Capitolul 14

DUPĂ CE A PLECAT SUNNY, AM RĂMAS UN TIMP ÎN FOTOLIU şi am fumat vreo două ţigări. Afară începuse să se facă ziuă. Mamă, ce nenorocit eram. Nici nu vă închipuiţi ce tristeţe mă apucase. Şi atunci ştiţi ce-am făcut? Am început să vorbesc aşa, de unul singur, închipuindu-mi că vorbesc cu Allie. Aşa fac uneori când sunt foarte amărât. Şi îi tot spun să se ducă acasă, să-şi ia bicicleta şi să m-aştepte în faţa casei lui Bobby Fallon. Bobby Fallon locuia destul de aproape de noi, când stăteam în Maine acum nu ştiu câţi ani. În orice caz, uite ce s-a întâmplat: Într-o zi, Bobby şi cu mine trebuia să mergem cu bicicleta la Lake Sedebego. Voiam să ne luăm şi de mâncare şi puştile cu capse şi tot – eram mici şi credeam că putem împuşca ceva cu ele. În orice caz, Allie m-a auzit vorbind cu Bobby şi ne-a spus că vrea şi el să meargă, dar eu nu l-am lăsat. I-am spus că-i prea mic. Aşa că, uneori, când mi se întâmplă să fiu foarte trist, îi spun cu glas tare: „Bine. Du-te acasă, ia-ţi bicicleta şi aşteaptă-mă în faţa casei lui Bobby. Grăbeşte-te!” Nu vreau să spun că nu-l luam cu mine când mă duceam undeva. Îl luam. Însă în ziua aceea nu l-am luat. Dar nu s-a supărat – nu se supăra niciodată. Numai că eu tot mi-aduc aminte de întâmplarea asta când sunt cu moralul foarte jos.

În cele din urmă însă, m-am dezbrăcat şi m-am băgat în pat. După ce m-am băgat în pat, m-am gândit să-mi fac rugăciunea, şi aşa mai departe, dar n-am fost în stare. Nu pot să mă rog oricând vreau. În primul rând, fiindcă sunt un fel de ateu. Îmi place Cristos, dar nu prea mă înnebunesc după celelalte poveşti din Biblie. De pildă, Apostolii. Dacă vreţi să ştiţi, mă enervează îngrozitor. După ce s-a prăpădit Isus, s-au purtat mai bine, dar cât timp a trăit i-au folosit cât i-ar fi folosit o gaură-n cap. L-au tras tot timpul pe sfoară. Aproape că nu există personaj în Biblie care să nu-mi placă mai mult decât Apostolii. Dacă vreţi să ştiţi, mie, din Biblie, după Cristos cel mai mult îmi plăcea demonizatul ăla care trăia în peşterile de îngropăciune şi care se tot izbea cu pietre. Nenorocitul ăla îmi place de zece ori mai mult decât toţi Apostolii la un loc. Când învăţam la Whooton, era un băiat, unul Arthur Childs, care stătea pe acelaşi culoar cu mine şi cu care mă certam mereu în legătură cu asta. Childs ăsta era quaker33, şi aşa mai departe, şi citea Biblia de dimineaţa până seara. Era un puşti de treabă şi îmi plăcea, dar părerile noastre despre lucrurile din Biblie, şi mai ales despre Apostoli, se deosebeau ca de la cer la pământ. Îmi tot spunea mereu că, dacă nu-i iubesc pe Apostoli, înseamnă că nu-l iubesc nici pe Cristos, şi aşa mai departe. Spunea că, din moment ce-i alesese Cristos, trebuie să-i iubim şi noi. Şi eu îi răspundeam că ştiu că i-a ales El, dar că-i alesese la întâmplare. N-avusese timp să umble prea mult şi să analizeze pe toată lumea. I-am spus că nu-l condamn pe Isus. De fapt, nu era vina Lui dacă n-avusese timp să-i verifice. Mi-aduc aminte că l-am întrebat pe Childs dacă crede că Iuda – ăla de-l trădase pe Cristos – a nimerit în iad după ce s-a sinucis. Childs mi-a răspuns că e sigur de asta. Şi tocmai aici nu eram de acord cu el. I-am spus că fac prinsoare pe o mie de dolari că Cristos nu l-ar fi trimis pe Iuda în iad. Dac-aş avea o mie de dolari, aş face prinsoare şi azi. Apostolii, da, sunt convins că l-ar fi trimis în iad – cât ai clipi din ochi – dar Cristos nu, aş putea pune mâna-n foc că nu. Childs mi-a spus atunci că nenorocirea e că nu mă duc niciodată la biserică. Şi ce-i drept, e drept, nu mă duc. În primul rând, pentru că părinţii mei au religii deosebite, şi pe urmă, pentru că noi, toţi copiii din familie, suntem atei. Dacă vreţi să ştiţi, eu pe pastori nu pot să-i văd în ochi. Toţi pastorii de prin şcolile pe unde am învăţat, când ţineau predici, aveau voci îngrozitor de cucernice. Şi mie tare mi-e silă de asta. Nu înţeleg de ce naiba nu vorbesc ca oamenii. Par atât de falşi când vorbesc.

În orice caz, când m-am culcat, n-am reuşit să mă rog nici măcar un pic. Ori de câte ori începeam câte o rugăciune, mi-aduceam aminte de Sunny cum îmi spusese că sunt un puchinos. În cele din urmă, m-am ridicat în capul oaselor şi am mai fumat o ţigară. Avea un gust infect. De când plecasem de la Pencey, cred că fumasem vreo două pachete.

Şi în timp ce stăteam aşa şi fumam, am auzit o bătaie în uşă. În sinea mea speram că nu bate la mine, deşi îmi dădeam foarte bine seama că bătuse la uşa mea. Nu ştiu cum de mi-am dat seama, dar mi-am dat. Am ştiut şi cine e. Am un al şaselea simţ.

— Cine e acolo? Am întrebat.

Eram destul de speriat. Sunt foarte laş când e vorba de situaţii d-astea.

Nu mi-a răspuns nimeni. Dar din nou a bătut la uşă. Mai tare.

În cele din urmă, m-am ridicat din pat, în pijama, şi am deschis. Nici măcar n-a fost nevoie să aprind lumina, căci se făcuse ziuă. În uşă stăteau Sunny şi Maurice, liftierul cel bubos.

— Ce s-a întâmplat? Ce vreţi? I-am întrebat.

Mamă, ce-mi tremura vocea.

— Mai nimic, îmi răspunse Maurice. Cinci dolari.

Vorbea pentru amândoi. Sunny stătea lângă el cu gura căscată.

— I-am plătit. I-am dat cinci dolari. N-ai decât s-o întrebi, i-am zis.

Mamă, ce-mi mai tremura vocea!

— E zece dolari, şefule! Doar ţi-am spus! Zece, o dată, şi cinşpe, o noapte. Doar ţi-am spus!

— Nu, nu aşa mi-ai spus. Mi-ai spus cinci dolari o dată. E adevărat că mi-ai spus cincisprezece până la prânz. Dar te-am auzit clar când ai spus că.

— Lasă-ne să intrăm, şefule.

— Pentru ce? L-am întrebat.

Doamne, biata mea inimă bătea să-mi spargă pieptul. Măcar de-aş fi fost îmbrăcat! E îngrozitor să fii în pijama într-o situaţie ca asta.

— Hai, şefule, să terminăm odată, mi-a spus Maurice.

Apoi m-a împins cu laba lui împuţită. Cât pe-aci să cad peste scuipătoare. Era cât o matahală, porcu'. În clipa următoare, m-am trezit cu amândoi în mijlocul camerei. Se purtau de parcă hotelul ăsta blestemat ar fi fost proprietatea lor. Sunny s-a aşezat pe pervazul ferestrei, iar Maurice s-a aşezat în fotoliul cel mare şi şi-a descheiat gulerul – purta uniforma de liftier. Mamă, ce nervos eram!

— Hai, şefule, scoate banii, că trebuie să mă întorc la lucru.

— Ţi-am spus de cel puţin zece ori că nu-ţi datorez nici un cent. I-am dat fetei cei cinci dolari care.

— Lasă barba! Scoate banii.

— De ce să-i mai dau încă cinci dolari? I-am spus.

Vocea mi se gâtuise aproape de tot.

— Încerci să mă jecmăneşti.

Maurice îşi descheie vestonul uniformei de sus până jos. Pe dedesubt nu avea decât un guler detaşabil, dar fără cămaşă, fără nimic. Avea un pântec mare, umflat şi păros.

— Nimeni nu încearcă să te jecmănească, mi-a spus. Scoate banii, şefule!

— Nu.

Auzind asta, Maurice se ridică de pe fotoliu şi veni către mine. Arăta ca un om foarte, foarte obosit sau foarte, foarte plictisit. Doamne, ce frică mi-era. Mi-aduc aminte că parcă stăteam cu braţele încrucişate. Cred că n-ar fi fost atât de îngrozitor dac-aş fi fosf îmbrăcat, în loc să fiu în pijamaua aia afurisită.

— Scoate banii, şefule, mi-a zis când a ajuns lângă mine.

Asta-i tot ce ştia să spună. „Scoate banii, şefule!” E clar: era cretin.

— Nu.

— Şefule, ai să mă sileşti să te iau mai tare. N-aş fi vrut, dar n-am încotro, mi-a zis. Ne datorezi cinci dolari.

— Nu vă datorez nimic, i-am răspuns. Iar dacă mă atingi, urlu de scol tot hotelul. Pe toţi îi scol. Şi poliţia, şi restul.

Vocea-mi tremura ca naiba.

— Dă-i drumul, urlă cât te ţine gura. De ce nu urli? Mă sfida Maurice. Vrei să afle părinţii c-ai petrecut noaptea cu o curvă? Un băiat de familie ca tine?

În felul lui, era destul de şiret, nemernicul. Zău că era.

— Lasă-mă-n pace. Dac-ai fi spus zece era altceva. Dar mi-ai spus clar că.

— Ai de gând să ne dai banii sau nu?

Mă înghesuia în uşa aceea blestemată. Aproape că mă acoperise cu pântecele lui păros şi scârbos.

— Lasă-mă-n pace. Căraţi-vă dracului de aici! I-am zis.

Continuam să stau cu braţele încrucişate. Doamne, ce neisprăvit eram.

Sunny, care până atunci tăcuse, deschise şi ea gura:

— Ascultă, Maurice, vrei să-ţi aduc portofelul lui? E chiar acolo pe cum-îi-zice.

— Daa, adu-l!

— Nu te atinge de portofelul meu!

— L-am şi luat, a exclamat Sunny, fluturându-mi în faţă o hârtie de cinci dolari. Vezi? N-am luat decât cei cinci dolari pe care mi-i datorezi, nu sunt hoaţă.

Şi deodată, am început să plâng. Aş fi dat orice să nu plâng, dar nu m-am putut ţine.

— Nu, nu sunteţi hoţi, am zis, numai că-mi furaţi cinci.

— Taci, mi-a zis Maurice, dându-mi un brânci.

— Lasă-l în pace! Interveni Sunny. Hai să plecăm! Am luat banii pe care ni-i datora, aşa că, hai să mergem! Hai, vino!

— Vin, zise Maurice.

Dar nu pleca deloc.

— Vorbesc serios, Maurice. Lasă-l în pace.

— Da' ce! Îi fac eu ceva? Spuse el cât se poate de nevinovat.

Şi pe urmă ştiţi ce-a făcut? Mi-a dat un bobârnac peste pijama, n-am să vă spun unde, dar m-a durut îngrozitor. I-am spus că-i un cretin împuţit şi ticălos.

— Ce-ai spus? M-a întrebat atunci, ducând mâna la ureche, de parc-ar fi fost surd. Ce-ai spus că sunt?

Continuam să plâng. Eram groaznic de furios şi de enervat.

— Eşti un cretin împuţit, i-am zis. Un cretin şi un pungaş, şi în doi ani ai s-ajungi numai piele şi os şi ai să opreşti oamenii pe stradă, să le ceri de pomană. Ai să-ţi ştergi mucii pe haina ta împuţită şi jegoasă şi ai să.

Atunci m-a atins, nici măcar n-am încercat să mă dau la o parte sau să mă feresc, n-am mai simţit decât lovitura grozavă pe care mi-o dăduse în burtă.

Nu mi-am pierdut cunoştinţa sau mai ştiu eu ce, fiindcă-mi aduc aminte că de pe podea m-am uitat după ei şi i-am văzut ieşind şi închizând uşa în urma lor. Am rămas destul de multă vreme pe jos, aşa cum s-a întâmplat când cu Stradlater. Numai ca de astă dată am crezut că mor. Zău că da. Aveam impresia că mă înec sau, mă rog, ceva asemănător. Nenorocirea era că abia puteam să răsuflu. Când, în cele din urmă, m-am ridicat, m-am dus spre baie încovoiat de durere şi ţinându-mă cu mâinile de burtă.

Dar sunt într-o ureche. Pe Dumnezeul meu că sunt. Ducându-mă spre baie, am început să simulez c-aş avea un glonte în stomac. Mă împuşcase Maurice şi mă duceam acum la baie, să trag un gât de whisky sau de altceva, ca să-mi potolească nervii şi să prind putere să intru serios în acţiune. Mă vedeam ieşind din baia aceea păcătoasă, îmbrăcat, cu revolverul în buzunar, clătinându-mă puţin pe picioare. Apoi, n-aş fi luat ascensorul, aş fi coborât pe scară. M-aş fi ţinut de balustradă şi din când în când mi-ar fi picurat sânge din colţul gurii. Aş fi coborât câteva etaje – ţinându-mă de burtă şi cu sângele curgându-mi şiroaie – apoi aş fi chemat ascensorul. Şi când Maurice ar fi deschis uşa, ar fi dat cu ochii de mine, ar fi văzut revolverul din mâna mea şi ar fi început să urle cu vocea lui stridentă să-l las în pace. Dar tot l-aş fi împuşcat. Şase gloanţe drept în pântecele lui umflat şi păros. Pe urmă, aş fi aruncat revolverul în puţul ascensorului – după ce aş fi şters toate amprentele, şi aşa mai departe. Apoi m-aş fi târât îndărăt în cameră şi i-aş fi telefonat lui Jane şi ea ar fi venit să-mi panseze rana. O şi vedeam ţinându-mi ţigara să fumez, în timp ce sângele mi-ar fi curs şiroaie, şi aşa mai departe.

Ah! Filmele astea blestemate. Sunt în stare să te nenorocească. Zău că da. Vorbesc serios.

Am stat în baie aproape un ceas. Am făcut un duş, şi aşa mai departe. Apoi m-am întors în cameră şi m-am băgat în pat. Mi-a trebuit foarte mult timp până s-adorm – nici măcar nu eram obosit – dar, în cele din urmă, tot am aţipit. De fapt, ceea ce doream atunci era să mă sinucid. Îmi venea să mă arunc pe fereastră. Şi probabil că m-aş fi aruncat dac-aş fi fost sigur c-are să mă acopere cineva îndată ce voi ajunge jos. N-aş fi vrut ca nişte tâmpiţi de gură-cască să se zgâiască la mine, în timp ce-aş fi zăcut acolo plin de sânge.