Se caută o greşeal ă  !

PREGATINDU-SE PENTRU ÎNCEPEREA unui nou trimestru, bătrînul învăţător făcea ordine în sertarul său. Erau acolo, teancuri-teancuri, tot felul de caiete de compunere, de gramatică, de dictare...

În liniştea cancelariei, învăţătorul le răsfoia pe îndelete, unul după altul, îşi arunca privirea pe cîte un titlu, recitea cîte o pagină, ba chiar şi lucrări întregi. Erau multe caiete în care creionul roşu nu păşise niciodată şi, răsfoindu-le, bătrînul învăţător se bucura ca de o zăpadă proaspăt căzută, neatinsă. Lucrările acestea nu conţineau nici o greşeală. Se aflau însă şi cîteva zgîriate parcă la sînge de creionul roşu, şi cînd dădea cu ochii de ele bătrînul învăţător ofta :

— Cînd s-or isprăvi toate aceste greşeli ? Iată, o pagină întreagă fără nici un punct, fără nici o literă mare. Cuvintele curg şiroi, ca dintr-un robinet uitat deschis şi se opresc, întîmplător, de-abia într-o băltoacă de cerneală. În altul, literele sînt sărite de la fiecare cuvînt, şi rîndurile par ca nişte garduri cu şipcile smulse... Stăpînul caietului de colo duce parcă o luptă neistovită cu gramatica, iar frazele îi ies înveşmîntate anapoda, ca cineva îmbrăcat cu palton, dar cu picioarele desculţe...

Şi astfel, răsfoind caiet după caiet, bătrînul învăţător simţi de la o vreme că a obosit şi, fără să-şi dea seama, îşi ridică ochelarii pe frunte. Aşa, fără ochelari, literele se micşorară dintr-o dată, paginile se albiră ca prin farmec, greşelile subliniate cu roşu pieriră fără urmă. Într-adevăr, nici o greşeală nu mai sîngera privirea bătrînului învăţător — nici una! Uitînd că nu mai are ochelarii la ochi, acesta începu să cerceteze cu uimire un caiet după altul, dar totul părea alb, neatins, ca o zăpadă proaspăt căzută, şi o bucurie fără seamăn îi învălui inima. Fără să-şi dea bine seama ce se întîmplase, bătrînul învăţător se cufundă, aşadar, într-o dulce visare.

— Ce bine ar fi să fie aşa ! murmură el. Chiar de mîine, prima zi a trimestrului trei ! Să nu mai fie nici o greşeală de scriere în nici un caiet... Dar cînd se va întâmpla aceasta ? Cînd ?

...Fără ochelari, prin ceaţa ce învăluia astfel caietele, bătrînului învăţător i se păru deodată că a şi ajuns în acea vreme fericită. I se părea că au trecut nu clipe, nu zile, nici luni, ci ani şi ani de cînd nu mai dăduse cu ochii de o greşeală şi că peste toate caietele şcolarilor, peste absolut toate, se aşternuse de mult zăpada scrierii corecte. Se făcea că a ajuns în pragul pensionării...

Cîteva zile mai avea de mers la şcoală şi, asemenea unui încercat vînător ce, pregătindu-se să-şi atîrne pentru totdeauna puşca în cui, şi-ar fi dorit să mai doboare măcar un iepure oarecare, pe care să-l păstreze împăiat, ar fi dorit şi el ca, înainte de a închide în sertar creionul roşu, să mai corecteze măcar o greşeală, una singură, oricare ! Apoi să o depună la muzeu ! Cu o etichetă : „Aceasta este ultima greşeală de scriere a şcolarilor de pe întinsul ţării. Visul atîtor generaţii de dascăli a fost împlinit !“

Şi, deodată, bătrînul învăţător avu o tresărire... Erau pe vremuri cîţiva elevi care făceau greşeli cu ghiotura. Închise ochii, şi parcă sub pleoape îi apăru o asemenea pagină :

„Geta are gete noi ea sedă pe gaiţă. Ghaţa e lucioasă. Gheta se rostoigoleş te . Copi rde...“

Greşelile foiau, subliniate cu roşu, ca nişte buburuze la soare, ba se urcau şi pe copertă : „Caiet de dictare a lui elevului Ionescu..."

Ionescu ! Cît luptase bătrînul dascăl cu felul lui de a scrie ! Grăbit, necugetat, împleticit... Oare să se fi îndreptat şi el ? Ar fi extraordinar!!

Dacă nici Ionescu nu mai are greşeli, ei bine, asta înseamnă că visul său de dascăl bătrîn s-a împlinit ! Aceasta înseamnă...

De bucurie, nu-şi ispăvi gîndul...

O să meargă la Ionescu şi o să-l roage frumos să-i arate caietele, hotărî pe dată bătrînul învăţător şi, ridicîndu-se de la masă, se simţea vioi şi uşor ca un fulg.

Trecu pe la librărie şi cumpără un creion nou, roşu, apoi îl ascuţi cu grijă şi se îndreptă tulburat spre casa lui Ionescu. Îl găsi scriind.

— Ionescule, nu te supăra... N-aş vrea să te jignesc. Dar nu cumva ţi se mai întîmplă să scrii şi acum vreo frază fără virgulă sau fără punct ?

— Nu, tovarăşe învăţător, de mult nu mai scriu aşa...

— Nu mai faci nici o greşeală de scriere ?

— Nu pricep. Repetaţi, vă rog. Ce este aceea „greşeală de scriere"?

— Repet, Ionescule dragă, şi, iată, din memorie îţi dau şi un exemplu, ba chiar mai multe. De pildă : „frunzile cade“,sau : „cel mai om înalt", sau să fi scris, de exemplu : „Gaiţă", în loc de „gheaţă", şi „Geta", în loc de „gheată", sau : „caiet de dictare a lui elevului Ionescu".

— Glumiţi, tovarăşe învăţător. Nu văd cum ar putea să scrie în halul acesta vreun şcolar.

— Nici eu nu mai văd. Vedeam însă odată, te rog să mă crezi.

— Ştiu eu ? Dacă-i aşa, să mergem la Staţia de radio a şcolii. Am putea da un anunţ : „Cine posedă în toată şcoala vreo greşeală de scriere în caiet, oricît de mică, este rugat să o predea tovarăşului învăţător, pentru a o depune la muzeu — pentru muzeu vă trebuie, nu-i aşa ? — Termen de predare : un an de zile"...

— De ce un an, Ionescule ?

— Adevărat. Cred că e un termen prea scurt. Să zicem doi ani ! Dar nici aşa nu cred să fie vreo speranţă. Greşelile de scriere nu vor mai apare niciodată în caietele noastre. Aşa cum nu apar, de pildă, elefanţii în curtea şcolii. Poate găsiţi la alte şcoli! Eu zic să lipim nişte anunţuri pe stâlpi, pe străzi, în vitrine... Imposibil să nu vină cineva din tot oraşul cu o greşeală. Vă ajut eu...

A doua zi, bătrînul învăţător îşi cumpără o cutie de creioane roşii, le ascuţi cu grijă şi se puse pe aşteptare. Zadarnic. Nimeni nu-i deschise uşa. Spre seară, ieşi în oraş. Anunţurile scrise de Ionescu erau toate la locul lor :

„Caut greşeli de scriere, contra bună recompensă. Eventual, cu chirie."

— Să dăm un anunţ la gazetă, propuse atunci Ionescu. Gazeta se citeşte în toată ţara. Undeva, în vreun colţ al ţării, trebuie să fie vreun şcolar care să vă ajute cu o greşeală pentru muzeu. Îi facem o fotocopie, şi pe urmă i-o dăm înapoi.

Anunţul apăru la gazetă zile în şir. Bătrînul învăţător ascuţea noi cutii de creioane roşii şi aştepta cu sufletul la gură. Apoi o bucurie fără margini îi cuprinse inima. Greşeala aşteptată nu se ivea. Se pregătea tocmai să-şi depună creionul la muzeu, cu o etichetă dedesubt : „Cu aceste unelte se vînau demult, demult, greşelile de scriere din neamul de mult dispărut al Uşurinţei, Grabei şi Neglijenţei“ — cînd sună telefonul. Era Ionescu.

— Tovarăşe învăţător, cred că am făcut rost de una... Da, în provincie... Notaţi adresa. Grăbiţi-vă. Aveţi deseară tren accelerat.

Bătrînul învăţător luă avionul. Inima îi bătea în piept, mai să se rupă, cînd apăsă pe sonerie la adresa indicată. Apăru un băiat.

— Dragul meu, izbucni bătrînul învăţător, unde e greşeala ? Unde ?... Arată-mi-o ! Mai am acest căpeţel de creion roşu. Toate celelalte le-am ros de emoţie în avion... O corectez, şi apoi o depun la muzeu ! Iată, am pregătit şi eticheta : „Aceasta este ultima greşeală de scriere a şcolarilor de pe întinsul ţării. Visul...“

Băiatul îl întrerupse politicos, îl pofti în casă, apoi, oferindu-i un scaun, începu încurcat :

— Îmi pare rău... Am vrut să vă ajut, dar... m-am înşelat.

— Cum aşa ? N-ai nici o greşeală ?

— Ba da. Dar nu în caiet. Pe sugativă...

— Pe sugativă ?!

— Da. Priviţi-o ! E în caietul frăţiorului meu... M-am convins însă, după ce am telefonat, că pe sugativă toate cuvintele par greşite. Dar numai pe sugativă. Pentru că sînt de-a-ndoaselea, ştiţi...

— Încolo, nici o greşeală ?

— Nici una ! Doar pe sugative...

...în clipa aceea ochelarii de pe fruntea bătrînului învăţător căzură la loc. Fireşte, de uimire. Şi în aceeaşi clipă se trezi din vis în faţa sertarului doldora de caiete. Caietul pe care îl avea în faţă îi apăru sîngerat de creionul roşu. Bătrînul învăţător citi :

„Caietul de dictare a lui elevului lonescu pe trim. II . ”

Şi izbucni :

— Ionescule, ziceai că nu ai nici o greşeală ! Aşadar, lonescule... Uite una!

Băiatul, care tocmai intrase în cancelarie, privi îndelung caietul, apoi răspunse aproape jignit :

— Da, dar e veche, tovarăşe învăţător. Observaţi ? E făcută demult... demult, ehei, pe trimestrul II...

...Bătrînul învăţător continuă să viseze şi acum la vremea cînd greşelile de scriere din caietele şcolarilor vor fi la fel de rare ca şi elefanţii din curtea şcolii, iar creionul roşu va fi fost de mult depus la muzeu. Frumos vis ! Ce-ar fi să se prefacă în realitate ? Chiar de mîine, din prima zi a trimestrului III... Şi, dacă vi se face şi vouă dor de o greşeală de scriere, priviţi-vă sugativele... Acolo, şi numai acolo, cuvintele şi frazele scrise de-a-ndoaselea sînt la locul lor.