Cel mai bun prieten

CIOLĂNOSUL, ÎMBRĂCAT ÎNTR-UN TRENING de culoarea sfeclei fierte, avea chef de vorbă. Şedea la soare, călare pe o minge de fotbal, şi clănţănea fără milă, cu dinţii, nişte nuci ce-i umpleau sânul. După muşuroiul de coji de lângă ghiozdan, era lesne de înţeles că dăduse ceva de lucru fălcilor.

Interlocutorul (dacă i se poate spune astfel cuiva care încă n-apucase să scoată un cuvînt), un băiat de vreo opt ani, pigulea, stînd pe vine, cu un vîrf de cuţitaş, cîte o fărîmă de miez din nucile mai tari, azvîrlite deoparte.

— Astea-s de la Niţu, hălpăie ciolănosul o nucă cu miez mare. Nu-l ştii ? Unu’ mic, cu ochelari, tuns la piele. Stă vizavi de cofetărie. As’ vară, am fost cu el în tabără, la Timiş. Şedeam în aceeaşi vilă, mîncam la aceeaşi masă... Simpatică mutră ! Grozav ce ne distra... Să vezi. Vine-n-tr-o zi la masă ceva mai tîrziu... Nu.-ş’ de ce întîrziase. A, da, îmi amintesc ! îi pusesem într-un pantof un şarpe mort. Adică să nu mint, asta a fost altă dată... Hihi ! pufneşte în rîs, de unul singur, ciolănosul, am să ţi-o povestesc şi p-asta. Altceva a fost... Mi se pare că i-am ascuns cămaşa în saltea... sau l-am închis pe dinafară în cameră, sau aşa ceva, nu mai ţin bine minte. Vine Niţu flămînd mort, mă-nţelegi ? Noi, ăilalţi, terminasem ciorba, dar felul doi nu venise. Se aşază el la masă şi muşcă dintr-o bucată de pîine. Ho-ho-ho ! Era unsă cu ardei iute !

Să-l fi văzut cum se mai strîmba... şi sughiţa... Ho-ho-ho !... Apucă atunci Niţu o cană cu apă şi-o dă toată pe gît. Ho-ho-ho ! în cană turnasem sare !

Băieţelul clipeşte nedumerit din ochi şi, devenit de abia acum interlocutor, întreabă :

— Şi nu s-a supărat ?

— Pentru atîta lucru ? Se poate ? ! Stai să vezi alta. Era într-o seară în dormitor. Întuneric.

Noi toţi, sub pături. Vine Niţu fluierînd şi dă să intre. Apucă clanţa şi — trosc ! — îi cade uşa în cap.

O scosesem din ţîţîni. Ho-ho-ho ! uite, aşa un cucui i s-a făcut, arată ciolănosul o nucă mare, şi din nou izbucneşte în rîs.

Băiatul priveşte cu seriozitate nuca :

— Şi... şi... nu s-a supărat ?

— Aş, se poate !? Pentru atîta lucru ? Să vezi ce i-am făcut mai zilele trecute. Au ei acasă nişte scaune cu arcuri. M-apuc eu şi desfac pe furiş două fire de la sonerie şi aşez butonul sub un arc de la scaunul lui. Vine Niţu al meu şi se aşază la masă — chipurile, învăţam împreună. Ho-ho-ho ! Cum se aşază pe scaun — ţîrrr ! — soneria. Se scoală Niţu şi se duce la uşă. Nimeni. Vine îndărăt şi dă să stea jos. Ţîrrr ! ! „Cine-o fi ?“ zice şi se ridică. Îl auzeam în vestibul : ,,Cine-i ? Cine-i acolo?” Nimeni. Se întoarce, trage scaunul mai înspre uşă, şi iar se aşază. Ţîrrr ! Pleacă şi pîndeşte vreo două minute la uşă, se uită pe stradă în dreapta, în stânga, şi vine înălţînd din umeri. Cînd să stea : Ţîrrr ! Ho-ho-ho ! O oră întreagă l-am înnebunit... Pe urmă i-am spus.

— Şi nu te-a dat pe uşă afară ? întreabă băiatul ridicîndu-se în picioare.

— Ai răbdare ! Acu’ pun la cale alta şi mai grozavă. Ho-ho-ho ! Mă prăpădesc de pe acum de rîs, cînd mă gîndesc ce mutră o să facă. Ascultă şi tu...

— Dar bine, omule, nu se supără ? îl întrerupse indignat băieţaşul. Ciolănosul îl priveşte cu nevinovăţie :

— Să se supere ? Cum o să se supere ? Scoate o nucă din sîn, o sparge în dinţi, apoi adaugă, scuipînd cojile : Păi, nu ţi-am spus ? Mi-e cel mai bun prieten !