Ce mai faci, bunico ?

ACUM, CA S-A DAT VACANŢA DE PRIMĂVARĂ, acum că e primăvară cu adevărat, acum, că o plimbare intră şi în programul vacanţei, şi în cel al primăverii, o vizită făcută bunicilor şi bunicelor e o chestiune de ore. Vă asigur că toţi bunicii din ţară ies, începînd de azi, mai des pe la portiţă, privesc bătrîneşte cu mîna streaşină la ochi, în zare, şi se întreabă :

— Oare nu-mi vine nepoţelul ?

Sau :

— Care din ei o să apară azi ?

Nu cred să fie bunici care să privească mult timp în gol. Şi nu atît pentru că s-a dat vacanţă, şi nici pentru că e primăvară, ci mai ales pentru că... Dar ce rost are să înşirăm motivele pentru care bunicii le sînt dragi nepoţilor, şi nepoţii bunicilor ?

Aşadar, începînd de azi, în pragul miilor de bunici se vor ivi zeci şi zeci de mii de nepoţi, căci numărul mlădiţelor e totdeauna mai mare decît al tulpinelor şi, cu obrajii îmbujoraţi, vor zice :

— Ce mai faci, bunicule ? Ce mai faci, bunico ?

Ei bine, tocmai despre acest „ce mai faci ?“ vrem să stăm de vorbă.

Există un „ce mai faci ?“, spus ca să fie spus ! De formă sau de politeţă. Iată-l :

— Ce mai faci, bunico, cari apă ? Spargi lemne ? Mda... Am vrut să văd ce mai faci... La revedere. Mai trec eu pe la dumneata, să văd ce mai faci...

Te-ai răsucit pe călcîie şi ai plecat... Bunica ştie că ai treburi. Altminteri, desigur, îşi spune ea, ai mai fi rămas. Ea ştie că într-o zi de vacanţă un şcolar are multe de făcut : un joc cu mingea, o plimbare cu prietenii, pescuit, bicicletă... Se bucură că e zi cu soare, se bucură de bucuria ta, şi, totuşi, în inima ei, nemărturisit, s-a lăsat o umbră, iar primăvara a pierit pentru o clipă. Cu toate acestea, fii sigur, a doua zi priveşte din nou în lungul străzii, cu mîna streaşină la ochi, şi te aşteaptă. Pe tine, sau poate un alt nepoţel.

De data aceasta stă să plouă, căci cerul e întunecos. Şi iată, pentru că e vacanţă, apare un alt nepoţeL Şi el deschide vorba cu „ce mai faci ?“, dar este altceva... Judecaţi singuri.

— Ce mai faci, bunico ? Cari apă ? Dă-mi voie să te ajut eu... Mai dă-mi o găleată, să fie mai cu spor...

Nu e o treabă prea grea pentru un nepoţel destul de mare. Pentru un bătrîn, fireşte, e mult mai greu... Bunica a avut de-abia timpul să-şi şteargă pe furiş o lacrimă, că apa a şi fost cărată.

— Acum ce mai faci, bunico ? Te pregăteşti pentru piaţă ? Dă-mi voie să-ţi fac eu tîrguielile. Plouă afară. In 15 minute sînt înapoi.

A doua lacrimă nu se mai şterge. Nici n-a apărut. Aşa, un abur doar, îi înveleşte privirea. Bunica îşi şterge ochelarii. Dar aburul nu e pe ochelari. Şi iată, se aude portiţa din stradă. Bunica de-abia are timp să-şi pună ochelarii.

— Şi, acum, bunico, ce mai faci ? Nu mă pricep la bucătărie, dar dă-mi voie să-ţi fac eu surcele. Pentru toată săptămîna.

Bunica aude zgomotul toporului. Afară plouă, cerul nu s-a luminat încă. Aşadar, lumina de pe chipul bunicii nu vine de afară. Nu, nu de afară... Iată şi surcelele.

— Acum. ce mai faci, bunico ?

Vedeţi ? Dacă te gândeşti bine, acesta e un alt fel de „ce mai faci ?“ Dacă te gîndeşti, de pildă, la cel de ieri, al primului nepoţel... „Ce mai faci, bunico ? Cari apă ? Mda... Am vrut să văd ce mai faci ? ! La revedere..."

Dar bunica nu se gândeşte la acela. A uitat... Aşa sint uneori bunicii : uituci. Acum se gîndeşte la altceva.

Afară timpul e posomorit şi ploaia adaugă încă un rînd de perdele ferestrelor. În casă însă parcă e mai mult soare ca oricînd... Bunica îşi lasă inima mîngîiată de aceste raze, şi nici nu aude ce spune nepoţelul. Tresare.

— Ai spus ceva ?

— Da. Ce faci după-masă, bunico ? Vii cu mine la teatru ? Am luat pentru noi doi două bilete...

Acum bunica ştie de unde vine lumina. În casa ei a poposit vacanţa,. A adus-o nepoţelul.