Păsărește

AM AUZIT PE MULŢI PLÎNGlNDU-SE de greutatea învăţării unei limbi străine : „Reguli şi excepţii, excepţii la excepţii, acorduri (cu care e greu să cazi de acord), verbe neregulate, cuvinte întortocheate, expresii şi mai întortocheate” — şi exemplificarea ar fi putut continua, dar, ajunşi la acest punct, cei mai mulţi din interlocutorii în cauză îşi puneau rnîinile în cap şi ilustrau trista enumerare printr-un oftat adine. Ei bine, nu daţi crezare acestor bocitoare. Nu vreau să zic că mint, dar afirm cu toată tăria că exagerează. Nimic mai uşor decît să înveţi o limbă străină. Fără profesor, fără caiete şi vocabulare, fără dicţionar, fără... să-ţi dai măcar seama că ai învăţat-o şi că o foloseşti. E limba păsărească.

N-o ştiţi ? Păcat !... Are marele avantaj că e o limbă străină şi, în acelaşi timp, avantajul la fel de mare că, pentru a o învăţa, nu trebuie să ştii bine nici măcar româneşte. Limba aceasta are un singur secret care constituie şi unica ei regulă : după fiecare silabă adaugi un pi. Atîta tot. Bineînţeles că pe deasupra se mai cere un lucru (de care încă nu eşti scutit la nici o limbă) : exerciţii, şi iar exerciţii. Dar, cu acest preţ, „păsăreasca” îţi intră, aşa zicînd, în sînge, şi nici cel mai isteţ piţigoi nu se mai poate măsura cu tine fără... translator.

Vreţi să ştiţi cum se vorbeşte păsăreasca ? Îngăduiţi-mi, în acest caz, să evoc pe doi aşi ai acestui nobil ciripit. Lică şi Mitică, nedespărţiţii prieteni din tabăra de la Poiana. Nu voi adăuga la faptul că sînt prieteni nici un amănunt care să-i separe într-o cît de mică măsură. În afară de cel ce face gloria exclusivă a unuia din ei : Mitică e poet. Şi lucrul acesta, încă secret, va fi cunoscut tuturor la primul foc de tabără, adică peste cîteva ore. Oare, tovarăşii ce vor sta întinşi pe pături în jurul luminosului rug, ia poalele Postăvarului, sub bolta înstelată, vor putea rezista ispitei de a nu-l lua pe braţe şi de a nu-l purta în triumf pînă ia cabană, după ce-i va vrăji cu inspiratele versuri ale ultimei sale producţii ? Nu de alta, gîndeşte îngrijorat poetul, dar la vale e primejdios să fii purtat pe sus... Căci despre succes nu mai încape nici o îndoială. Cine nu va lăcrima încă de la prima strofă :

Dar deocamdată e încă devreme. Mai e timp berechet pentru ca, împreună cu nedespărţitul Lică, să dea o raită spre costişa plină de fragi, din apropiere.

— Cîtpi epi ceapisupi ? ciripeşte Mitică.

— Cinpicipi făpirăpi cinpicipi.

— Viipi lapi păpidupirepi ?

— Penpitrupi cepi ?

— Lapi frapigipi...

Cînd însă în program e foc de tabără, timpul zboară mai încet, căci ora opt seara e aşteptată cu nerăbdare, încă de la şapte dimineaţa. In sfîrşit, goarna îşi tremură solemn semnalul, iar pălălaia izbucneşte triumfător din cinci colţuri deodată, gonind din poiană noaptea, în neagra pădure din jur.

„Un cîntec — ropot de aplauze ; o scenetă — bravooo !... Acum urmează poezia mea, gîndeşte Mitică — bis !“ şi iese îmbujorat (de foc, de emoţie ?), cu faţa spre spectatorii aşezaţi într-o potcoavă luminoasă.

— Cupirajpi, îi şopteşte Lică, în timp ce poetul tuşeşte, îşi înaiţă fruntea înaltă spre bolta şi mai înaltă şi începe liric, dar ferm :

Mai departe, glasul liric al poetului, deşi din ce în ce mai ferm, n-a mai putut fi auzit. Rîsul a umplut întîi poiana, pe urmă Poiana, şi apoi (n-am informaţii certe, dar sînt sigur că aşa s-a întîmplat), întreaga Ţară a Bîrsei.

Peste o oră-două Lică şi Mitică s-au regăsit în dormitor. Poetul scînceşte cu sughiţuri, neogoit.

— Haipi nupi fipi tristpi, şopteşte duios amicul.

— Hi-hi... plînge poetul, doborît de catastrofă.

— Nupi fipi supipăpiratpi, Mipitipicăpi. Nupi plînpigepi. Tapicipi, îl îndeamnă mîngîietor celălalt şi adaugă, spre îmbărbătare, un argument de istorie literară : Nipiciopidapităpi rnapiriipi popiepiţipi n-aupi, fostpi în-' piţepileşipi depi lapi înpicepiputpi...

Cum ? Ce zice ? N-aţi înţeles argumentul ? Iată, vi-l traduc cuvînt cu cuvînt. Zice aşa : „Nu fi supărat, Mitică. Nu plînge ! Taci... Niciodată marii poeţi n-au fost înţeleşi de la început...”