Necunoscute

— CE-A FOST AZI LA ŞCOALĂ ?

Ah, dar ce n-a fost ? La început a fost algebră şi a fost mizeria celui de-al doilea 4. Aşadar „necunoscuta” ce plutea aburoasă şi înfricoşătoare pe cerul ultimelor săptămîni s-a întrupat, brusc, din abia două linioare, ca un vaccin pe braţ : 4. Totul a decurs mai simplu, mai la suprafaţă decît se temea. Exact cum uneori dintr-o îndelungată cădere în gol te alegi cu o minusculă zgîrietură. Acum s-a liniştit pentru cel puţin încă două săptămâni ! Acel nenorocit de 4, aşteptat cu groază, dulăul ce urma să se repeadă cu zarvă clănţănindu-şi dinţii, s-a repezit aproape politicos, aproape cerîndu-şi scuze, cu anestezia blîndă a vocii profesorului :

— Lasă, mai vorbim noi data viitoare, acum tavanul nu te poate ajuta...

De fapt, el, Biliboacă, n-a trecut niciodată dincolo de toate acele blestemate semne ale algebrei, toate i-au rămas străine încă şi afurisite ca nişte obiecte cărora nu le-ai descurcat nici rostul, nici natura. Uneori îţi vine parcă să crezi că înţelegi ceva-ceva, calci mai sprinten pe gheţuşul acestor cifre şi litere, şi deodată gheaţa s-a rupt sub tine, te duci la fund, nu mai zăreşti deasupra capului decît un tavan negru, de nebiruit. Şi ce groaznic este să te tot murezi în apa aceea gheţoasă şi rece, cînd ceilalţi zburdă deasupra, fac piruete, ţipă de plăcere... Dar, în sfîrşit, un patru e bun şi el la un moment dat : te scoate la suprafaţă, iei o gură de aer, îşi faci apoi convalescenţa la un soare oricît de chircit, intri şi tu în rîndul oamenilor, nu mai aştepţi cu groază acea „necunoscută” care poate fi o pişcătură de purice, dar tu o aştepţi ca pe o grenadă gata să explodeze în orice clipă şi să îţi zăpăcească creierii.

...Şi ce-a mai fost azi la şcoală ? A fost recreaţia. Şi păruiala terminată în cancelarie. Ai dat şi tu, Biliboacă, destui pumni, dar pentu că ai primit unul singur — în nas ! — totul părea altminteri. Ce mizerabilă situaţie ! Să fii compătimit, tamponat de soră, sfătuit de cioporul de binevoitori : „Ţine mîna-n sus, astupă nara, stai întins...” Şi asta după trei săptămâni de karate, de studiu la oglindă, tu, Biliboacă, viitor campion, care te şi visai pe podiumul de onoare, să o încasezi atît de neaşteptat, atît de prosteşte. Nici de data asta nu contează durerea. Înfrîngerea, umilinţa, inexplicabilul, „necunoscuta", asta doare ! Să studiezi cîteva săptâmîni lovitura, marea lovitură, şi apoi s-o iei pe coajă !

... Şi ce-a mai fost azi la şcoală ? Linişte. Acea apă monotonă ce poartă trimestrele, zilele, orele, în pasta fleacurilor, a micilor întîmplări. „Cine lipseşte ?“ „Vă rog, tovarăşe profesor... Eu pentru astăzi n-am ştiut, n-am putut...” şi aşa mai departe, şi aşa mai departe.

Și apoi, încă o... necunoscută. La plecare. De data aceasta o necunoscută in adevăratul înţeles al cuvântului. Femeia înaltă, blondă, în taior negru, din staţia de tramvai, şi care tam-nisam s-a apucat să-i facă observaţie :

— Ridică, te rog, hîrtia. Arunc-o la coş !

Dar era clar ca lumina zilei că el, Biliboacă, la coş a vrut s-o arunce. Numai că nu nimerise.

— Ia-o de jos.

Bine, faci treaba asta, dar nu cu plăcere, nu în public, cu toţi ai tăi care rînjesc...

— Nu auzi ?

[IMAG]

Aude. Se pleacă.

— Dar celelalte ?

Celelalte nu le-a azvîrlit el. Femeia blondă nu-şi dă seama de asta ? Ce dacă el, Biliboacă, e copil ? E de batjocura lumii ? Mai ridică o hîrtiuţă cu scîrbă. Şi încă una. Apoi se cabrează. Nu mai vrea. E bine ? Şi fuge bombănind furios.

A şi drăcuit ? Nu-şi aminteşte. Aşa zice Chirică, vecinul şi colegul lui mai mare de la scara a treia :

— Idiotule, tu ştii cine era ? Inspectoarea ! A fost astăzi la noi în clasă.

Acum Biliboacă merge spre casă, tîrîndu-şi paşii prin frunzele moarte.

Şi parcă aude întrebarea, eterna, nelipsita întrebare a mamei din clipa cînd va deschide uşa :

— Ce-a fost azi la şcoală ?

Dar nu e nimeni acasă. În bucătărie ciorba îşi abureşte aroma. Băiatului îi e foame şi muşcă din greşeală, cu sete, nu din colţul de pîine, ci din ardeiul iute. Altă necunoscută ! De ciudă şi de usturime îi vine să urle, să blesteme, să plîngă.

Şi deodată glasul cald al mamei, eterna, nelipsita întrebare :

— Ce-a fost azi la şcoală ?

Biliboacă tresare, şuieră şi pufneşte, ars parcă de tot focul zilei :

— Ce să fie ? Nimic, mamă. Absolut nimic. Uuuuf ! Arşşş ! Aaaa...