Interviu în oglindă

ASTĂZI ASTĂZI VA ÎNCĂLECA. Nu, nu mâine, poimîine — ca ieri, alaltăieri. Astăzi. De îndată. Acum. Cu orice preţ. E clar ?

În faţa şifonierului, la oglindă, Goguţă se judeca de unul singur, arţăgos şi nemulţumit:

— Ce te uiţi aşa?

— Mă uit...

— Auzi sau n-auzi ?

— Aud!

— Atunci recunoaşte : eşti laş.

— Bine, dar...

— Nici un dar !

Băiatul îşi turteşte nasul de sticla oglinzii şi şuieră printre dinţi :

— Îţi convine să faci pe zmeul cu puştimea ! Druţă de vizavi îţi zice Nea Go gu. Îţi place, nu ? Şi cînd te-a prezentat lui vară-sa ţi-a plăcut ? Tovarăşul Gogu ! Atunci să-ţi iau eu un interviu, dom’le Goguţă, fără „nea“, fără „tovarăşul”, aşa, de la egal la egal, între patru ochi.

— Care va să zică, ţi-e frică ?

— Îhî...

— Încaleci ?

— Mda...

— Azi ?

— Da !

— Jură că da.

— Da, da, da ! Ce mai vrei !

— Nimic, am terminat ! Mai vorbim noi deseară. Poţi să pleci ! Pocnetul uşii pecetluieşte totul.

De vreo trei zile, măgarul paşte pe coasta de la marginea oraşului nou.. Pe jos, cale de-un sfert de ceas. Dar Goguţă îşi ia bicicleta. În cinci minute a ajuns.

Animalul se opreşte, ciuleşte urechile.

— Nu te enerva... Pe mine mă cheamă Goguţă. Azi o să călăresc, vrei?; Vrei, nu vrei, tot o să te-ncalec.

Deocamdată însă îi dă ocol cu respect, de la distanţă. În special nu-i place cînd ajunge în partea dinspre coadă. Vine în faţă. Nici aici nu-i place. Dacă-l muşcă ? Muşcătura de măgar o fi veninoasă ? Dar iată, măgarul a început din nou să pască! Parcă s-a făcut mai mic.

„Acum ! Acum îl încalec ! decide-Goguţă. Eu sînt la deal, el la vale. O să număr 1... 2... La 3 îi sar în spinare.”

— Unu ! începe cu glas tremurat Goguţă şi... se opreşte.

Îşi face curaj. Pe bicicletă nu-i e frică. În definitiv, nenorocitul ăsta de măgar e tot un fel de bicicletă. Fireşte, măgarul nu e nichelat. Şi-apoi bicicleta nu poate să zvîrle din pedale.

— Doi ! Poftim ! bombăne băiatul, şi iar se depărtează. Oare cum îl cheamă? L-aş chema-mai aproape... Dar, în general, cum se strigă măgarii ? Cuţu, cuţu, nu... Şi, în definitiv, ce mă interesează pe mine numele lor de familie ?

— Trei !

A sărit? Da, dar prea departe. Şi-a luat prea mult vînt, n-a apucat bine... ghidonul... sau cum îi zice. Nu-i nimic, o să încerce de la vale la deal.

Ura ! E sus!

Goguţă priveşte triumfător. Copacii parcă, sînt mai mici. Parcă şi dealul, numai el, Goguţă, a crescut. Ah, păcat că nu-l vede nimeni ! Şi deodată îl zguduie ceva. Măgarul a început să alerge.

— Ei! încotro ? Ce faci! De ce alergi?... Nu trebuie... Hooo! Nu se zice „ho“ la oprire ? Atunci de ce nu se opreşte ? Stop ! Stop, n-auzi ?

Animalul fuge-mai repede şi Goguţă ţipă lipit de spinarea măgarului:

— Opriţi-mă !

Vrea să sară. A ridicat un picior şi — nu ştiu cum — din zguduituri s-a pomenit cu faţa spre coadă.

— Opriţi-mă ! Luaţi-l de sub mine !

Cavalcada continuă însă. Băiatul a închis ochii şi bolboroseşte pierit :

— Mamă ! De ce nu m-ai luat cu mata la piaţă ? Acum nu eram aici, îţi aduceam varză, cartofi... Am să fiu ascultător, şi bun, şi harnic, şi...

Dar ce-i asta ? S-a oprit ? S-a oprit cu adevărat ? Da ! Şi latră !

„Măgarii latră ?“ Deschide ochii. De jur împrejur, oi şi cîţiva dulăi ciobăneşti. Ei latră. Acum ce-o să fie ? O să se repeadă la el ! O să-l sfîşîe...

— Nene păstoruleee !

Agale, cu şuba pe umeri, se iveşte un om.

— Ţiba, mă ! zice, şi cîinii tac şi se îndepărtează mîrîind.

Goguţă alunecă jos. Ii tremură genunchii şi nu poate scoate un cuvînt.

— Mulţumesc, zice omul, că l-ai adus ! S-a rătăcit de trei zile. Cînd vrei să călăreşti mai vină pe-aici. Ăsta-i pui, nu-i bun de călărit. N-ai văzut ? Îţi atîrnau picioarele pe jos.

La oglindă, Goguţă se priveşte încruntat.

— Ei, ai călărit ? Bravo...

— Aş... cu picioarele pe jos... pe un măgăruş...

— Aşa e, dar ce le spuneai puştilor adineauri ? Că zburai ca vîntul, că ai sărit peste gîrlă, că era un armăsar, că scotea scîntei din copite, că...

Din stradă Druţă îl strigă cît îl ţin puterile :

— Nea Goguleee !

Goguţă se apropie de geam, se uită în stradă, îşi ia şapca şi se repede spre uşă. În prag se opreşte, ca şi cînd ar fi uitat ceva. N-a uitat nimic. Se întoarce la oglindă şi îşi împunge obrazul cu degetul arătător.

— Care va să zică, Goguţă, cu puştii îţi convine s-o faci pe zmeul... Ia să-ţi iau eu un interviu, aşa de la egal la egal... Între patru ochi !