O mica greşeală

ANIVERSAREA ZILEI DE NAŞTERE e o zi însemnată. Iar cînd te naşti la 29 februarie e şi mai însemnată. În privinţa aceasta nu e nevoie de cine ştie ce explicaţii. E suficient să priviţi calendarul :

29 februarie e un oaspete rar. Aşadar, cu atît mai aşteptat. Ei bine, era spre sfîrşitul lunii februarie, şi Mişu, elev în clasa a IV-a, se pregătea să-şi serbeze aniversarea. Făcuse lista invitaţilor, pregătirile erau aproape isprăvite şi, în sfîrşit, încă de cu seară — emoţionat şi grijuliu — aştepta ziua de 29 februarie, care, oricît de nepunctuală, vine şi ea in cele din urmă...

Băiatul se urcase în pat şi era pe punctul de a aţipi — dacă nu cumva aţipise chiar — cînd auzi la uşă nişte ciocănituri.

— Cine e ? mormăi Mişu, pe trei sferturi adormit.

— Apartamentul 26 ? se auzi o voce gîtuită, apoi răzbătură alte ciocănituri. Caut pe elevul Mişu.

— Eu sînt.

— Atunci deschide. Te caut de şase luni.

— Acum şase luni nici nu locuiam aici, bodogăni somnoros băiatul. Ne-am muiat de curînd. Poate e o greşeală.

— Nu e nici o greşeală. Te-am căutat şi la vechea adresă, glăsui ciudatul oaspete şi începu din nou să bată în uşă. Dar pe unde nu te-am căutat ? O să-ţi povestesc eu... Dar deschide odată, vîntul suflă tare, rănile mă dor...

„Ăsta scoală toată casa“, bombăni Mişu şi, de data asta pe trei sferturi trezit, porni să deschidă. Răsucise o dată cheia, cînd auzi vocea de afară parcă şi mai sugrumată :

— Iată-mă-s ! Bine te-am găsit !

În uşa întredeschisă se afla o barză. O barză adevărată, ca acelea aflate în muzeul şcolii, dar mult mai murdară şi care tremura rebegită, clămpănindu-şi pliscul.

— Pot să iau loc ? întrebă barza pe băiatul ce căsca uluit ochii. Sînt frîntă de oboseală, m-ai omorît...

— Nu... nu... pricep, bîigui Mişu, trăgîndu-se de-a-ndaratelea spre pat.

— O să pricepi îndată, cîrîi arătarea. Numai să-mi dezmorţesc puţin pliscul. Am degerat de-a binelaa... Ridică apoi un picior subţire, lung şi roşu şi, aşezîndu-se în fotoliu, gemu : Freacă-mi niţel piciorul sting. Mă tem să nu fi prins vreun reumatism...

— Dar ce vină am eu ? se răţoi băiatul. Aici nu e spital veterinar ! Şi, pe urmă, aş putea să ştiu cărui prilej datorez această vizită oarecum neobişnuită ?

Barza părea să nu se lase intimidată. Dimpotrivă, zise :

— În primul rînd, te rog să nu-mi mai vorbeşti atît de rece. În al doilea rînd, nu mai face pe niznaiul. Văd că te-ai pregătit pentru sosirea mea : tacîmuri, flori, farfurii... Te pomeneşti că ai chemat şi oaspeţi. Drăguţ din partea ta.

— Dar mîine e ziua mea de naştere !

— Ce coincidenţă ! Şi a mea... Care va să zică ne-am născut amîndoi la 29 februarie... Felicitările mele şi la mulţi ani... Mulţumesc, la fel... N-ai idee cit mă bucur că am sosit la timp. Aproape că pierdusem orice nădejde. Acum însă necazurile au rămas în urmă. Să ciocnim.

— Să lăsăm gluma. Cer explicaţii ! se răsti înfuriat băiatul, în timp ce barza îşi turna netulburată, dintr-o sticlă, un pahar de ceai. Gustă două-trei înghiţituri, apoi, după ce ciuguli o bucăţică de brînză, vorbi liniştit :

— Explicaţii, zici ? Ţi-am spus : e ziua mea de naştere.

— Şi de ce nu ţi-o serbezi acasă la dumneata ?

Barza tocmai descoperise farfuria cu friptură. Înfulecă pe nemestecate o felie, apoi, după ce plescăi de plăcere, răspunse la fel de calm :

— De ce ? Simplu. Din cauza ta ! Şi adăugă, punîndu-şi pe genunchi o farfurie de clătite : Pari nedumerit !

— Puţin zis. Sînt de-a dreptul scandalizat.

Barza îşi întinse picioarele spre calorifer şi, fără să ridice tonul, dar cu o undă de reproş în glas, zise molcom :

— Te rog ! Scandalizată ar trebui să fiu eu. Aşa că fii politicos măcar... măcar pe cît eşti de nepriceput. Repet : sînt aici din cauza ta. În privinţa aceasta, totul e clar. Am şi documente la mînă.

În aceeaşi clipă, barza scoase de sub aripă o hîrtie boţită, împăturită în patru, şi o aşternu pe masă.

— Cunoşti harta asta ? întrebă ea.

— Ea mea... Eu am făcut-o, recunoscu Mişu, uimit.

— Ar fi greu să tăgăduieşti, zise cu acreală barza. Poartă semnătura ta şi data : 20 septembrie 1972. Data plecării mele...

— Ştiam că plecaţi mai devreme...

— E adevărat, cîrdul plecase... Eu am rămas singură. Era un timp foarte frumos, o toamnă blîndă, cu lumina ca mierea, cu cerul ca de catifea, legat şi legănat de funigei... mi-am amînat plecarea... „Ai să te ră-tăceşti“, mi-a spus bătrîna şefă a cîrdului. „Aş, i-am răspuns. Găsesc eu drumul spre miazăzi. E de ajuns să mă uit pe harta unui şcolar...“

— Îhî, încep să pricep...

— Ei bine, am rămas, şi de-abia cînd prima brumă m-a pişcat de picioare, mi-am făcut valiza. Nu conţinea cine ştie ce : nişte amintiri şi... harta ta. Am găsit-o în curte, sub teiul de la vechea ta adresă. Scris dedesubt : „Harta lumii“. Era tocmai harta de care aveam nevoie. Ce-i drept, părea cam zmîngălită şi, la început, nu mi-a inspirat mare încredere, dar am văzut că deasupra, îngrijit, cu tuş negru, scria mare TEMĂ. Ce mi-am zis ? Aşa o fi arătînd ţinuturile lumii pe hartă. Încolo, mărturisesc, nu mi-am făcut nici o grijă. Era doar... o „temă“, şi temele se fac... temeinic, nu-i aşa ?

— M... mda, consimţi încurcat Mişu.

— Ei bine, continuă barza, m-am uitat la punctele cardinale de pe hartă, am pus — cum se cuvine — „cap compas miazăzi” şi... am decolat, mi-am luat zborul... Eram mîndră, îţi spun drept.

Pe tot oceanul albastru al tăriei vîsleam doar eu. Eu şi harta ta... O zi, două, fără popas. Aşteptam să zăresc din clipă în clipă covorul văluri al mării sub mine. Dar, nimic... A treia zi, un ghimpe de îndoială mi-a străpuns inima : oare zburam spre miazăzi ? Şi nu-mi răspundeau decît vînturile reci, rîzînd parcă de mine... Atunci am coborît... Am studiat, zgribulită, clănţănind, harta ta. Nu încăpea îndoială : după hartă zburam bine. Numai că, tot după harta ta, trebuia să fiu în delta caldă a Nilului, iar în jurul meu toate bălţile erau îngheţate. Mă uitam împrejur, aşteptam să-mi văd suratele păşind printre nuferi şi trestii şi, cînd colo, doar un stol de ciori pripăşite prin nişte tufe de ţipirig. Îngrozită, mi-am luat zborul.

— Înapoi ?

— Nu. Înainte. Mereu înainte. „Nu se poate să mă fi rătăcit — îmi ziceam cu ochii ţintă la hartă. Un elev nu face asemenea greşeli la o ternă.” Şi, ae-abia cînd din înălţime am zărit nişte puncte negre înşirate ca nişte mărgele pe un cerc, mi-am dat seama de catastrofă : mărgelele erau foci şi morse, iar cerul...

— Cercul Polar, şopti palid Mişu.

— Exact. Harta era greşită.

— O făcusem în grabă. Pusesem, se vede, miazăzi la miazănoapte şi..: invers.

— Mi-am luat zborul... invers.

Barza tăcu un timp. O apucase un tremur al pliscului şi o scuturau nişte fiori atît de puternici, îneît farfuriile de pe masă zbîrnîiau.

— Îmi vine rău numai amintindu-mi, explică ea. Pe unde nu m-am adăpostit ? Prin colibe îngheţate, prin hornuri reci, prin staule şi hambare părăsite, degeaba... Aveam un singur gînd : să ajung...

— ... În miazăzi.

— Nu. La tine. Îmi ziceam : „Dacă nu mă luam după harta lui, aş fi fost acum în ţările calde, mi-aş fi sărbătorit ziua de naştere în sînul familiei. Pînă acolo nu mai am puteri să ajung, dar pînă la vinovat, pot să mă duc“... Şi iată, am venit.

Se lăsă tăcere. Mişu o privea stingherit. Murea de somn, dar nu-i venea s-o dea afară.

— Şi acum ce ai de gînd să faci ?

— Să mă culc, răspunse liniştită barza. Aici e cald, e bine. Mîine o să-mi serbez aniversarea. Văd că ai avut grijă să chemi invitaţi, zîmbi barza, dînd cu ochii de farfuriile pe care erau aşezate nişte cartoane înflorate, cu nume de băieţi şi fete în chenar. O să fie vesel, începu apoi să rîdă. Şi-ţi simt pe buze întrebarea : „Apoi ce ai să faci ?“ Simplu : am să aştept aici venirea primăverii. Mult n-a mai rămas. O lună, două. Oftă uşurată, lăsîndu-se în fotoliu : Uf, bine că m-am văzut aici. Ce-a fost greu a trecut... Să ciocnim !

Sorbi prelung, direct din sticlă, apoi se ridică şi dintr-un salt poposi în pat.

Mi-e somn. Noapte bună.

— Ce faci ? ţipă Mişu. Te urci în pat, aşa murdară ? Uite cum ai pătat cearşaful !

— Adevărat. Să fac o baie... Acolo ?

Nimerise baia şi curînd se auzi zgomotul duşului. Prin uşa întredeschisă, Mişu îi auzea vocea :

— Ştii că-i bine aici ? Apă caldă... călduţă, o potriveşti cum vrei ! Grozav ! Să ştii că mă mut în baie. Eu aici rămîn...

Peste puţin, Mişu se culcă. Ciudatul oaspete la fel, şi liniştea puse stăpînire pe apartamentul 26. Nu pentru mult timp însă. Căci peste cîteva minute, Mişu simţi că e tras de mîneca pijamalei.

— Dormi ?

— Îhî, mormăi somnoros băiatul şi îşi smulse mîna ţîfnos. Ce vrei ?

— Mă plictisesc singură.

— Nu mă chinui. Mîine am şcoală...

— Da ? Barza se rezemase de marginea patului. Povesteşte-mi. Ştii, am făcut şi eu şcoală : şcoala de zbor. Voi ce învăţaţi ?

— Multe ! i-o reteză morocănos băiatul.

— Şi despre berze ?

— Şi ! „Pasăre călătoare, cu gîtul, pliscul şi picioarele lungi, din familia picioroang e lor“, recită Mişu în silă.

Barza rămase cu pliscul căscat.

— Ia te uită ! îmi cunoşti şi familia. O, cît mă bucur. Şi altceva ? Ce mai ştii ?

— Nimic. Uite cărţile şi caietele mele pe poliţă, dacă te interesează.

Barza se opri în dreptul poliţei şi, luînd o carte după alta, începu să le cerceteze una cîte una.

— Geografia... Nu, nu vreau să mai văd hărţi. Istoria... A, piramidele ? Le-am văzut anul trecut ! Zoologia !!! exclamă deodată bucuroasă. Uite iepurele ! Lupul ! Elefantul ! Broasca !!! Ah, de cînd n-am mai văzut una... Ştii ce ? zise cuibărindu-se sub plapumă. Poţi să te culci, dacă vrei, eu mă uit în zoologie...

Un timp, barza răsfoi cartea, mormăind de una singură. Mişu tocmai aţipise şi se cuibărise cu capul sub plapumă, cînd barza îl ciupi de ureche şi începu să turuie :

— Ştii că e pasionant ? Aflu o mulţime de lucruri de care habar n-aveam. Ai citit că tigrul e rudă cu pisica ?

— Da, bombăni chinuit băiatul.

— Dar pisica ştie oare ?

— Nu mă interesează.

— Ia te uită : crocodili, broaşte ţestoase, papagali... Ce de cunoscuţi ! În acelaşi moment, vocea îi deveni scîrţîită, suspină, apoi rămase cu ochii aţintiţi în gol : Ce dor mi s-a făcut de ai mei ! Oare n-o fi rămas nici unul pe aici ? Prostii ! îşi spuse singură. Unde să rămînă ? Poate la menajeria circului... Me-na-je-ria ! Cum de nu m-am gîndit ? tresări barza însufleţită. Chiar dacă n-am acolo rude, găsesc precis cîţiva cunoscuţi... Ce-ar fi să-i chem încoace, la aniversarea mea ? Nu se poate să nu vină, îşi zise şi se repezi spre telefon.

Căută numărul circului în cartea de telefon, apoi formă numărul cu ciocul. Vorbi cîteva minute într-o limbă neînţeleasă, în care singurele cuvinte cunoscute fură : primul — ,,Alo“ şi ultimul — „Perfect“. Odată rostit şi acesta, se repezi la pat şi smulse grăbită plapuma.

— Scoală-te ! Dă-mi lista invitaţilor tăi. Repede ! Vreau să ştiu cîţi invitaţi ai tu şi cîte scaune rămîn pentru ai mei...

— Ce ? tresări nefericitul băiat. Am auzit bine ?

— Ce te miră ? Acolo, acasă, ar fi fost toţi acum alături de mine..: Ajută-mă să trag fotoliul. Îl punem aici, in capul mesei : pentru elefant !

— Ce-ai spus ? întrebă Mişu buimac.

— E limpede. Trebuie să-i dau toată cinstea. Şi asta n-ar fi nimic, adăugă îngrozită barza, dar nu-i putem sta în cale cu două-trei sandvişuri. Dă-te jos din pat ! în salteaua asta e iarbă de mare ? întrebă, pipăind aşternutul. Cred că o să-i placă... A, uite şi o pălărie de paie. E a tatălui ? E în regulă, asta o păstrăm pentru cămilă. E obişnuită, săraca, cu uscături.

Puse pălăria de paie într-o farfurie, cînd se opri brusc :

— Aoleu, ce facem cu carnivorele ? Spune-mi ! O să vie leii, tigrii...

— A... a... aici in casă ?

— Fireşte. Dar n-ai nici o grijă. Or să se poarte ca nişte invitaţi politicoşi. Cum îi aşezăm ? Unul de-al tău, unul de-al meu, nu-i aşa ? Aici elefantul, apoi Popescu Florică al tău, pe urmă un tigru... Lenuţa... o cămilă.

— Opreşte-te ! ţipă băiatul. O să închid uşa !

Mişu sări din pat şi se repezi la uşă, dar barza începu să rîdă.

— Întîi că n-ar fi politicos. Pe urmă, n-ar folosi la nimic. Elefantul nici n-ar băga de seamă că uşa e închisă. Girafa s-ar uita pe geam şi ar vedea că eşti acasă. Crocodilul s-ar urca pe burlan...

— E un dezastru ! Dezastru ! murmura Mişu alb ca peretele De ce ? La urma urmei, ce-am făcut ? O mică, neînsemnată greşeală... Am pus miazăzi la miazănoapte... Dar nu greşesc totdeauna, crede-mă. Doar cînd mă grăbesc... N-am să mă mai grăbesc, pe cuvîntul meu...

— Foarte bine. Acum, însă, grăbeşte-te. Invitaţii trebuie să sosească dintr-o clipă într-alta. Doar n-o să-i primeşti în pijama... Auzi ?

Mişu auzea. Erau bătăi în uşă.

— Ci... cine e ? îngăimă Mişu pierdut, privind barza.

•— Invitaţii, cine să fie, răspunse aceasta şi se îndreptă spre uşă.

— Nu deschide ! Nu !... o ruga cu glasul şoptit, apoi, auzind ciocăni-turile ce se înteţeau, ţipă deodată cu lacrimi în glas : Mămicooo !

Afară se auzea o voce supărată.

— Dumneata eşti, mămico ? Precis ? Eşti singură ?

— Deschide odată, e tîrziu. Ţi-am adus ceaiul.

Mişu alergă la uşă şi răsuci cheia.

— Închide repede uşa ! Cu cheia !

— Dar ce s-a întîmplat ? îl întrebă femeia nedumerită.

— Întreabă barza...

Mama nu înţelegea nimic... Îl privea lung.

— Care barză ? făcu ea încruntată, apoi se lumină deodată : A, barza de porţelan ? Care ţi-a trimis-o unchiul Sandu de ziua ta ? E la locul ei. Pe poliţă... Uite ce drăguţă e : parcă-i vie, nu-i aşa ? Săracul unchiul Sandu... A uitat că în acest an nu e 29 februarie. O mică greşeală...