Caise cu ceapă

DEZASTRUL ERA PE CÎT DE CLAR, pe atît de ireparabil. Uitase acasă merindea. Toată. El, personal, Bigică, pusese pachetul la răcoare, între geamuri, de cu seară şi... acolo rămăsese. Acum degeaba întoarce pe dos buzunarele rucsacului... Nu era să înghită lanterna sau haina de ploaie.

— Cauţi ceva ?

— Hî ? Nimic.

Buclucul aici era. El, personal, Bigică, n-avea decît să rabde, era vinovat în definitiv, dar Doru ? În primul rînd că era musafirul lui, în al doilea rînd, ce pretenţii puteai să ai de la el — trecuse de-abia într-a patra — („Ăsta o să înceapă acuş, acuş să-şi ceară biberonul !“), în al treilea rînd, cine dacă nu el, personal, Bigică, insistase să-l însoţească pe jos, peste deal, pînă la Musariu, la minele romane ? Ar fi putut foarte bine să se îndoape pe săturate la plecare, dar el, personal, Bigică, nu şi nu : „Las-că frigem noi slănină, în pădure !“ Ar fi putut foarte bine să plece amîndoi cu autobuzul, dar el, personal, Bigică, venise cu ideea : „O luăm pe scurtătură, peste Dealul Fetii, pe la Peştera Vălişoarei...“

Două ceasuri îi tot turuise gura, arătîndu-i micuţului fiecare izvor şi cireş sălbatic, fiecare tufă de soc şi ciupercă, de parcă totul şi toate i-ar fi aparţinut lui, personal.

Se zărea laviţa de mesteacăn pe care avusese de gînd să-şi ospăteze musafirul la umbră, lîngă izvorul pitit sub stînca înecată în muşchi umed şi gras. Şi mîncarea rămăsese acasă ! Toată : plăcinte cu brînză, slănină, ceapă, caise... Numai de nu i-ar cere micuţul ceva de-ale gurii.

— Ziceai că frigem aici nişte slănină ! vorbi în aceeaşi clipă băiatul.

— Ce, nu ţi-e bine ? îl repezi speriat Bigică.

— De ce ?

— Cum de ce ? Ţi-o spun eu, personal, Bigică...

Intr-adevăr, ceva trebuie să-i spună, să-i dea niscaiva explicaţii, dar :e ? Doar n-o să-i spună că a lăsat mîncarea acasă, ca un bleg, între geamuri. Vorbi cu toată autoritatea.

— Ţi-o spun eu, personal, la drum mîncarea-i otravă !

Făcu un gest ca de harachiri şi rîse cu înţeles. Burta ! Cele mai periculoase sînt plăcintele. Plăcintele cu brînză...

— Şi slănina ?

— Oho !

— De ce ?

— Cum de ce? Păi tu eşti încărcat acum cu bioxid de acid, habar n-ai tu ce-i aia, voi n-aţi învăţat, ţi-o spun eu, personal, slănina conţine o substanţă — ciclobarbital îi zice — care în combinaţie cu transpiraţia o nenorocire. Ce, vrei să te car în spinare ?

Puştiul bombăni şi o luă înainte. În urmă, blestemînd, Bigică se gîndea : „Măcar de-am ajunge în poiană ! E acolo măcriş, de cum cobori, cît vezi cu ochii. Sînt şi mure de apă pe marginea văii”. Din clipa cînd ştia că uitase mîncarea acasă îl apucase parcă o slăbire. Privea cu furie cărarea ce şerpuia la deal, simţea că îi tremură genunchii şi — dintr-o mie de fleacuri pe care le-ar fi spus altminteri — acum repeta în gînd un Singur lucru : „Măcar mălaiul cucului de s-ar fi copt !“

Nu mai suiau. Din vîrful Dealului Fetii vedeau orăşelul înghesuit parcă într-un lighean şi spintecat de Criş ca; de-o sabie puţin strîmbă. Totdeauna, de aici, lui Bigică îi plăcea să-şi găsească strada, apoi casa în vălmăşagul de uliţe şi construcţii. Acum însă se uita în zare cu ciudă. Acolo erau geamurile, acolo era pachetul cu mîncarea.

— Nu mănînci ? îl auzi din nou pe băieţaş.

— Eu ? Ce, nu ţi-e bine ? Ţi-am explicat o dată. Se face o reacţie an-titifoparatifică, vai de burta ta...

Băiatul nu mai spuse nimic. De-abia după vreo jumătate de ceas, în faţa unui desiş, întoarse capul :

— Şi acum încotro ?

Într-adevăr, încotro ? Parcă drept înainte pînă la jnepeni. Sau... La dreapta ? Prin desiş nu se putea. Mai bine să se întoarcă nrei.

— Ocolim !

— Şi chiar, matale nu ţi-e foame ?

— Mie ? Eu, personal, la drum sînt în stare să nu mănînc -58 de ore, nu ţi-am spus ?

— Nimic ? Nimic ? Nici o caisă ?

— Caise ? Păi tu ştii cită tinctură de bicarbonat conţine un milimetru pătrat de caisă ? Să-ţi explic eu, personal...

Şi Bigică, leşinat de foame, vorbea. Vorbea întruna, de teamă să nu-l audă pe băieţaş scîncind : „Dă-mi atunci mie mîncarea !“

Dar puştiul nu mai scotea un cuvînt. Şi bine făcea. Ar fi putut să-l întrebe : „Noi nu mai ajungem odată ?“ Şi el, personal, Bigică, n-avea ce să-i răspundă. Se aflau pe o vale mocirloasă, mergeau-mergeau. parcă mai mult coborau, dar nici vorbă de Musariu, de minele romane...

Şi deodată, Bigică rămase trăsnit. Se aflau la marginea orăşelului, chiar lângă podul Crişului ! Mai aveau vreo trei sute de paşi pînă... acasă.

Bigică simţi că renaşte, îi venea să chiuie şi începu să alerge. „Va mînca, va mînca, va mînca pachetul tot... cu toată mîncarea, opt plăcinte erau acolo, acolo, între geamuri..

Bucătăria era închisă, dar Bigică ştia unde e cheia. Deschise uşa şi se repezi la fereastră. Între geamuri... nimic. Doar o muscă bîzî'a stins, sleită de captivitate.

Pe pat, sfîrşit, Bigică gemea încetişor.

— Ce e, ţi-e rău ? se sperie puştiul.

— Mi-e foame, leşiiin... nu mai pooot...

— De ce nu mi-ai spus ? Aveam pachetul In mine».

— Şi l-ai mîncat ?

— Da... Mata ziceai că...

— Nenorocitule ! Tot ?!

— A mai rămas nişte ceapă.

— Ad-o !

— Şi nişte caise...

— Adă-le !

Se auzea numai hăpăitul : o ceapă, o caisă. O caisă, o ceapă...

— Şi burta ? îndrăzni băieţaşul.

— Aş, fleacuri, ţi-o spun eu, personal, Bigică ! rîse băiatul şi începu să-i explice cu autoritate metabolismul caiselor, şi cîte calorii conţine o foaie de ceapă, şi tot alfabetul caloriilor din coaja de caise, şi... cit de sănătos e un milimetru... pătrat... de... de...

Şi, deodată, se opri strimbîndu-se şi duse fulgerător amîndouă mîinile la burtă.

— Ce ai ? se sperie băieţaşul. Să-ţi dau un sulfatiazol ? Am întotdeauna la mine.

Dar Bigică nu mai auzea nimic. Fugea personal şi cât se poate de accelerat undeva, direct spre fundul curţii.

Băiețașul se așeză la masă. Pe colțul mesei, într-o sită, învelite într-un ștergar, plăcintele cu brânză încă mai erau calde.

Share on Twitter Share on Facebook