Cartofii

CUM DE-AU NIMERIT TOCMAI EI DOI la curăţat cartofi nu se puteau dumiri ! Poate fiindcă lălăiau toată ziulica prin tabără :

Ce-i drept, melodia era frumoasă, versurile nostime, iar cartofii prăjiţi erau slăbiciunea amîndurora. De aceea, cînd grupa de serviciu îşi împărţise sarcinile («Noi doi culegeam albăstrele şi nu-mă-uita pentru împodobirea meselor; voi doi faceţi lună tacîmurile, voi trei desenaţi cartoanele cu „La revedere, tabără dragă !“ etc.»), nimeni nu se mirase cînd la bucătărie fuseseră trimişi Lică şi Mişu.

— Voi doi curăţaţi cartofii !

Numai că aici a început drama... de fapt cîteva minute mai tîrziu, cînd s-au aflat în faţa cratițelor pline-vîrf cu cartofi.

Îi priveau, se foiau pe scăunele, zâmbeau stingheriţi, tuşeau, şi niciunul nu avea curajul să mărturisească adevărul: Habar n-aveau cum se curăţă cartofii!

— Va să zică noi doi vom curăţa cartofii ăştia ! mormăi Lică, luînd un cartof şi privindu-l lung, parcă ar fi fost un meteorit.

— Mi-ai mai spus-o de cinci ori ! bombăni Mişu, privindu-l furios.

— Şi de ce nu te-apuci de treabă ? îl întreabă celălalt.

— Dar tu de ce nu te apuci ?

— Începe tu !

Mişu zvârli cartoful în cratiţă şi tăcu bosumflat. Se aflau în odăiţa din stânga bucătăriei, iar soarele trimitea un snop de raze exact pe creştetul cartofilor. Acum chiar că păreau de aur. De afară răzbăteau frînturi de cîntece şi chemări. Copiii se pregăteau pentru ultima excursie. Tabăra lua sfîrşit...

Lică îşi privi prietenul. Stătea cu mîinile pe genunchi pi'ivind în gol, undeva, înspre centrul geometric al cratiţei sau poate al unui cartof. Izbucni, aproape plîngînd :

— Şi, la urma urmei, de ce nu începi ?

Aşteptă răspunsul şi — pentru că nu venea — zise gîtuit :

— Să nu-mi spui că nu te pricepi !

— De ce ? şopti Mişu aproape neauzit.

— Ar fi o nenorocire : nici eu nu mă pricep. De cîte ori era pe acasă o treabă dintr-asta o trimiteam...

— Ştiu ! Pe soră-ta.

— De unde ştii ?

— Aşa făceam şi eu.

Se lăsă din nou tăcere. Dinspre bucătărie pătrundea pînă la ei hîrşîitul marmitelor pe plită, se auzea şiroitul robinetelor. Cineva toca ceapă. Mişu lăcrima.

— Şi acum ?

— E acasă ! Are şi ea vacanţă.

— Te întrebam de cartofi.

— Mda ! Ei n-au vacanţă. Să-i curăţăm, ce să facem ?

— Dar cum ? Cum ?

— Ştiu şi eu ? Aşa cum se curăţă orice ! îşi dădu el părerea. Cu apă şi săpun.

— Nu orice se curăţă cu apă şi săpun. Mama, de pildă, şterge geamurile cu gaz.

— Şi mama ? recunoscu obidit Lică.

— Ei, vezi ! Şi totuşi cartofii nu miroseau niciodată a gaz.

— Dar nici a săpun.

— Atunci îi spălam numai cu apă. E clar, nu ? Hai, pune mîna... Şi aşa m pierdut destul timp ! zise Mişu, apucînd cratiţa grea.

— Ce vrei ?

— Să-i ducem la baie. E apă caldă, apă rece, eadă, duş...

O jumătate de oră spălaseră cu nădejde fiecare cartof... unul cîte unul. Acum erau din nou în cratiţă, frecaţi cu peria de duşumea, dar cei doi nu erau mulţumiţi.

— Au pete, nu vezi ?

— Văd, dar petele nu ies !

— Nu...

— Şi totuşi, vorbi posomorit Mişu, cu ceva trebuie să iasă şi ele. În farfurie, acasă, nu aveau niciodată petele astea.

Celălalt îl privea, muşcîndu-şi pumnul.

— Parc-aud că o să ne strige de la bucătărie, iar cartofii-s necurăţaţi...

— Dacă nu ies petele ! sughiţă Mişu.

— Lasă, lasă ! Mă gîndesc la ceva...

— Să întrebăm la bucătărie ? Niciodată ! Mai bine plec din tabără... acum !

— Nu, nu întrebăm, sigur că nu ! vorbi speriat celălalt. Mă gîndesc că şi petele trebuie să iasă cu ceva. Doar soră-mea sau mama nu-i duceau la curăţătorie chimică. Nu miroseau nici a neofalină, nici a... hidrosulfat de acid oxalic...

— Ce-i ăla ?

— Nu ştiu ! Dar cu de-ăsta mi-au curăţat acolo trendul cînd m-am aşezat pe farfuria cu sardele... Poftim, cu peria frecăm de-o jumătate de oră şi nu iese o pată..

Lică îşi privea degetele roşii.

— Eu cred că tot prin frecare ies ! Numai că trebuie frecaţi cu altceva!

Mişu parcă nu-l auzea. Îşi muşca buzele şi rîcîia în neştire, cu ciudă, un cartof lunguieţ.

— Extraordinar ! explodă deodată Lică. Asta e ! Uite, frec cu unghia şi iese pata...Freacă şi tu cu... cu unghia mare... Rîcîie !

Frecau de cîteva minute, minunîndu-se :

— Tii, ce simplu !

Apoi, deodată, Mişu se opri :

— Nu prea ! Mă doare degetul. Ah, de-aş avea un degetar...

— Degetar ? Nu degetar, Mişule ! O lamă, un briceag, ceva...

— Am eu o ascuţitoare...

— Şi ce ? încape un cartof în ea ? Nu, mă, ziceam să curăţăm cu un briceag !

— Da ? Lică vorbi cu îndoială. Dacă-i aşa, uite... pe fundul cratiţei mele un cuţit. Ce zici, merge ?

— Ştiu eu ! ? N-o fi prea... brutal ?

Mişu luă cuţitul. Întîi cu teamă, pipăindu-i tăişul, apoi cu mai mult curaj.

— Merge ! Dar ştii... formidabil ! Lică, dar asta-i o mare descoperire ! Ia te uită ce simplu e totul ! Şi cînd te gîndeşti că gospodinele îi curăţă cu hidrosulfit de nu ştiu ce... Îţi dai tu seama ce economie e cu cuţitul ? Ca să vezi ce descoperire, nu crezi ?

— Mda ! Uite, am făcut şi eu o descoperire asemănătoare pe fundul cratiţei mele. Uite ! şi îi arătă un cuţit asemănător.

— Ştii, era de la început acolo ! Se vede că l-au pus cei de la bucătărie. Pentru curăţat cartofii...

— Şi atunci ?

—- Eu zic să păstrăm secretul !

Izbucniră în rîs. Din depărtare se auzeau frînturi de cîntece.

Acum fiecare masă era împodobită cu cîte un buchet de albăstrele, bănuţi sau nu-mă-uita, cristalele erau lună, pe mese bileţele colorate spuneau voios şi discret ceea ce fiecare urma să spună tare, dar cu o lacrimă în glas, peste cîteva ceasuri : „La revedere, tabără dragă !“

Mirosul de cartofi prăjiţi umplea sala de mese. Copiii scandau în cor :

Lică şi cu Mişu purtau printre mese tăvile cu cartofii aurii, şi — din cînd în cînd — încrucişînrdu-se, se pomeneau rîzînd, dar duceau repede degetul la buze:

— Secret !