Oameni fără imaginație

NU ERA NICI PATRU JUMĂTATE dimineaţa cînd Jenică sări din aşternut drept la fereastră. Ar fi dorit să vadă stelele şi cerul senin, dar bolta era parcă de plumb, iar arţarul din faţa casei se zbuciuma întunecat.

— S-a înnorat, care va să zică, îşi zise băiatul şi simţi o strîngere de inimă. Şi ce frumos fusese aseară ! Cald, pic de boare şi o lună, ah ce lună, rotundă şi joasă, să o culegi cu minciocul, nu alta, ca pe o plătică de aur.

În revărsatul zorilor cartierul încă dormea. Dar cei doi guguştiuci de sub ştreaşină îşi încercau somnoroşi ocarina, în timp ce cîteva vrăbiuţe îşi ciripeau, fără convingere, primele impresii.

— Tocmai azi, duminică, o să plouă, bombăni băieţaşul, dar, ca orice pescar veritabil, găsi pe dată folosul ponosului. Ce-are a face, pe ploaie muşcă mai bine !

Totul era pregătit de cu seară : momeala, sculele, rucsacul cu merinde, totul...

Se spălă zorit şi, în timp ce deschise larg fereastra, zări prima rază de soare peste acoperişul vecin.

— O, dar va fi senin şi astăzi, va fi soare, jubilă Jenică şi se (uită la ceas : cinci fix. Perfect. Acuş soseşte şi Fane. Să-mi scot eu binişor bicicleta de pe balcon, chibzui băiatul, şi s-o aşez în antreu. Las şi uşa deschisă şi, cum aud paşi pe scară, valea !

Apoi o oră de pedalare, şi vor fi pe baltă. Să ia şi o minge ? Da ! Şi şahul ? Şi ! Şi încă două portocale, îi plac lui Fane... Fane, ah, ce băiat ' înalt, deştept foc, sportiv, exact cum i-ar plăcea să fie şi el cînd va fi într-a opta. Şi vesel, lipicios, isteţ... Şi dintre toţi puştanii, tocmai pe el î-a ales să stea o zi pe baltă. Putea să ia pe altul, pe oricare, orice prichindel dintr-a doua ar fi fost bucuros, ba chiar dintr-a treia... Numai că Fane l-a preferat pe el, asta-i ! Acum întîrzie niţel, nu-i nimic, e devreme. Sau poate aşteaptă în stradă ? Sigur, în stradă trebuie să fie, de ce ar mai pierde vremea urcînd ? E deştept Fane !

În cîteva minute, băieţaşul coboară şi el cu tot calabalîcul. Strada e pustie. Ce-o fi cu Fane ? Să urce şi să-i dea un; telefon ? Dar de ce ? Aseară vorbiseră, puseseră totul la punct :

— Ne întîlnim la cinci fix. Nici o discuţie !

Era şase. Pe stradă era acum destulă lume şi Jenică se simţea uşor caraghios aşteptînd aşa, pe trotuar, alături cu trestii, mincioc şi juvelnic, de parcă ar fi pescuit în rigolă. Se plimba cît mai departe de calabalîc, sub soarele ce începuse să ardă, cu ochii spre capul străzii, tresărind la orice clinchet de bicicletă. Uf, acuş o să se trezească ai lui, şi el zace tot în faţa casei de atîta vreme...

— Cît aveţi ceasul ?

— Şapte.

Putea să meargă la ştrand, la pădure, oriunde, gîndea Jenică. Şi cît a trudit toată după-amiaza : fă tu mămăligă cu halva, caută rime mari, albe, viermuşi, pînă şi coropişniţe — aşa îi ordonase • Fane, ştie el ce ştie, ehei ! — şi acum stă aici ca părăsit ; şi deodată îl cuprinde ruşinea. Cum de nu i-a trecut prin minte ? Dacă lui Fane i s-o fi întîmplat cine ştie ce, vreo nenorocire ? Ar fi venit el prin foc şi apă, dar cu sigui’anţă i s-a întîmplat ceva, ceva rău, rău de tot. Un accident !

„Eu mă perpelesc pentru baltă, şi el o fi acum în duba salvării, pe masa de operaţii, la reanimare...”

„Sau poate s-a întîmplat ceva acasă, şi atunci cum o să plece ? Sau poate în cartier, vreun incendiu, vreo catastrofă... Ce, eu m-aş fi dus la pescuit dacă ardea la vecini ? Asta trebuie să fie ! Fane asudă, se zbate, îşi pune poate viaţa în primejdie, şi eu îl bombănesc...”

— Cît e ceasul ?

— Opt.

Gata ! Va merge el, Jenică, la Fane. Nu, nu mai poate sta cu mîinile în sîn. Dă-l în sărăcie de oblete, de baboi, o să pescuiască ei altă dată, numai Fane să fie sănătos. Şi, pedalînd spre Fane, Jenică trecea printre maşini, trecea peste stopuri, claxona ca un vehicul de pompieri în misiune.

„Voi fi alături de el orice s-ar fi întîmplat, pînă la capăt. Ii dau şi sînge dacă e nevoie.”

„Vin, ţine-te bine, Fane ! Acuş sosesc ! Zbor !...“

Exact cinci minute mai tîrziu, Jenică suna la uşă. Apăsa pe sonerie, bătea cu pumnii, striga. Să fi sosit oare prea tîrziu ?

Şi, deodată, se pomeni faţă în faţă cu Fane. În pijama, umflat de somn, vlăjganul căsca de-i trosneau fălcile.

— Fane, Fănuş, ce-i cu tine ?

— Ce să fie ?

— Eşti întreg, sănătos ? Nu ţi s-a întîmplat nimic ?

— Ce-ţi veni ?

— Ai tăi sînt bine, toţi ?

— Păi !

— De trei ore mă perpelesc. Ce nu mi-a trecut prin minte ? Incendiu,, inundaţie, cutremur...

— Haida de, eşti diliu ?

— Atunci de ce n-ai venit ?

— Unde ?

— La pescuit, cum a fost vorba.

Fane se mai întinde o dată de umple toată uşa, mai cască o dată, apoi se dumireşte şi zice senin :

— Simplu, puteai să-ţi închipui şi tu. AM UITAT.

Jenică rămîne o clipă buimăcit. Parcă pălmuit. A uitat, deci... Asta, cu adevărat, nu i-a trecut prin minte...

— Ai spus ceva ?

— Că sînt un om fără imaginaţie, îngăimă micuţul şi plecă cu umerii prăbuşiţi.

De la balcon, Fane îl vede urcînd pe bicicletă şi strigă în urma lui :

— Ei, puştiu ! Las’ că mergem săptămîna viitoare sau peste două săp-tămîni, vedem noi. Fără discuţie... Fă tu mămăligă, caută rime albe, mari, coropişniţe... La cinci dimineaţa sîntem pe baltă. Pe onoarea mea !

La ora nouă un mic biciclist mai pedala, încă mai pedala parcă în neştire prin cartier, în jurul casei. Şi lacrimile nu conteneau să-i curgă pe obraji. „De ce ?“ se întrebau toţi trecătorii. Dar, fac pariu, nici unul dintre ei nu avea, nu putea avea atîta imaginaţie ca să-şi explice.