Carnetul carnetului
SĂ RĂTĂCEŞTI UN CREION, o gumă, să nu dai de urma unui timbru, să piară ca înghiţit de pămînt un nasture, să nu găseşti în graba mare peria de haine, crema de ghete sau ochelarii, asta se poate întîmpla oricui. Şi dacă asemenea neplăceri ţi se întîmplă doar din cînd în cînd nu e nici o nenorocire. Cel mult, bombănind şi troscctind, iei hotărîrea ca pe viitor... etc., etc.
Cînd însă asemenea accidente reprezintă regula, cînd se repetă zi de zi şi încă — tocmai pentru că atît de des — în momentele cele mai nepotrivite, de exemplu exact cînd trebuie să pleci la şcoală, cînd — în plus — acest soi de necazuri devine nenorocirea şi spaima întregii case, atunci, o, atunci e altceva... Atunci, ca să-ţi tragi doi ciorapi de aceeaşi culoare, ca să-ţi aduni laolaltă cei doi bocanci, să îţi pregăteşti ghiozdanul — mai ales ghiozdanul ! — toată casa se preface într-un vîrtej, se mută canapelele, garderobul, se strîng covoarele, se răscolesc saltelele, se răstoarnă coşul de rufe, se cercetează lada de gunoi... Unde mai pui nervii, reproşurile, cearta cu ochii ia ceasul care îşi vede implacabil de treaba lui şi, parcă în bătaie ce joc, scită dintr-o dată cîte zece minute... Şi pînă la urmă, se trage o concluzie...
— Așa nu mai merge ! De mîine fac ordine. Îmi notez totul, orice mişcare într-un carnet, ca într-un borderou. Unde pun şapca, haina, cărţile, peria totul în carnet !
Duminica în care Gigel a făcut treaba descrisă mai sus, n-a fost o sărbătoare. Sărbătoarea urma să înceapă de a doua zi, de luni, şi să dureze cel puțin tot anul şcolar. Adio nervi şi lacrimi, adio dezordine şi căutări în coșul de rufe, adio uitare...
Şi într-adevăr, a doua zi, trezit la ora şapte fix de către ceasul deştepător, timp de 15 minute Gigel n-a scos o vorbă. Stătea în mijlocul sufrageriei. În pijama, nemişcat pe un scăunel, cu degetul arătător la tîmplă, cu cel mic în gură, adîncit în sine ca „Gînditorul“ lui Rodin. Cei din jursimțeau că nu e ceva în ordine, îi dădeau tîrcoale privindu-se întrebător, căci nu îndrăzneau să întrerupă meditaţia băiatului. De-abia cînd ceasul arăta 7 şi 20 cineva întrebă sfios :
— Cauţi ceva, dragă ?
— Carnetul.
— Care carnet ?
—În care mi-am notat ieri totul : unde sunt ciorapii, cămaşa, cărţile, totul.
— Unde ai hotărît să-l ţii ?
— Nu ştiu, scânci băiatul. Am notat în el unde o să-l ţin, pe prima pagină, îmi amintesc precis, sus în dreapta... Nu vă alarmaţi, carnetul să-l găsesc, şi gata ! Unde poate să fie ? Pe noptieră ? Pe dulap ? Pe frigider ? În sertarul de la bibliotecă ? Sub cristalul de la măsuţă ? Sub covor ? Pe televizor ?
— E aproape 8, întîrzii ! exclamă exasperată mama. Tu nu te uiţi la ceas ?
Gigel se uită. Ura ! Acolo e carnetul : sub ceasul deşteptător. Băiatul se repede la carnet. Da, totul e scris acolo ! Acum totul e simplu : ciorapii pe calorifer, pantofii în cămară, cămaşa pe spatele fotoliului albastru, ghiozdanul în cuier... Gigel e fericit. Metoda e bună ! Experienţa a reuşit. În 5 minute e gata de plecare. O singură problemă e încă nerezolvată, dar omul învaţă mereu, cît trăieşte :
— Mamă, dă-mi, te rog, 5 lei. Trebuie să-mi mai cumpăr un carnet în care să scriu zilnic unde ţin carnetul nr. 1...
Gigel pleacă fericit la şcoală. A întîrziat, e drept, dar cu folos, pentru ultima dată. Şi totuşi, parcă îl încearcă o umbră de îndoială : „Dar dacă rătăcesc şi carnetul nr. 2 ? Mai bine îmi cumpăr două carneţele.” În carnetul nr. 2 va scrie unde ţine carnetul nr. 1, iar în numărul 3 unde e locul carnetului 2. Şi carnetului nr. 3 cum o să-i ţină evidenţa ? Să facă un nod îa batistă ? Un bileţel înfipt cu un bold în covoraşul de la capul patului ? Să roage pe careva din casă să ţină el minte acest lucru ?
Băiatul a încetinit pasul, se gîndeşte concentrat, profund, cu arătătorul la tîmplă şi degetul mic în gură, ca „Gînditorul” lui Rodin. E o problemă, desigur. Dar o rezolvă, ca într-o străfulgerare : „Ura ! Am găsit ! Nimic mai simplu... Asta rezolvă totul. Totul! Şi cu cei 5 lei cumpăr covrigi.” Gigei ronţăie fericit covrigi cu susan, dar deodată, exact în poarta şcolii, rămîne interzis : „Ce naiba am găsit ? Am uitat ! Am uitat cu desăvârşire... Şi era o soluţie perfectă... Extraordinar ! Am uitat... Of, of, of“, se căinează Gigei şi, acum, că a cheltuit şi banii de carneţele, îi vine să plîngă. „Şi ce soluţie fantastică găsisem ! Dar ce ? Care ? Of !“
Într-adevăr, o clipă, o singură clipă, îi trecuse prin minte să îşi pună toate lucrurile în ordine, într-un singur loc, şi că nu e nevoie, în acest caz, de carnetul carnetului carnetului...
