Goarna

ULTIMA ZI DE TABĂRĂ...

Sus, pe platoul Homorodului, grupa de serviciu isprăvise pregătirile pentru focul de închidere. Bradul uscat era adînc înfipt între butuci şi cioturi, crengile erau gata stropite cu gaz şi rînduite în cinci colţuri, iar uscăturile de rezervă stăteau clădite deoparte, într-o stivă mare cît o claie de fîn.

Copiii din grupa de serviciu şedeau tolăniţi pe pături, mestecînd în tăcere măcriş acrişor şi priveau spre căldarea întunecată a Ciucaşului, de unde, ca o gutuie fiartă, ţuguiată şi roşie, tocmai răsărea luna. Departe, în vale, vilele taberei, cu ferestrele luminate, păreau în noaptea viorie şi blîndă nişte vaporaşe oprite în rada vrăjită a vacanţei...

— Vin ! strigă deodată Mihu, responsabilul grupei de serviciu, căţă-rîndu-se dintr-un salt în vîrful stivei de uscături. Se aud tobele !

Într-adevăr, dinspre Odorhei răzbătea un răpăit înăbuşit : erau detaşamentele în marş, spre focul de închidere a taberei.

— Curînd vor fi aici, zise Mihu, alunecînd uşor din vîrful stivei pe iarbă, alături de ceilalţi. Atunci, continuă el visător, după ce se vor fi aşezat pe pături, noi vom aprinde focul deodată, din toate cele cinci colţuri, iar goarna îşi va trîmbiţa salutul argintiu de bun rămas, spre bolta înstelată.

În tăcerea ce se lăsase, se auzi deodată un scîncet :

— Auleooo !

— Ce e ? Te-ai înţepat ?

— Nu. Goarna ! se auzi din nou scîncetul.

— Ei ? Ce e cu goarna ?

— Am uitat-o jos, în tabără, în dormitor.

Vorbise cel mai mic dintre băieţi, Mituş.

— Acu’ ce te smiorcăi ? Te duci după ea ! se răsti la el unul mai mare.

— Capul nu ţi-l puteai uita ? se răţoi altul.

— Ne-ai făcut grupa de rîs, acum, la sfîrşit, mormăi responsabilul grupei, şi se pregătea să adauge cîteva cuvinte aspre. Dar tăcu, văzîndu-l cum, aproape plîngînd, Mituş îşi rodea unghiile. Adăugă mai molcom : Asta e... te duci după goarnă. Dacă tai de-a dreptul prin pădure, în cinşpe minute eşti înapoi...

— Prin pădure ? îngăimă băieţaşul înfiorat de groază.

— Păi da !

— Acum, noaptea ? E... e... eu ?

— Tu ai uitat goarna ! Haide, ce să mai pierdem vremea Tu ai uitat-o, tu o aduci !

Ceilalţi aprobau, bombănind furioşi.

Băiatul se ridică în picioare. În întuneric, la vreo douăzeci de paşi, pădurea se ivea neagră şi zbîrlită ca o spinare de mistreţ.

— Bine, mă duc, vorbi băieţaşul de-abia şoptit şi, fără să întoarcă capul, porni spre tufele de porumbele ce mărgineau pădurea. „Ce-o fi o fi !“ îşi zise, păşind cu hotărâre. Şi, în definitiv, ce putea fi ? Urcase doar de zeci de ori sus, pe platou, prin pădure, de la vila 25...

Intră între copaci şi zări cu bucurie scoarţa albă a mesteacănului sub care se tolănise de atîtea ori, topind în gură fragi înşirate pe un fir de pai. „De aici, niţel la stînga, e crîngul de unde am strîns uscăturile, gîndi Mituş. De acolo intru în postata cu fagi... De acolo cobor pe văioaga torentului şi o ţin pe cărarea de brădet pînă la vilă. Asta e tot.“

— La brazi de m-aş vedea, gîndi cu glas tare, şi grăbi pasul, pipăind în trecere cîteva trunchiuri care îi răsăriseră pe neaşteptate în faţă, strîmbe şi răsucite.

Sus, pe platou, ca pe o foaie de caiet, luna aşternea o brumă lucitoare, fină. Aici însă, sub coroana copacilor, lumina ei se despica în petice, felii şi pătrăţele, iar mai la vale era atît de întuneric, încît Mituş simţi că i se înmoaie genunchii. Pe acolo trebuia să treacă ? Să intre în...’ buzunarul acela întunecos şi jilav ?

„Ia te uită ! Mi-e frică.” Se opri şi începu să-şi pună întrebări cu voce tare, să „analizeze”, aşa cum auzise că trebuie să faci cînd îţi este frică.

— De cine mi-e frică ?

— De întuneric.

— De ce ?

— Pentru că nu sînt obişnuit cu eL

— Poate să-mi facă ceva ?

— Nu. E ca şi cum în miez de zi mi-aş trage pătura peste cap. În definitiv, totul rămine pe loc, ca şi ziua. Acum 60 de minute aici era lumină. Aş putea zice chiar că noaptea e un fel de zi, dar după 12 ore... Adică ce zic eu 12 ore ? După 2 ore... după una... Şi totuşi mi-e frică... Caraghios ! Ştiu precis că de aici, colo în faţă, ziua se vede...

Se încuraja astfel singur. Deodată însă se opri cu răsuflarea tăiată.

„Ce... ce se vede acolo ? Ceva ghemuit, alb...“

Mituş simţi o căldură de nesuferit în capul pieptului. Adică o răceală...' îşi încordă privirea, şi deodată... acel ceva alb şi ghemuit începu să se mişte. Se auzea un zgomot neclar. „O fi un hîrîit ? Un muşinat ? Un mormăit ? Un... urs ? !“

Încercă să se liniştească : „Pe aici nu sînt urşi ziua, darmite noaptea !“

Bombăni apoi, abia mişcîndu-şi fălcile :

— De cine mi-e frică ?

— Să zicem că-i un... urs.

— De ce mi-e frică ?

— Pentru că nu sînt obişnuit cu el, şi nici el cu mine.

— Poate să-mi facă ceva ?

— Dacă e urs, încă nu e rău... Mă pitesc la pămînt şi fac pe mortul. Dar dacă e altceva ?

Nu apucă să-şi mai răspundă. Se auzi o pîrîitură : crac ! şi un fel de zdupăitură în stingă lui.

— Ursul !

O luă Ia goană spre dreapta, privind îngrozit peste umăr, dar se opri deodată, rezemîndu-se de un trunchi. Ce caraghios ! „Ursul i“ era piatra albă din mijlocul poienii. Şi mîrîitul ?

— Să analizez. Piatra e piatră. Piatra răsuflă ?

— Nu răsuflă.

— Şi dacă nu răsuflă, poate mirii ?

— Nu poate.

— Dar dacă nu poate, şi ea totuşi a mîrîit, însemnează că...

O pocnitură apropiată, ca de vreasc călcat, îi ajunse la urechi.

— Însemnează că... nu mai e de stat aici, îşi continuă el rapid „analiza", zbughind-o din nou la fugă. Se opri deodată cîteva clipe şi trase cu urechea. Nimic.

— Uf ! M-am speriat degeaba. Cine să mă urmărească ?

Vesel începu să şuiere primele note de la „Toreador sînt, mare luptător", dar înlemni.

„Și totuşi, mă urmăreşte ceva. Aud paşi. Se apropie !“

— Staai !

Vocea îi ieşise sugrumată din gîtlej.

— Stau, se auzi o voce din apropiere.

„A vorbit !“ se înfioră Mituş, şi începu să bolborosească :

— Piatra vorbeşte ?

— Nu vorbeşte.

— Cine vorbeşte ?

— Eu !

A zis „eu“... Nu se vede nimic. Nimic, decît... o flăcăruie... verde şi rotundă şi care se apropie şi calcă pe uscături... şi, de-abia răsuflînd, începu din nou să analizeze :

— O flăcăruie umblă ?

— Nu umblă...

— Dar dacă nu umblă, de ce se apropie ? Poate n-o fi flăcăruie...

— Ba da, o văd, o aud... e la cinci paşi... la trei...

— Aici sînt ! se auzi din nou vocea.

— Cine eşti ?

— Nu mă vezi ? Eu, Florin. Am venit după tine. Ajungeai degeaba la dormitor. Cheia e la mine... Hai !

Dar Mituş nu se mişcă. Arăta cu mina întinsă în întuneric :

— Stai ! Tu nu vezi ? Acolo ! O flăcăruie verde... Mişcă ! Se apropie !

— Unde ? Aici e mîna mea.

— Ţi s-a lipit de mînă ! E o arătare, un vampir... Ptiu, ptiu, ptiu, scuipă el îngrozit.

— Ce te-a apucat ? Ce-mi tot scuipi pe mînă ?

— Flăcăruia...

— Lasă glumele ! E ceasul meu cu fosfor... Auzi, vampir !... Hai, au trecut 5 minute...

Mituş ar fi vrut să plece, dar în clipa aceea simţi o arsură de nesuferit pe pulpa piciorului.

— Nu pot ! Mă ustură ! Mă înţeapă !

— Cine ? Ce ?

— Arătarea ! Vampirul !

— Lasă prostiile ! Tu nu vezi ? Te-ai înfundat într-o tufă de urzici ! Mituş începu să rîdă mînzeşte :

— He-he ! Urzici ? Ce bine-mi pare... Urzici, care va să zică. Urzici... Şi, uitînd de înţepături, începu să fugă la vale, lălăind din răsputeri : „Toreador sînt... mare luptător..."

...Goarna îşi trimisese salutul argintiu spre bolta înstelată. Focul de tabără ardea luminos şi viu, sus, pe platoul Homorodului. Responsabilul grupei de serviciu se aplecă spre Mituş şi îl întrebă şoptit :

— Ei, ţi-a fost frică ?

— De cine ?

— De întuneric.

— Aş, de ce ? La urma-urmei, noaptea e un fel de zi. Dar după 12 ore, nu-i aşa ?

Ar fi vrut să vorbească, să se laude, dar, simţind o usturime de urzici pe pulpă, începu să se scarpine cu nădejde şi tăcu mîlc.