A fi sau a nu fi

(Din jurnalul unui conducător de grupă)

2 iulie

DE DOUA ZILE SÎNT DIN NOU ÎN TABĂRĂ. Şi tot la Homorod. Totul e la fel. Parcă-parcă paturile sînt mai mici. Stau într-un dormitor cu încă şase băieţi. Ei n-au mai fost la Homorod. Din prima zi i-am dus la „drumul roman”, la iazul morii, la o mină părăsită, spre Căpîlniţa, pe platoul dinspre Satu-Lung, i-am dus la toate cele şapte izvoare de apă minerală pe care le cunoşteam şi, închipuiţi-vă, chiar lângă vila noastră am descoperit pe al optulea, le-am arătat unde şi cum se pescuiesc raci... A doua zi, i-am dus la seră, la o stînă părăsită unde ne-am scris cu toţii numele cu cărbune pe nişte grinzi şi ne-am întors prin pădure cu sînul plin de ciuperci „gheara ursului” şi „crăiţe” rotunde şi fragede ca nişte portocale...

Simpatici băieţi !...

3 iulie

Simpatici e puţin zis : astăzi m-au ales conducătorul grupei. Cu ocazia asta, am învăţat şi un cuvînt nou : „unanimitate". E un cuvînt frumos, nu-i aşa ? U-na-ni-mi-ta-te... Îndată după alegeri am avut şe-din-ţă. (O şedinţă adevărată, cu scaune.)

— De mîine începem activitatea după program, ne-a spus tovarăşul comandant al taberei. Iar programul trebuie respectat punct cu punct şi minut cu minut. Aceasta depinde în primul rînd de voi cei de faţă, de exemplul vostru personal.

— Eu am să fiu un exemplu, îmi venea să strig, şi parcă sorbeam cuvintele tovarăşului comandant, ori de cîte ori auzeam că „nu e uşor", că „va fi greu“, că e vorba de „răspundere”. Las’ să fie cît de greu, îmi ziceam, şi aşteptam „programul”, uşor ameţit, gata parcă de luptă cu un duşman a cărui declaraţie de război tocmai ne-ar fi fost împărtăşită...

4 iulie

Prima zi cu program adevărat. Dimineaţa am făcut o excursie pe firul Homorodului, pînă hăt, departe, spre Vlăhiţa. După-masă, odihnă obligatorie. Ştiţi cu toţii ce însemnează asta ; ai, n-ai chef, eşti, nu eşti obosit, stai lungit în pat. Programu-i program.

Deodată zice unul, nu ştiu care :

— Băieţi, ce-ar fi s-o ştergem la gîrlă ?

Eu sar ca ars :

— Cine a pronunţat cuvîntul „gîrlă“? Ce? Ne facem de cap? Acum ne odihnim ! Scurt pe doi : somn uşor !

Băieţii s-au întins pe paturi tăcuţi. De aţipit, nici vorbă.

Prea era cald. Şi aud pe unul smiorcăindu-se :

— Doar cinci minute. E la o zvîrlitură de băţ.

Mă salt în genunchi :

— Vreau să vă pun o întrebare. Scurt pe doi : sînt sau nu sînt conducătorul vostru ? Atunci — poate să fie la o zvîrlitură de băţ de chibrit. Acum ne odihnim !

5 iulie

Aceeaşi poveste. Ştiţi, odihna asta, pe lângă că e obligatorie, mai e şi zilnică ; şi iar începe unul cu căldura, cu zvîrlitură de băţ. Şi e cald, e cald... de tot... Şi am observat : cu cît e mai cald, cu atît pare gîrla mai aproape. Şi cu cît pare gîrla mai aproape, cu atît cearşafurile sînt mai calde şi paturile mai aspre... La zece paşi, susură apa. Arini umbroşi şi brusturi cu foile cît nişte umbrele...

— Hai la gîrlă, hai la gîrlă, se roagă ei de mine.

„Într-adevăr, gîndesc... Ce-ar fi să ne odihnim pe malul apei'? Tot odihnă se cheamă.”

Cred că am gîndit cu glas tare. În treizeci de secunde eram toţi printre brusturi. Şi de acolo, în apă.

— Dar dacă se află ? mă întreabă unul mic, spălăcit. Ştiţi, disciplina.

Adevărat. Are dreptate spălăcitul. Conştiincios băiat... Dacă se află ?

Încep să ţip :

— Toată lumea afară, repede ! Şi, după ce am ieşit, cu mina pe inimă: Măi, băieţi ! Aici e o chestie de disciplină şi de onoare a grupei. Nu care cumva să se afle. Auziţi ? Nu suflă nimeni o vorbă ! Mormînt.

Şi am intrat din nou în apă.

6 iulie

Nu s-a aflat. Astăzi sîntem de serviciu la bucătărie, la curăţat cartofi. Mulţi mai sînt !... Cureţi, cureţi, şi nu vezi nici un spor. Deodată unul, nu ştiu care, zice :

— Măi băieţi, ştiu nişte fragi !... şi-şi linge buzele.

— Unde ? Departe ?

Arată cu cuţitul o costişă despădurită :

— Covor, nu alta !... Calci pe fragi !...

Băieţii sar în picioare. Sar şi eu. Vorba aia : sînt sau nu conducătorul grupei ?

— Nu se poate, fraţilor, programu-i progi'am. Ce ? Credeţi că eu n-aş vrea ?

Şi chiar aşa este. Curăţ cartofi, şi parcă văd nişte fragi : roşii şi parfumate. Şi acrişoare.

— Numai cinci minute. O zvîrlitură de băţ.

Ce-i de făcut ? Pot să uit că sînt conducătorul lor ? De aceea zic :

— Bineee... dar ştiţi ? Mormînt... Nu care cumva să se afle.

— Şi cartofii ? întreabă spălăcitul.

Adevărat. Conştiincios băiat ! Nu se poate. Cartofii-s cartofi. Zic :

— Ai dreptate. Tu rămîi aici. Dar ştii : mormînt. Nici o vorbă. E o chestie de disciplină şi de onoare a grupei.

8 iulie

Nu s-a aflat nimic. Băieţii ţin la onoarea grupei. S-a dat pe brazdă şi spălăcitul. Simpatic băiat. Chiar ieri, cînd stropeam careul, vine la mine...

— Ştiu o prisacă. Aici pe-aproape... O zvîrlitură de băţ...

Băieţii au şi lăsat stropitorile şi sînt gata s-o şteargă. Mă înfurii :

— Ei! Ce înseamnă debandada asta ? Sînt sau nu conducătorul grupei ? Atunci scurt pe doi : merg şi eu !

— Dar dacă se află ? mă-ntreabă ei.

— Nu se află, răspund, gata să apăr taina pînă la moarte.

— Bineee... Băieţii pun degetul la buze... Dar ştii ? Mormînt.

10 iulie

Ieri eram la măturat aleea dintre brazii din faţa clubului. Fiecare cu cîte un tîrş mare de nuiele. După două-trei minute, văd că-mi pun toţi, unul după altul, măturoaiele în mînă. Aşa, fără nici o vorbă : scurt pe doi. Apoi, unul, nu ştiu care, îmi aruncă peste umăr :

— Noi mergem la pescuit.

Eu sar:

— Măi băieţi, fraţilor, vin şi eu... Luaţi-mă şi pe mine !

Careva se încruntă şi plescăie din limbă :

— Nu se poate. Tu trebuie să mături. Eşti sau nu conducătorul grupei? Şi ştii ? Mormînt !!

20 iulie

De atunci au mai trecut vreo zece zile. La strîns butuci pentru focul de tabără am fost singur... La muşeţel, tot singur... Singur am bătut de praf toate păturile. Băieţii nici nu se mai sinchiseau de mine... de conducătorul lor. În u-na-ni-mi-ta-te se duc la fragi (nu s-or mai fi isprăvit ?), la zmeură, după veveriţe, la scaldă, şi eu rămîn singur, vorba lor : mormînt !

21 iulie

Bine că s-a terminat !... Adineauri a fost careul de închidere a taberei... Acum le mai duc geamantanele la gară, şi cu asta — gata. Numai spălăcitul şi-l duce singur. Da, singurul care ţine la autoritatea mea. Şi grele mai sînt ! Cred că fiecare şi-a făcut rost de cel puţin două pietrare... Of ! Avea dreptate tovarăşul comandant — nu e deloc uşor să fii conducător de grupă. La început, nici nu-ţi dai seama de greutate, dar pe urmă... de abia îţi mai simţi umerii şi spinarea... şi ceafa, ca acum de pildă. Toate mă dorin u-na-ni-mi-ta-te.

(Idem, seara.) Asta o scriu chiar în tren. Prea m-a durut. O scriu aşa, ca s-o ţin minte. Şedeam amorţit, cu ochii lipiţi, pe banchetă. Auzeam totul ca prin vis : şi ţăcănitul roţilor, şi cîntece, şi voci, şi chiar lîngă mine, un glas cunoscut:

— Barbu ? Conducătorul grupei ? Bun băiat, săracu’ ! (Bun săracu’ !) Dar moale, mă, moale... Ştii cum îi spunem în grupă ? Mormînt !

Am deschis ochii, gata să-i zvîrl în cap necuviinciosului termosul ce-mi stătea la îndemînă. Şi cine credeţi că era ? N-o să ghiciţi niciodată. Spălăcitul ! Da, simpaticul ! Conştiinciosul ! Singurul care ţinea la autoritatea mea !

Am închis ochii şi m-am prefăcut că dorm... pînă la Ploieşti, 300 de kilometri ! Termosul îmi scăpase din mînă şi în bocanci mi se bălăcărea un kilogram de borviz de Homorod.