Cap ! Spic !

A ÎNCEPUT ŞCOALA. Pe pereţi a apărut din nou, lipit cu pap, orarul cu severele sale chenare, în caiete, creionul roşu a şi dantelat primele compoziţii, paginile cărţilor noi au şi fost mîzgălite cu cunoscutele formule de aducere aminte : „d. aici — p. aici“, iar, abandonate peste vară, cuvintele : „M-ascultă !“ „Ce-avem de scris ?“ „Hai să învăţăm împreună!” au reintrat în drepturile lor.

— Sandule, hai la mine să învăţăm ! îşi strigă Nicuşor vecinul peste gard.

— Vino tu la mine.

— Nu, că la mine e soare.

— Şi la mine e şi mai soare.

— La mine stăm pe verandă.

— Şi la mine stăm sub nuc.

— Da, dar eu am prune grase.

— Ale mele sînt şi mai grase.

— La mine nu-i nimeni acasă.

— Nici la mine.

— Dacă vii tu la mine îţi dau ceva.

— Şi eu îţi dau altceva.

— Ştii ceva ? Să tragem cu banu’ ! Vrei ?

— Vreau.

Cei doi se urnesc deodată şi se întîinesc în „Ţara Ni-mănui“ : şanţul ce desparte curţile.

— Cap la mine, spic la tine.

E fix ? propune Nicuşor, sco-tocindu-se în buzunare.

— Fix, acceptă celălalt, bătătorind buruienile.

Banul sfîrîie în aer şi se rostogoleşte printre pietre.

— Cap ! strigă victorios Nicuşor.

— Nu mă joc, e-n dungă, încă o dată... Spic ! Ai văzut ?

— Da, dar adineauri a fost cap şi... ştii ce ? modifică băiatul condiţiile întrecerii, să cîştige cine face primul trei din cinci.

A trecut mai bine de un ceas. Băieţii stau pe vine şi urmăresc zborul bănuţului, cu cefele înţepenite.

Ultima dată se pregăteşte de „tras“ Nicuşor.

— Va să zică de două sute nouăzeci şi nouă de ori cap şi de două sute optzeci şi nouă de ori spic.

— Nu-i adevărat, sare Sănducu. De două sute nouăzeci şi nouă de ori spic şi de două sute optzeci şi nouă de ori cap ! Am scris aici, arată un petic de hîrtie cu liniuţe.

— Şi eu, aici.

— Nu mă mai joc, şi gata ! se îmbufnează băiatul şi bagă banul în buzunar. Ai schimbat hîrtiile.

— Eu ? Mă jur pe ce vrei tu.

— Jură-te !

— Pe ce ?

— Pe ochii tăi.

— Eu pe ochi nu mă jur.

— Niciodată ?

— Nu.

— Jură-te !

— Să n-am parte de ochii mei.

— Bine ! Hai de la început.

— Hai !

— Tot pînă la trei sute ?

— Tot.

La scorul de o sută douăzeci şi cinci (cap) şi la o sută unsprezece (spic), soarele, plictisit, s-a dus să se culce.

— N-ai un chibrit !?

— N-am ! Mai stăm niţel, şi iese luna.

Cei doi se aşază răbdători pe dunga şanţului. Deodată, din pridvorul apropiat se aude o voce de femeie :

— Sandule ! Sandule !

„Hait ! Mama !“

— Aici sînt : răspunde băiatul cu glas tare.

— Unde ?

— La Nicu, învăţăm împreună.

— Nu vii la cină ? Mai las-o-ncolo de carte !

Sandu se ridică, îşi scoate cartea din sin şi recapitulează cu voce scăzută :

— Ţine minte : o sută douăzeci şi cinci cap, o sută unsprezece spic. Apoi sare sprinten gardul: Vin acumăaa !