Mărinimie

VICU SE TREZISE DE DIMINEAŢA. Zăpada se grămădise în pervaze ca o fascinantă pisică de Angora şi parcă nimic altceva decît albeaţa, abundența şi calmul ei îl invita la mari excursii sufleteşti. Şi, poate, aburul cozonacilor ce-şi astîmpăreau fierbinţeala în cămară. Şi, desigur, multe altele: netezimea cearşafului, caldul curcubeu al scoarţei din perete, fuga ireală fulgilor de zăpadă din oglinda de la şifonier... Şi cartea de pe noptieră, primită în ajun cadou, răsfăţîndu-şi dedicaţia la vedere : „Bunului meu prieten şi coleg Vicu Cutie, din partea mea, Sandu“.

Stătea lungit în pat, rotindu-şi degetele mari de la picioare şi savurîndu-şi preaplinul inimii lui.

— Trebuie să-i fac şi eu lui Sandu un cadou ! Dar nu o carte. Ceva mai deosebit, mai acătării. Poate două cărţi. E doar ajun de An nou. Cîte lucruri frumoase nu pot fi dăruite cu acest prilej ! Iată, numai pe o pagină din „Informaţia”, lunecată la picioarele patului, cîte nu se oferă : clipsuri, produse cosmetice, pijamale matlasate, căciuli... Generozitatea, ca un zefir, umflă pe nesimţite pînzele imaginaţiei băiatului. Oare căciula pe care a uitat-o cândva unchiul Gicu la noi nu i-ar fi bună ? Oaie veritabilă din imitație de lup! Plus încă ceva, neapărat încă ceva. O garoafă, eventual două...

Ninge. Vicu își mişcă degetele picioarelor şi la fiecare rotaţie, ca de pe un disc al norocului la Moşi, cad în cascadă cadouri pentru Sandu, împerecheate, chiar dacă sînt desperecheate : o curea de pantaloni şi o curea de ceas, de pildă. Pantaloni are sigur. Dar ceas pentru eventuala curea? „Să-i dăruiesc un ceas ?“ E o idee. Incompletă însă. O să-i dea două... De ce nu ?

Ninge. În candida cernere nu poţi fi meschin. Pune mâna pe telefon. Tonul se prezintă de îndată. Soneria insistă sacadat, marcînd parcă apropierea prietenului.

— Sandule, e ajun de An nou ! M-am gîndit la asta de cînd m-am trezit. Vreau să-ţi dăruiesc ceva, ceva deosebit. Am ales mult, habar n-ai cît am ales. Ce anume ? Surpriză ! Nici prin minte nu-ţi trece... Ei, hai, că-ţi spun... Îţi dăruiesc — ştiu că o să te bucuri foarte mult — o să-ţi dăruiesc două ceasuri. Cum, nu ? ! Nici nu mă gîndesc să nu ţi le dăruiesc ! Bineînţeles. Pe amîndouă. Chiar astăzi vin eu la tine...

— Două ceasuri ? ! Nu, imposibil, nu primesc ! se aude în receptor vocea tăiată de emoţie a prietenului.

Dar Vicu Cutie e generos. A început din nou să-şi rotească degetele de la picioare, din ce în ce mai repede.

— De ce nu ? las’ să fie două. E mai bine aşa ! Şi ştii care ? De la 10 la 12. Sînt exact două ceasuri ! Pa !

Închide telefonul. Afară ninge. În casă miroase a cozonac, e cald şi bine.

„Ce zi minunată ! meditează Vicu şi mărinimia îi umple fiinţa ca un final de orgă. Simt că aş putea să-i dăruiesc mai mult bunului meu prieten. Chiar trei ceasuri. Da, aşa am să fac. O să stau pînă la unu şi — poate, de ce nu ? — o să iau masa la el.“

Şi, dintr-un salt, Vicu e în picioare.