost frică s-o fac. Şi pe urmă, tot nu mi-ar fi spus.

— Nu eşti din new York, nu-i aşa? Am întrebat-o în cele din urmă.

Era singurul lucru care-mi venise în minte.

— Nu. De la Hollywood, mi-a răspuns.

Apoi s-a ridicat şi s-a apropiat de pat, unde-şi aruncase rochia.

— N-ai cumva un umeraş? Nu vreau să-mi mototolesc rochia. Abia am scos-o de la curăţat.

— Ba da, am, i-am răspuns repede.

Eram bucuros că-mi găsisem o ocupaţie. Am luat rochia şi am atârnat-o pe un umeraş în dulap. Curios! M-am simţit puţin trist când am atârnat-o. M-am gândit la fata asta, cum s-a dus la magazin şi şi-a cumpărat-o, şi nimeni din magazin n-a bănuit că-i o prostituată, şi aşa mai departe. Vânzătorul şi-a închipuit, probabil, că-i o fată ca oricare alta. Şi asta, nu ştiu de ce, m-a întristat îngrozitor.

M-am aşezat din nou şi am încercat să continui discuţia. Dar fata nu prea avea chef de vorbă.

— Lucrezi în fiecare seară? Am întrebat-o – dar, după ce am rostit aceste cuvinte, mi s-au părut îngrozitoare.

— Îhî, mi-a răspuns.

Se plimba prin cameră. La un moment dat, a luat meniul de pe birou şi l-a citit.

— Dar ziua ce faci?

Fata a schiţat un gest, de parc-ar fi vrut să dea din umeri. Era destul de slabă.

— Dorm. Mă duc la cinema. Puse meniul la loc pe birou, apoi se uită la mine: Hei, ce ai de gând? Crezi că am toată.

— Ascultă, i-am spus. Astă-seară nu prea mă simt în apele mele. Am avut o noapte foarte agitată. Zău că da. Uite, îţi plătesc, dar sper că n-ai să te superi dacă o lăsăm baltă! Te superi?

Nenorocirea era că n-aveam nici un chef să mă culc cu ea. De fapt, dacă vreţi să ştiţi, mă simţeam mai degrabă trist decât excitat. Mă întrista fata. Mă întrista rochia ei verde din dulap şi tot restul – şi, pe urmă, nu cred c-aş fi vreodată în stare să fac amor cu o fiinţă care zace toată ziua într-un tâmpit de cinema. Zău că nu.

S-a apropiat de mine cu o expresie ciudată, de parcă n-ar fi crezut nici o vorbă din ce spuneam.

— Ce s-a întâmplat? M-a întrebat.

— Nimic.

Mamă, ce nervos eram.

— Dar m-am operat de curând.

— Da? Unde?

— La, cum îi spune, la clavicord32.

— Da? Unde naiba-i ăsta?

— Clavicordul? I-am spus. Păi, la coloana vertebrală. Vreau să spun că-i jos la coloană.

— Da? Asta-i groaznic!

Apoi mi s-a aşezat pe genunchi.

— Eşti dulce, mi-a zis.

Mă făcuse să mă simt atât de nervos, încât minţeam de îngheţau apele.

— Sunt în convalescenţă! I-am zis.

— Semeni cu un actor de cinema. Cu ăla. Cum îl cheamă. Nu se poate să nu ştii. Cum naiba-l cheamă?

— Mu ştiu, i-am zis.

Nu voia deloc să mi se ridice de pe genunchi.

— Nu se poate să nu ştii. A jucat în filmul ăla cu Melvine Douglas! Ăla care era fratele mai mic al lui Melvine Douglas! Ăla care cade din barcă. Nu se poate să nu ştii despre cine-i vorba.

— Nu, nu ştiu! Mă duc cât se poate de rar la cinema.

Atunci s-a înfuriat. Şi a-nceput să vorbească urât, şi aşa mai departe.

— Nu vrei să renunţi? I-am zis. N-am nici o dispoziţie acum. Doar ţi-am spus că m-am operat de curând.

Nu s-a ridicat de pe genunchii mei nici atunci, dar s-a uitat îngrozitor de urât la mine.

— Ascultă, mi-a zis, când m-a chemat nebunul de Maurice, dormeam. Dacă-ţi închipui că. Şi pentru că.

— Ţi-am spus că-ţi plătesc c-ai venit, că te-ai deranjat. Zău că-ţi plătesc. Am bani destui. Dar abia am suferit o operaţie foarte serioasă.

— Atunci de ce naiba i-ai mai spus lui Maurice că vrei o fată? Dacă ţi-au făcut operaţia asta păcătoasă la. Cum îi zice. Cum ziceai că-i zice?

— Credeam c-o să mă simt mai bine. Dar m-am pripit. Vorbesc serios. Îmi pare rău. Nu vrei să te ridici puţin să-mi scot portofelul? Vorbesc serios!

Era supărată foc, dar mi s-a ridicat totuşi de pe genunchi, ca să mă pot duce la dulap să-mi iau portofelul. Am scos o hârtie de cinci dolari şi i-am întins-o.

— Mulţumesc, i-am zis. Mulţumesc de un milion de ori.

— Asta-i o hârtie de cinci. Şi costă zece.

Voia să mă fraierească. Se vedea cât de colo. Mă temusem de la început c-o să se întâmple aşa. Serios!

— Maurice mi-a spus cinci, cincisprezece până mâine la prânz şi cinci pentru o dată.

— Nu. Zece.

— Mi-a spus cinci. Îmi pare rău – zău că da – dar atâta am de gând să dau.

Fata a ridicat din umeri, aşa cum făcuse mai înainte, şi pe urmă mi-a spus, foarte acră:

— Vrei, te rog, să-mi dai rochia? Sau ţi-e greu?

Arăta ca o stafie puştoaica. Până şi vocişoara ei reuşea, într-un fel, să te sperie. Dac-ar fi fost o prostituată bătrână şi grasă, fardată şi aşa mai departe, n-ar fi semănat atât de tare a stafie.

M-am dus şi i-am adus rochia. S-a îmbrăcat. S-a aranjat şi pe urmă şi-a luat haina sport de pe pat.

— La revedere, puchinosule, mi-a spus.

— La revedere, i-am răspuns eu.

Nu i-am mulţumit, nu i-am spus nimic. Şi îmi pare bine.